Start > Ritul latin > Noi continuăm să pacătuim, iar Dumnezeu continuă să ne ierte

Noi continuăm să pacătuim, iar Dumnezeu continuă să ne ierte

14 September 2007
1,346 afișări

Autor: pr. Emanuel Bejenaru
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXIV-a de peste an (Anul C)

O pagină celebră a lui Nietzsche începe astfel: “Ați auzit poate despre acel nebun care a aprins o lanternă în lumina clară a dimineții, a alergat în piață și s-a apucat să strige fără încetare: Îl caut pe Dumnezeu, îl caut pe Dumnezeu!”.

Este o dovadă neîndoielnică de nebunie să aprinzi o lanternă în plină lumină a dimineții, dar, în realitate, și societatea contemporană, sufocată în conformismul covârșitor al civilizației de masă, începe să simtă nevoia de a aprinde o nouă lumină chiar și atunci când pare că totul este luminat de rațiune, de știință, de puterile lumii.

Acestei nevoi ascendente după o lumină ce nu poate fi găsită pe pământ, printre oameni, îi corespunde sau, mai bine zis, îi răspunde astăzi o rază descendentă, aceea a dragostei lui Dumnezeu, care nu numai că așteaptă pe cei pierduți, dar întinde mâna după ei. Fiindcă “atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (In 3,16). Însuși Dumnezeu bate la ușile sufletelor noastre, demonstrându-ne ce valoare imensă are omul în ochii săi, dacă a meritat un răscumpărător atât de mare; un răscumpărător care produce o breșă în legea veche, clamând preeminența persoanei umane în fața legii; un răscumpărător care stă la masă cu păcătoșii, îi cheamă la el și se declară fără frică prietenul lor; un răscumpărător care continuă să poarte pe umerii săi oile pierdute, nu pentru a stabili cu ele un raport judiciar, ci dimpotrivă, unul afectiv, manifestându-le milostivirea divină, care depășește orice logică umană.

Era o după-amiază ploioasă, iar o doamnă traversa cu mașina una din străzile principale ale orașului, cu mare grijă însă, căci șoseaua era udă și alunecoasă. Dintr-o dată, fiul care stătea pe scaunul de lângă ea îi spuse: “Știi mamă, mi-a venit ceva în minte. Curioasă să afle ceea ce descoperise cu mintea lui de șapte anișori, femeia îl întrebă : «La ce te-ai gândit?». «Ploaia»… începu el să explice este ca și păcatul, iar ștergătoarele de parbriz sunt ca Dumnezeu care ne iartă păcatele”. După ce își reveni din uimire, mama îl întrebă : “Și ai observat că ploaia continuă să cadă? Ce însemnă aceasta, după părerea ta?”. Copilul nu ezită o clipă și răspunse: “Noi continuăm să păcătuim, iar Dumnezeu continuă să ne ierte”.

Nu există nici o carte în care să ne fie scrise păcatele. Dumnezeu nu ține niciun registru, nicio evidență și nu cunoaște acel ambiguu “Te iert, dar nu te uit!”. El ne vede în clipa de față și ne învăluie cu o iubire necondiționată. De la răsăritul soarelui și până la apusul lui, el cunoaște felul nostru de a fi, cuvintele și gândurile noastre, proiectele și căile pe care ne aflăm, știe refugiile și adăposturile noastre, lamentațiile și strigătele de bucurie, căderile ca și reușitele. Căci își coboară privirea până în adâncul sentimentelor noastre si nimic nu îi scapă.

Este adevărat că atunci când ne înglodăm în păcate firul care ne leagă de Dumnezeu se rupe. Însă cînd ne căim pentru vina noastră, Dumnezeu face un nod firului care astfel se scurtează. Din iertare în iertare ne apropiem tot mai mult de Dumnezeu, a cărui milostivire pășește dincolo de pragul corectitudinii și al înțelegerii umane. Corectitudinea ne ține la suprafață, dar nu ne poate salva. Dacă dreptatea lui Dumnezeu ar fi ca dreptatea umană, am fi cu toții condamnați, deoarece niciunul dintre noi nu ar fi găsit nevinovat. Suntem prinși într-o plasă a greșelilor făcute unii față de alții, și nu putem scăpa cerând ceea ce noi considerăm că este “drept”, deoarece celălalt pe bună dreptate poate să ne judece la rândul lui așa cum l-am judecat noi pe el. De aceea, avem nevoie să fim mai mult decât “corecți” cu ceilalți, avem nevoie de a ierta și de a căuta iertarea. Adevărata dreptate, dreptatea lui Dumnezeu, izvorăște din milă. Milostivirea este o expresie a paternității lui Dumnezeu, a măreției lui, care are puterea să ne ierte în mod liber. Dar când iertăm și arătăm milă față de ceilalți putem să ne bazăm pe faptul că vom primi și noi aceeași milă.

Suntem astăzi invitați să privim la ceilalți așa cum Dumnezeu privește la copiii săi, examinându-ne de câte ori nu ne batem joc de noi înșine în aproapele nostru și urâm în alții defectele care sunt și mai vizibile la noi și în noi. Păstrăm în mintea noastră tot felul de lucruri sau fapte care au trecut, nu ne-au plăcut și continuă să ne deranjeze, când cel mai bine ar fi, dacă nu putem să le ștergem total din minte, cel puțin să le dăm deoparte sau să ni le amintim ca pe niște lucruri din care putem învăța ceva. Cristos care cere iertare pentru cei care l-au executat și care deschide porțile paradisului pentru păcătoșii care se căiesc este motivul nostru de izbândă. Deși toți suntem plini de răni și crăpături, dacă dorim, el știe să facă minuni cu imperfecțiunile noastre. Căci, așa cum spunea Ioan Paul al II-lea tinerilor la Toronto, în 2002, “noi nu suntem suma slăbiciunilor și a greșelilor noastre; suntem suma iubirii pe care Tatăl o are față de noi si a capacității noastre de a deveni imaginea Fiului său”.

Ritul latin