Predici

Împotriva “celor uşuratici”

Poate este o altă poruncă. Care stă la baza celor cunoscute. “Să nu uiţi să gândeşti”. Tot Amos apare pe scenă, în prima lectură, cu asprul, puţin diplomaticul său cuvânt profetic. Printre invectivele pe care le aruncă împotriva bogătaşilor din Samaria, “întinşi pe divanurile lor” pe marginea prăpastiei, desprindem două: “uşuratici” şi “cheflii”. Dar este probabil că destinatarii nu se considerau ofensaţi de aceste titluri, mai mult au scos din ele o satisfacţie zeflemisitoare. Dacă răsfoim un dicţionar, descoperim că “uşuratic” este cineva care “nu se gândeşte la propriile lucruri, nu este tulburat de preocupări” (F.Palazzi). Sau se arată “vesel cu seninătate” (Devoto-Oli).

Nu acesta este sensul voit de zbârlitul păstor din Tekoa, trimis de Dumnezeu să tulbure liniştita digestie a multor oameni. Şi apoi Amos nu avea la dispoziţie un dicţionar, ci un Cuvânt care îl ardea în interior şi dezlănţuia indignarea sa. Protagoniştii acelor orgii nu sunt cu totul “veseli cu seninătate”. Ci cu o atitudine tragic veselă. Şi unica preocupare pe care o au este cea de a nu se gândi. Un mojic cântăreţ, mai mult mojic decât cântăreţ, înălţat de curând pe scenă, şi idolatrizat, nu spun de tineri, ci de unii tineri care în acel gol îşi găsesc locul lor cel mai natural, se laudă că este iubit pentru că ajută pe contemporanii săi să nu gândească. Este vorba, evident, de unul din ajutoarele cele mai urgente destinate celor subdezvoltaţi cu spiritul…

Dacă creierul nu este dezactivat, dacă nu devine inofensiv, dacă nu încetează să producă acea substanţă cu înalt risc toxic care sunt ideile, urmează catastrofa… Adevărata ameninţare nu este foamea, lipsa de preocupare, atomul, subţierea stratului de ozon, ci gândul. În aparenţă “uşuraticii” din Samaria, şi acel urmaş al lor care este bogătaşul descris impetuos de Isus în parabola sa, cultivă o oarecare gândire. Luxul desfrânat, bunăstarea, plăcerile etalate din toate timpurile, listele de bucate, chefurile, până şi muzica… Dar cineva se poate preocupa de casă şi de toate comodităţile relative şi să nu se gândească să “împodobească” ceea ce este înăuntru, acele mobile – chiar dacă invizibile – care îl fac pe om.

Se poate gândi să se bucure de viaţă, şi să uite să trăiască. Se pot alinia cifre liniştitoare, îngrămădi aventuri, lăsa legănat de bunăstare, ameţit de succes, şi să cadă zgomotos în acţiunea de reuşită a sa. Pot fi devoraţi de obsesia de a-şi face un nume, şi să nu ştie propriul nume. “Petrecăreţii” omoară timpul, sau îl ignoră, îl înşeală, îl risipesc, îl golesc de conţinut, dar nu profită de el, nu ştiu să scoată nimic important din el. În definitiv, nu ştiu ce să facă cu el, nu sunt interesaţi de el, şi îl lasă să treacă fără a culege propunerile cele mai avantajoase (“A se distra”, în fond, înseamnă a lăsa să treacă toate ocaziile favorabile).

Se pot organiza sărbători şi banchete, şi să rişte să moară de săturare. În anumite situaţii, Lazăr care este lăsat la uşă este stăpânul casei. În cazul “bogătaşului” anonim, de exemplu, adevăratul cerşetor este spiritul său, sufletul său, creierul său, inima sa, demnitatea sa, adică partea sa cea mai bună. Astfel, în ciuda aparenţelor, “uşuraticii” se gândesc (superficial) la toate, mai puţin la ei înşişi. Se preocupă de toate lucrurile, mai puţin de propria lor viaţă. “Petrecăreţii” nu au timp pentru ei. Se neglijează, se înşeală, se autoexclud de la sărbătoare. Sufocă (chiar sub grămezile de mâncare sau de comodităţi sau de distracţii asortate) exigenţele lor cele mai autentice. “Petrecăreţii”, înşelând timpul, se înşeală amarnic pe ei înşişi. Comit o fraudă colosală în privinţa propriei vieţi. Pentru că o pradă, o fac fără valoare (fără valori!). Deci prima adevărată greşeală a “uşuraticilor” este de a nu se gândi la ei înşişi, la adevărata lor existenţă.

Când este prea târziu pentru a gândi

Parabola omului bogat subliniază o altă tragică lipsă de gândire, cu consecinţe ireparabile. Acesta care “benchetuia în lux în fiecare zi”, nu se gândeşte la cine este exclus de la sărbătoare. Nu observă pe cel sărac. Nu se interesează de aproapele. Este pierdut pentru că exclude pe altul din orizontul preocupărilor sale. Aproapele este văzut ca deranj, plictiseală, obstacol. Cel sărac, victima nedreptăţii, cel slab, este ţinut la distanţă de ochii, de inima, ca şi cum ar fi un element neplăcut al panoramei. Glasul său este neutralizat de barajul opus de o ureche indiferentă, pentru că reprezintă nota care tulbură programul îngrijit de muzică liniştitoare.

Nici firimiturile de atenţie nu sunt rezervate celui care stă dincolo la poarta bunăstării private (sau desfrânate). Când bogatul se decide să se gândească, este prea târziu. De acum viaţa sa a fost jucată în zadar. Lazăr ar fi putu constitui salvarea sa, dacă l-ar fi observat mai întâi. Sărbătoarea, care pare interminabilă, la un anumit punct încetează. Nu s-ar fi întrerupt în acea manieră tragică, nu ar fi avut acea deşteptare bruscă, dacă l-ar fi introdus în casă pe cel exclus.

Bunurile sale nu ar fi fost transformate în cenuşă dacă s-ar fi “gândit” să le împartă. În afară de faptul că gândeşte în întârziere, bogatul chefliu gândeşte şi într-un mod greşit, când, aruncat în acel “loc de chin”, îşi aminteşte de cei cinci fraţi care au rămas pe pământ să continue banchetul (încă o “amintire” inutilă, în afară de timp: şi aici ar fi fost cazul de a-şi “aminti” mai înainte, lăsând, în locul acelor bunuri de devorat, un exemplu bun de imitat).

Reţine ca indispensabil, pentru a-i salva, să fie trimis Lazăr – chiar travestit ca stafie – să-i avertizeze. Apariţia unui mort ar remedia totul, îi va pune pe calea cea bună. Răspunsul este glacial (în ciuda focului): “Dacă nu ascultă de Moise şi de Profeţi, nici dacă cineva ar învia din morţi nu i-ar convinge”. Ca şi cum s-ar spune: cuvântul lui Amos, sau Cuvântul lui Dumnezeu, poate şi trebuie să fie suficient. Pentru a se decide să gândească nu este nevoie nici de minune nici de fapte extraordinare. Cuvântul lui Dumnezeu care răsună, aici, astăzi, pentru tine, este mai mult decât suficient. Pentru a deschide ochii, nu sunt necesare viziunile. Sunt de ajuns urechile…

Viaţa veşnică nu ne este oferită

A ne gândi serios la propria viaţă, a ne gândi în mod responsabil (şi la momentul potrivit) la alţii. Paul (a doua lectură) adaugă un al treilea element: a ne gândi la viaţa veşnică. Nu este o gândire în plus. Constituie fondul necesar asupra căruia trebuie să ne gândim şi regândim propria existenţă. Este gândirea asupra semnificaţiei, asupra lui de ce. Este gândirea asupra scopului.

“Caută să ajungi la viaţa veşnică la care ai fost chemat”. Viaţa veşnică nu este ceva care ne este oferită în orice chip. Este ceva spre care trebuie să orientăm privirea noastră, cât şi gândurile noastre. Nu ne este oferită, dar noi suntem cei care o cucerim. Să răspundem zi de zi la apelul său. Să ascultăm de solicitările sale. Paul sugerează şi un element concret pentru buna folosire a timpului (de a evita de a fi “cheflii”): “Luptă-te lupta cea bună a credinţei”. Avem cu ce să umplem viaţa, dacă “ne gândim”. Totuşi, pentru a ne feri de nenorocirile răsunătoare, apostolul indică şi armele cu care va fi susţinută acea luptă: “Dreptatea, evlavia, caritatea, răbdarea”. Acestea şi nu altele sunt armele permise. Dacă se adoptă alte arme, aceste nu numai că sunt “nepotrivite”, dar ne fac să luptăm pentru ceva care nu are nimic cu credinţa.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin