Predici

O pagină celebră a lui Nietzsche începe astfel: “Aţi auzit poate despre acel nebun care a aprins o lanternă în lumina clară a dimineţii, a alergat în piaţă şi s-a apucat să strige fără încetare: Îl caut pe Dumnezeu, îl caut pe Dumnezeu!”.

Este o dovadă neîndoielnică de nebunie să aprinzi o lanternă în plină lumină a dimineţii, dar, în realitate, şi societatea contemporană, sufocată în conformismul covârşitor al civilizaţiei de masă, începe să simtă nevoia de a aprinde o nouă lumină chiar şi atunci când pare că totul este luminat de raţiune, de ştiinţă, de puterile lumii.

Acestei nevoi ascendente după o lumină ce nu poate fi găsită pe pământ, printre oameni, îi corespunde sau, mai bine zis, îi răspunde astăzi o rază descendentă, aceea a dragostei lui Dumnezeu, care nu numai că aşteaptă pe cei pierduţi, dar întinde mâna după ei. Fiindcă “atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (In 3,16). Însuşi Dumnezeu bate la uşile sufletelor noastre, demonstrându-ne ce valoare imensă are omul în ochii săi, dacă a meritat un răscumpărător atât de mare; un răscumpărător care produce o breşă în legea veche, clamând preeminenţa persoanei umane în faţa legii; un răscumpărător care stă la masă cu păcătoşii, îi cheamă la el şi se declară fără frică prietenul lor; un răscumpărător care continuă să poarte pe umerii săi oile pierdute, nu pentru a stabili cu ele un raport judiciar, ci dimpotrivă, unul afectiv, manifestându-le milostivirea divină, care depăşeşte orice logică umană.

Era o după-amiază ploioasă, iar o doamnă traversa cu maşina una din străzile principale ale oraşului, cu mare grijă însă, căci şoseaua era udă şi alunecoasă. Dintr-o dată, fiul care stătea pe scaunul de lângă ea îi spuse: “Ştii mamă, mi-a venit ceva în minte. Curioasă să afle ceea ce descoperise cu mintea lui de şapte anişori, femeia îl întrebă : «La ce te-ai gândit?». «Ploaia»… începu el să explice este ca şi păcatul, iar ştergătoarele de parbriz sunt ca Dumnezeu care ne iartă păcatele”. După ce îşi reveni din uimire, mama îl întrebă : “Şi ai observat că ploaia continuă să cadă? Ce însemnă aceasta, după părerea ta?”. Copilul nu ezită o clipă şi răspunse: “Noi continuăm să păcătuim, iar Dumnezeu continuă să ne ierte”.

Nu există nici o carte în care să ne fie scrise păcatele. Dumnezeu nu ţine niciun registru, nicio evidenţă şi nu cunoaşte acel ambiguu “Te iert, dar nu te uit!”. El ne vede în clipa de faţă şi ne învăluie cu o iubire necondiţionată. De la răsăritul soarelui şi până la apusul lui, el cunoaşte felul nostru de a fi, cuvintele şi gândurile noastre, proiectele şi căile pe care ne aflăm, ştie refugiile şi adăposturile noastre, lamentaţiile şi strigătele de bucurie, căderile ca şi reuşitele. Căci îşi coboară privirea până în adâncul sentimentelor noastre si nimic nu îi scapă.

Este adevărat că atunci când ne înglodăm în păcate firul care ne leagă de Dumnezeu se rupe. Însă cînd ne căim pentru vina noastră, Dumnezeu face un nod firului care astfel se scurtează. Din iertare în iertare ne apropiem tot mai mult de Dumnezeu, a cărui milostivire păşeşte dincolo de pragul corectitudinii şi al înţelegerii umane. Corectitudinea ne ţine la suprafaţă, dar nu ne poate salva. Dacă dreptatea lui Dumnezeu ar fi ca dreptatea umană, am fi cu toţii condamnaţi, deoarece niciunul dintre noi nu ar fi găsit nevinovat. Suntem prinşi într-o plasă a greşelilor făcute unii faţă de alţii, şi nu putem scăpa cerând ceea ce noi considerăm că este “drept”, deoarece celălalt pe bună dreptate poate să ne judece la rândul lui aşa cum l-am judecat noi pe el. De aceea, avem nevoie să fim mai mult decât “corecţi” cu ceilalţi, avem nevoie de a ierta şi de a căuta iertarea. Adevărata dreptate, dreptatea lui Dumnezeu, izvorăşte din milă. Milostivirea este o expresie a paternităţii lui Dumnezeu, a măreţiei lui, care are puterea să ne ierte în mod liber. Dar când iertăm şi arătăm milă faţă de ceilalţi putem să ne bazăm pe faptul că vom primi şi noi aceeaşi milă.

Suntem astăzi invitaţi să privim la ceilalţi aşa cum Dumnezeu priveşte la copiii săi, examinându-ne de câte ori nu ne batem joc de noi înşine în aproapele nostru şi urâm în alţii defectele care sunt şi mai vizibile la noi şi în noi. Păstrăm în mintea noastră tot felul de lucruri sau fapte care au trecut, nu ne-au plăcut şi continuă să ne deranjeze, când cel mai bine ar fi, dacă nu putem să le ştergem total din minte, cel puţin să le dăm deoparte sau să ni le amintim ca pe nişte lucruri din care putem învăţa ceva. Cristos care cere iertare pentru cei care l-au executat şi care deschide porţile paradisului pentru păcătoşii care se căiesc este motivul nostru de izbândă. Deşi toţi suntem plini de răni şi crăpături, dacă dorim, el ştie să facă minuni cu imperfecţiunile noastre. Căci, aşa cum spunea Ioan Paul al II-lea tinerilor la Toronto, în 2002, “noi nu suntem suma slăbiciunilor şi a greşelilor noastre; suntem suma iubirii pe care Tatăl o are faţă de noi si a capacităţii noastre de a deveni imaginea Fiului său”.

pr. Emanuel Bejenaru Ritul latin