Predici

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi –

Lectura I (Am 4-7)

Lectura profetică a liturgiei de azi ne dă un cadru trist al societăţii israelite din timpul profetului Amos şi a regelui Ieroboam II care avea reşedinţa în Samaria. Oracolul este o denunţare violentă a asupririi săracilor, atât de mult descrisă până în cele mai mici detalii încât e capabilă să redea foarte bine situaţia de nedreptate socială a epocii care, în bună parte, ar putea să o oglindească şi pe a noastră, care este de multe ori şi mai gravă.

Preocuparea majoră a acelor traficanţi de care pomeneşte lectura este aceea de a mări mereu cantitatea/cantităţile disponibile pentru vânzare, de a “goli” rezervele de grâu din grânare. A vinde, a vine mereu mai mult şi indiferent ce, a vinde cu orice preţ, sau mai bine, a frauda şi a înşela mereu mai mult: acesta este gândul principal a lor. Amos denunţă unele din practicile lor: comercianţii mari în primul rând stabilesc cantităţile de vânzare (monopolizează piaţa impunând totul: cantitate, preţ, etc.), micşorează măsurile, măresc siclul şi folosesc cântare false. Dorinţa de câştig este aşa de mare că nu mai celebrează sărbătorile Domnului, ci, din contră, nu ştiu cum să facă să treacă mai repede aceste sărbători pentru a se întoarce la vânzările lor. Sunt stăpâniţi de acea tendinţă pe care azi o numim “tendinţa de consum(ism)”.

În această situaţie săracul şi cel nevoiaş sunt cei care trag ponoasele! Ei sunt de-a dreptul transformaţi în “obiect de vânzare” şi sunt reduşi să trăiască la un nivel mai jos de cel uman. De aici mânia lui Amos împotriva acestor nedreptăţi şi a celor care le practică. Şi o zice cu multă severitate: “Domnul nu va uita faptele lor” (v. 7)

În această lectură a textului lui Amos pomeneşte de “nedreapta Mamona” care va fi continuată în Evanghelie. Nedreptatea, totuşi, nu este văzută – aici – în bani, ci în modul cum este considerat aproapele pe care Dumnezeu ne cere să-l iubim aşa cum ne iubim pe noi înşine. Pagina din Amos este mai mult ca oricând actuală! Ne aminteşte de “sensul” bunurilor pământeşti care sunt în slujba omului, în vederea comuniunii şi fraternităţii, deci niciodată spre a profita de ceilalţi.

Lectura a II-a (1Tim 2,1-8)

Paul trasează în această scrisoare cea mai veche legislaţie a Bisericii: în primul rând rugăciunea (c. 2), apoi, slujirea de călăuzire a Bisericii. (c. 3). Orice lucru în Biserică începe cu rugăciunea iar această rugăciune, la rândul ei, este înainte de toate o rugăciune “catolică”, universală, mondială. Rugăciunea bisericii nu este doar, în primul rând, o rugăciune pentru prosperitatea comunităţii religioase şi a membrilor ei şi apoi cea a lumii, ci din contră: lumea exterioară, oamenii din orice popor şi cultură sunt primul lucru, de unde derivă şi prosperitatea Bisericii.

Pentru Paul Biserica este, în mod esenţial aceea care mijloceşte pentru toţi; este lumina lui Dumnezeu care străluceşte în toate: este lumina lui Dumnezeu asupra lumii. În acest sens, rugăciunea nu-i priveşte doar pe persoanele şi lucrurile limitate propriului spaţiu (cum sunt membrii ierarhiei şi poporul creştin), ci întregul lumii şi al societăţii. Mai concret, rugăciunea este pentru comunitatea pământească. E necesară rugăciunea pentru împărat – spune Paul – (şi în cazul destinatarilor Apostolului, împăratul în cauză era Nero!), pentru guvernatorii provinciilor şi pentru toţi cei încredinţaţi responsabilităţii lor. Lucrul acesta Biserica trebuie să-l facă întrucât este lumina lui Dumnezeu în lume şi nu există mântuire fără Biserică. În mod indirect se roagă şi pentru sine însăşi deoarece pentru a putea fi lumina lumii, trebuie să fie într-adevăr luminoasă. Nu are importanţă dacă Biserica este persecutată, ci ca lumea să se convertească … inclusiv împăratul.

În acest sens, rugăciunea comunităţii creştine este pentru lume, adică pentru toţi pentru că voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu nu are limite. Nu poate rămâne închisă – Biserica – în ea însăşi. Biserica nu intră – în sine – în planul politic, economic sau social. Datoria sa este alta: să facă totul posibil ca această lumină a fraternităţii predicate de Isus şi a iubirii să penetreze aceste dimensiuni. In acest sens, Biserica este maestra tuturor naţiunilor, chiar şi a celor păgâne. Speranţa sa nu are margini. Nu degeaba Paul spune că rugăciunea creştină poate fi făcută “oriunde”, sau “în orice moment” (Ef 6,18) sau chiar “fără încetare” (1Tes 5,17). Sunt normale aceste expresii ale Apostolului: voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu este fără margini.

Evanghelia (Lc 16,1-13)

Luca narează aşa-numita parabolă a “administratorului necinstit” care s-ar putea numi mai degrabă a “administratorului isteţ”. Isus, tocmai, evidenţiază exact abilitatea prin care acesta ştie să iasă din situaţii limită. “Stăpânul l-a lăudat pe administratorul necinstit pentru că a acţionat cu isteţime. Fiii acestei lumi sunt mai isteţi între ei decât fiii luminii” (v. 8). Calcului isteţ al administratorului reiese din faptul că, atunci când va fi “eliberat din funcţie”, va găsi primire în casa celor cărora a micşorat datoriile. Ha folosit bogăţia pe care stăpânul i-a încredinţat spre a-şi face prieteni. Stăpânul, care cu siguranţă este Cristos, nu laudă nicidecum înşelăciunea, ci isteţimea prin care “fiii acestei lumi” sunt mai abili decât creştinii.

Învăţătura lui Isus este foarte clară: bunurile sunt un obstacol mare în accesul în Împărăţie; bogaţii care nu-şi investesc bunurile prin/cu iubire, nu vor intra în Împărăţie. Dumnezeu şi banul se opun frontal, ca doi stăpâni între care trebuie făcută alegerea: “nimeni nu poate sluji la soi stăpâni” (v. 13). Adică, nu se poate sluji lui Dumnezeu şi acestui “ban” pe care Isus îl numeşte “necinstit” şi care ia chip într-o putere absolută opusă puterii lui Isus – o putere care face parte din Împărăţia întunericului. Isus îi invită în schimb pe ucenicii săi să prevină eventuala “eliberare din funcţie” dând drumul bogăţiei prin pomană pentru “a fi primiţi în lăcaşurile veşnice” (v. 9). Această bogăţie atât de periculoasă poate fi convertită în ocazie de câştig veşnic: poate deveni o comoară pentru Împărăţie dacă este investit in caritate, pentru binele tuturor. În acest fel chiar şi “banul” poate deveni “cheie” care să deschidă porţile Împărăţiei. Dar cu o condiţie: să fie cheltuit bine în iubire.

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin