Start > Ritul latin > Duminica a XXIV-a de peste an – C

Duminica a XXIV-a de peste an – C

20 September 2007
635 afișări

Autor: pr. Eduard Patrașcu
Copyright: ParohiaFaraoani.ro
Duminica a XXIV-a de peste an (Anul C)

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Ex 32,7-11.13-14)

Textul din Exod, la prima vedere, pare că vrea să ne descrie mânia lui Isus împotriva lui Israel după ce acesta încălcase legile Alianței prin adorarea vițelului de aur: “Am observat acest popor și am văzut că este un popor cu inima împietrită. Acum lasă ca mânia mea să se aprindă împotriva lor și să-i distrug” (32,9).

Dar, în realitate, citit mai în profunzime, nu este așa. Moise este pe munte, singur în fața lui Dumnezeu. A rămas fidel Alianței lui Dumnezeu cu poporul său. Moise experimentează toată încrederea și iubirea sa față de Dumnezeu, dar în același timp și legătura personală cu poporul lui Israel. Nu acceptă ca Dumnezeu să-l aleagă în schimbul distrugerii poporului. Ia atunci atitudine în fața acestei mânii a lui Dumnezeu – am spune normale ținând cont de păcatul lui Israel – pentru a face apel la intenția mai profundă și mai divină a lui Dumnezeu, la fidelitatea avută cu predecesorii aceluiași popor, deci și față de poporul însuși. Moise face apel la fidelitatea lui Dumnezeu, la promisiunea sa de iubire: Dumnezeu și omul sunt față în față. Niciodată Dumnezeu s-a arătat atât de înțelegător față de om! Moise reușește să scoată cel mai bun din Dumnezeu! Inima lui Dumnezeu care nu încetează să bată de iubire până și în fața mizeriei poporului său. (cfr. 2Tim 2,13).

Lectura a II-a (1Tim 1,12-17)

Și acest al doilea text al duminicii de azi vorbește despre mila lui Dumnezeu: mila Sa este chipul cel mai expresiv și original al lui Dumnezeu, trăsătura care-l caracterizează cel mai bine. Paul încearcă de-a dreptul să-și ascundă propria personalitate pentru ca să poată să iasă la suprafață cât mai mult numai darul milostivirii lui Dumnezeu. Nu vrea să țină nimic pentru el care să nu trimită numai la această caracteristică a lui Dumnezeu: mila sa fără margini față de om. Paul dorește să se prezinte numai ca un “produs” pur al milostiviri dumnezeiești: de două ori spune că a “aflat milă” și acest lucru “spre exemplul tuturor celor care vor crede în El” (v. 16). Și pentru a pune în evidență mai bine mila lui Dumnezeu, Paul se pune pe ultimul loc, între păcătoși: se numește pe sine primul dintre păcătoși (v. 15) pentru ca să poată să apară în el toată “măreția Sa” (v. 16) astfel încât să devină expresia cea mai clară a milostivirii infinite a lui Dumnezeu. Paul se simte “luat” de Dumnezeu; dezbrăcat, gol de sine, deci în sfârșit liber pentru a se scufunda în iubirea lui Dumnezeu. Cu cât Paul se supune acțiunii lui Dumnezeu, cu atât Dumnezeu îl ține mai strâns la sine și nu îl lasă până când îl va fi transformat, “deificat” până în punctul de a deveni el însuși milostivire.

Evanghelia (Lc 15,1-32)

Evanghelia povestește trei parabole foarte frumoase despre milostivirea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este doar bun și-l iartă pe păcătosul care se întoarce, ci este Acela care merge în căutarea celui care s-a pierdut până ce-l găsește. Așa se întâmplă în parabola oii și a monedei pierdute. În parabola a treia, Dumnezeu este încă o dată Tatăl care merge în fața fiului său: privește dincolo de orizont, scrutează străzile pe care fiul ar putea găsi calea spre casă. Imediat ce-l vede, când încă se confundă cu orizontul îndepărtat, tresare de bucurie. Nu rămâne în casă să-l aștepte, ci îi fuge în întâmpinare, îl îmbrățișează și-l sărută. Aude cuvintele pe care fiul i le repetă, dar inima-i altundeva. Poruncește să fie îmbrăcat cu haina cea mai frumoasă și să fie pregătită o mare sărbătoare pentru a se celebra întoarcerea.

Ne uimește faptul că evanghelia – care mai înainte a descris cu multă bogăție de detalii plecarea fiului spre țări străine – acum nu menționează deloc starea sufletească a fiului. Luca vrea ca să se înțeleagă un singur lucru: iubirea gingașă a tatălui față de fiul său a devenit acum iubirea care-l învăluie pe acesta din urmă până într-atât că acest fiu “dispare” în această iubire, în această sărbătoare (cf. v. 25). Totul este o imagine a “ieșirii din matcă” a valului iubirii de tată!

Ne uimește într-adevăr această căutare pe care Dumnezeu o realizează cu omul care se pierde pe străzi și cărări colțuroase. Așa cum ne surprinde faptul că Dumnezeu nu-și dă pace până când nu-l găsește pe acela care se pierduse. Dar tocmai acesta este Dumnezeul nostru – în întregime “Altul”, “făcut” dintr-o iubire pe care nu o merităm, unde nicio formă de calcul nu-și găsește locul datorită mărinimiei Sale infinite. Este această iubire-mărinimie care ajunge la inima fiului care “se pierduse și a fost regăsit”, înviindu-l.

Ritul latin