Predici

Practicanţi “grăbiţi”

Tipi bizari acei indivizi “pioşi” împotriva cărora se ridică cu vehemenţă Amos, profetul ţăran. Sunt practicanţi, dar apar, dominaţi de grabă. Aşteaptă cu nerăbdare să se termine sărbătorile religioase, slujbele sacre, pentru a se putea întoarce la viaţa normală. Adică: la afaceri. Religia impune nişte obligaţii, pe care ei se feresc să le evite, şi din motive de convenienţă şi de imagine. Dar este o activitate ne productivă. Pe lângă aceasta formulează propuneri. Un lucru, prin sine, recomandabil. Necazul este că e vorba de propuneri cel puţin discutabile: a înşela, a exploata, a frauda pe aproapele, cu toate mijloacele: stricând greutăţile şi măsurile, vânzând produse de proastă calitate sau de-a dreptul stricate, înşelând pe cel sărac, speculând schimburile sale. În sfârşit, un fel de cinică programare a nedreptăţii, sub privirea lui Dumnezeu.

Tabloul astăzi nu mai este acelaşi, în privinţa detaliilor. Dar defectele, atitudinile de fond sunt aceleaşi. Graba, de exemplu, condiţionează participarea la celebrări. Şi la fel indiferenţa şi plictiseala. Cineva trădează o evidentă nerăbdare, sau o ascunsă suportare. În sfârşit, căutăm s-o rezolvăm repede, pentru că este altceva căreia vrem să ne dedicăm. Acela este un fel de tribut care trebuie plătit, dar fără prea multe lungiri birocratice. Sunt unii care fac de-a dreptul socoteala cu ceasul şi aleg biserica ce permite, datorită unei predici-fulger, să nu fure prea mult timp schiului, excursiei, sportului, sau pregătirilor culinare.

De Coubertin avea dreptate: important (sau “dator”) este de a participa. Stilul, modul, calitatea, rezultatele nu contează. Alt aspect discutabil este… lipsa de comunicare. Adică separarea netă, lipsa totală de legătură dintre două lumi. Ceea ce se întâmplă în ambientul religios nu are nici o legătură cu ceea ce se desfăşoară dincolo de uşa bisericii. Dumnezeu nu trebuie să se amestece în afaceri. Practicile religioase nu au nici un impact în conduită. Cuvântul ascultat nu are nici un efect asupra obiceiurilor. Comerţul, politica, viaţa socială, etica, nu-l privesc pe Dumnezeu. Traficul, afară, trebuie să fie “curgător”, nu încurcat sau întârziat, sau deviat, de nici un obstacol, oricât de mic, produs în conştiinţă în timpul haltei din biserică.

Rezolvăm repede cu Dumnezeu. Ne achităm faţă de El. Şi deci El va avea bunul gust de a nu interveni în celelalte lucruri care sunt menţinute cu rigurozitate în afara ambientului sacru. În schimb nu este aşa. Ne-o aruncă în faţă, cu o dură sinceritate, acel profet Amos: “Domnul se jură…: cu adevărat nu voi uita niciodată faptele lor”. Nu spune că va ţine cont de rugăciunile, de cântecele, de celebrările la care au asistat. Ci că “nu va uita faptele lor”. Aceasta înseamnă că pe el îl interesează ceea ce se face “după” după frecventarea bisericii. Că el urmăreşte cu atenţie… urmarea rugăciunilor. Nimeni nu se poate înşela că a sistematizat toate conturile cu El în acea oră (pierdută) de “practici” devote. Că a lichidat toate datoriile în ora (pierdută) de religie.

Desigur, rugăciunea este importantă, participarea la adunarea liturgică este fundamentală. Dar nu este suficient. Dumnezeu este interesat de “hotărârea noastră”. Nu, banală, cea de a ne întoarce în biserică la viitoarea sărbătoare. Ci angajamentul, destul de exigent, de “a face” în mod diferit, de “a fi” diferit, când revenim la obişnuitele festivităţi. De la biserică trebuie să plece o cale de dreptate, onestitate, coerenţă în conduită, curăţie, atenţie faţă de aproapele, respect faţă de cel sărac. Dacă nu este aşa, vreau să zic că am mers la o biserică greşită. Mai mult, nici nu am intrat în biserică.

Când cineva are apa la gură (este în primejdie)

Nu se va sublinia destul că Isus, propunând figura administratorului necinstit şi şiret care, aflându-se în primejdie, a găsit în mod strălucit să falsifice bilanţurile favorizând datornicii stăpânului său, pentru a obţine sprijinul acestora când va fi exclus din atribuţia sa, nu intenţionează să ne ceară să-l imităm în necinstea lui evidentă, în operaţiile sale fără scrupule şi incorecte. Astăzi, pe de altă parte, numeroase personaje, din toate păturile sociale, fără prea multe familiarităţi cu parabolele evanghelice, demonstrează în fiecare zi că acela, în privinţa lor, ar fi un nepregătit… Trucurile sale, cu privire la manevrarea lor pentru a se bucura de favoruri importante, sunt infantile şi aproape nevinovate…

Punctul important este un altul. Isus notează cu neplăcere că, atunci când este vorba de mântuire, este în joc viaţa, adeziunea convinsă la evanghelie, deciziile de adoptat pentru a imprima o dezvoltare unei existenţe fără sens, aşa zişii “fii ai luminii” se arată leneşi, distraţi, incapabili de a reacţiona, inerţi, resemnaţi. Nici un elan. Nici o înălţare. Nici o rază de fantezie. Inima şi mintea învăluite într-un fel de toropeală care paralizează. Timpul urgentează. Şi aceştia nu fac nimic. Administratorul a avut o tresărire, o lovitură de geniu: “Ştiu ce să fac”. Aceştia, în schimb, neştiind ce să facă, suferă, pasivi, fără voinţă, evenimentele, situaţiile cele mai apăsătoare. Aleg să nu facă nimic. Mai mult, nici nu aleg nimic. Continuă să nu trăiască. Să fie absenţi, slabi, demisionari.

Lucrurile merg spre ruină (şi pot merge în neorânduială şi atunci când conturile economice sunt avantajoase) şi ei nu observă nimic. Este prea costisitor de a gândi. Este prea riscant de a imagina un mod diferit de a fi creştini. Este incomod să ieşim prin poarta (deschisă) a închisorii. Este prea angajant să rupem cercul sufocant al obiceiurilor. Isus nu se miră că noi ne vârâm în vreun necaz, combinăm vreo neghiobie colosală, că avem registrele încurcate (sau şi mai rău). Este uimit şi se irită, pentru că, având apa la gură, scoatem mâinile afară pentru a privi unghiile, şi nu ne preocupăm nici măcar să aruncăm o privire spre ţărm pentru a zări un prieten. Vina de neiertat nu este aceea de a ne găsi, din vina noastră, într-o situaţie critică. Vina de neiertat constă în a considera lucrul acesta ca normal. În sfârşit, Isus nu poate suporta un stil creştin de renunţare, amorf, atunci când este în joc afacerea cea mai importantă: de a trăi ca oameni.

Mamona, chiar dacă este adunată de ministrant nu poate sluji lui Dumnezeu…

“Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi banului”. Incompatibilitatea cea mai radicală, afirmată categoric de Cristos, nu este între Dumnezeu şi plăcere, sau sex, ci între Dumnezeu şi Mamona. Fiul risipitor, după ce a trăit “destrăbălat”, simte greaţă pentru ghindele cu care încearcă să se îndoape, şi găseşte calea de întoarcere acasă. Simte nostalgia tatălui. Cine, în schimb, devine sclavul banului, face din el un idol, nu mai are nevoie de Dumnezeu. A găsit înlocuitorul, surogatul care îl satisface. Şi operaţiunea cea mai înşelătoare poate fi aceea de a îmbrăca Mamona cu haina ministrantului şi de a-i permite să slujească la altar.

Nu este vorba deci numai de a afirma că nu există conciliere între slujirea lui Dumnezeu şi cultul dat bogăţiilor (declaraţie care a fost făcută cine ştie de câte ori de cei care au raporturi foarte confidenţiale cu Mamona: de altă parte, nici un “evlavios” nu va mărturisi niciodată că slujeşte Mamonei, ci că se slujeşte de ea). Trebuie să ne convingem că nu se poate sluji lui Dumnezeu cu banul. Dumnezeu vrea să fie servit în iubire, gratuit, în dăruirea de sine, în fraternitate, cu dezinteres. Toate mijloace de care nu dispune Mamona, care, în schimb, este expertă în profit, calcule egoiste, nedreptate, lăcomie nesătulă. Instrumente care, deşi îmbracă haina ministrantului, nu pot să pretindă că slujesc cauzei lui Dumnezeu. Unicele “mijloace” de care Dumnezeu vrea să aibă nevoie sunt persoanele şi inima lor (total golite).

Apropo de rugăciunea liturgică

Trei observaţii în legătură cu rugăciunea liturgică recomandată de Paul către Timotei (a doua lectură).

– Insistenţa faţă de toţi. Unica haină care nu este strâmtă pentru cel credincios în general şi cel ce se roagă în particular este universalitatea.

– Rugăciunea este posibilă numai într-un climat de pace şi de comuniune cu toţi. Deci nu ajunge să fii în comuniune între participanţii “selecţionaţi” la aceeaşi Euharistie. “Vreau deci ca oamenii să se roage, oriunde se găsesc, înălţând către cer mâini curate fără ură şi fără certuri”. Din care rezultă că atunci când inima este goală, şi limba este folosită ca o armă pentru a răni, mâinile devin murdare.

- Paul îndeamnă să ne rugăm şi “pentru regi şi pentru toţi cei care sunt la putere”. Nu sugerează să ne rugăm pentru a lua locul lor.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin