Start > Ritul latin > Duminica a XXII-a de peste an (C)

Duminica a XXII-a de peste an (C)

31 August 2007
847 afișări

Autor: pr. Eduard Patrașcu
Copyright: ParohiaFaraoani.ro
Duminica a XXII-a de peste an (Anul C)

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Sir 3,19-21.30-31)

Reflecția sapiențială a poporului lui Israel a ajuns la înălțimi spirituale valide în ele însele și, în același timp, anunță spiritualitatea evanghelică: aceste câteva rânduri de azi o demonstrează într-un mod mai mult decât evident. Într-o oarecare măsură se întrezărește în textul de azi mesajul fericirilor și stilul umil și simplu al lui Isus din Nazaret.

Observăm mai întâi că fiecărui sfat sau recomandare este legată și o promisiune: “Vei fi iubit … vei afla har în fața lui Dumnezeu”: chiar și această trăsătură a pedagogiei divine merită să fie notată și pusă în evidență. Dumnezeu are de gând să-și educe poporul și prin intermediul promisiunilor (ba mai mult, tocmai prin intermediul lor) puse lângă poruncile și invitațiile sale. Atitudinea recomandată în această pagină sunt în mod fundamental cea a umilinței care – contrar opiniei publice mereu răspândite – face ca un om să fie mare mai ales în ochii lui Dumnezeu, dar nu numai. Mare, adică drag, iubit, demn de a fi umplut de har. Dar ceea ce impresionează cel mai mult este motivația pe care o aduce Ben Sirah și pe care noi suntem invitați să o onorăm: fiindcă “El este preamărit de cei smeriți”. Unul dintre modurile de a da slavă lui Dumnezeu este acela de a renunța la “slava” noastră pământească. De ce? În lumina istoriei mântuirii, mai ales în lumina istoriei lui Isus din Nazaret, putem să formulăm un răspuns sigur: pentru că “slava umilinței”, aceea care vine de la umiliri, este calea aleasă de Dumnezeu spre a se manifesta, revela poporului său, este calea aleasă de Dumnezeu pentru a mântui omenirea.

Lectura a II-a (Evr 12, 18-19.21-24a)

Pentru autorul Scrisorii către Evrei, mântuirea dobândită prin “Noul Legământ” consistă într-o mare familiaritate cu Dumnezeu. Dumnezeu s-a apropiat de om (cf. Dt 4,7.34) pentru ca omul să se poată apropia – la rândul său și mereu mai mult – de Dumnezeu. Dar pentru a face acest lucru, tot pentru acest autor, este nevoie credința: “e necesar ca oricine se apropie de El să creadă că Dumnezeu există și că-i răsplătește pe cei care-L caută” (Evr 11,6).

E Dumnezeu muntele spre care suntem îndreptați; este El cetatea spre care tânjim să ajungem și în care dorim să trăim; este El lumina de care simțim că avem mai multă nevoie decât de pâinea cea de toate zilele. A crede înseamnă tocmai a se apropia de El așa cum o facem față de cel mai bun prieten, sau mai mult, față de Singurul Mântuitor adevărat. Nu mai e vorba de nimic tangibil – pentru a urmări ideea trasată de Autorul nostru – ceea spre care noi tânjim; nu mai este sunetul de trompetă cel pe care-l ascultăm; nu mai este frica de a-l asculta sau vedea pe Dumnezeu ceea ce caracterizează credința Timpului Împlinit. Din contră, Dumnezeul lui Isus Cristos, tatăl Său și Tatăl Nostru, ne atrage la Sine cu toată puterea magnetică a iubirii sale: numai așa putem să sperăm să ne apropiem de El pentru a putea obține de la el milă și pace.

“Mijlocitorul” unic și de neschimbat al acestui drum al lui Dumnezeu către noi și al nostru către Dumnezeu (cf. 1Tim 2,5) este Isus Cristos, pentru că în unitatea persoanei sale s-au întâlnit o dată pentru totdeauna cerul și pământul, Dumnezeu și omul. Cu El s-a inaugurat Noua Eră a istoriei care văzut noutatea cea mai mare: cei îndepărtați și cei apropiați au primit același mesaj de pace (cf. Fap 2,39 și Ef 2,14-18) și au deveni un singur popor în Cel care este pacea noastră.

Evanghelia (Lc 14,1.7-14)

În cadrul unei mese la care Isus fusese invitat (v. 1), Luca narează câteva învățături ale lui Isus relativ la alegerea primelor locuri (v. 7-11) și a invitaților (v. 12-14). Pagina evanghelică pe care o medităm este în întregime cuprinsă între limitele acestea. O cheie de lectură foarte bună pentru parabolele conținute în cap. 14 și deci și pentru cele două care compun pagina evanghelică din această duminică, constă în a vedea că ele au ca și temă invitația lui Dumnezeu la banchetul escatologic. Deci putem să le caracterizăm ca și “parabole ale invitației divine”. Cele două parabole care ne interesează azi mențin raportul strâns cu experiența de fiecare zi: par două tablouri de viață trăită care la sfârșit sunt recompuse într-o unitate dinamică ce sunt capabile să evidențieze, pe de o parte, intenția celui care invită și, pe de altă parte, criteriile etice cerute celui care acceptă invitația.

În prima parabolă, pe Luca îl interesează să pună în lumină că deseori, în viața oamenilor, cel care invită și cel care este invitat sunt plini de prejudecăți egoiste, de banale pretenții, de preocupări ierarhice. Isus prin afirmațiile sale clare, nete, demască intențiile lor și scoate la suprafață sau pune pe (aceeași) masă sentimentele lor. Cred că nu suntem nici noi străini de aceste “tabieturi” sau substraturi mentale!

Și în a doua parabolă Isus scoate în evidență că dedesubtul unui gesta aparent generos uneori se ascunde un sentiment egoist, adică atunci când alegerea invitaților este ghidată numai de motive de obligație, de simpatie sau de “interesul scuză fesul”. Nu este greu să notăm puternica încărcătură de contestare care caracterizează cuvintele lui Isus care încă o dată se manifestă ca Mesia săracilor, apărătorul celor mici și prigoniți, cel care se pune mereu de partea celor “de la coadă”, a celor din urmă.

De aici se înțelege fericirea finală: “vei fi fericit … vei primi răsplata la învierea celor drepți” (v. 14). În mod implicit, Isus propune aici exemplul lui Dumnezeu însuși care nu are preferințe de persoane în a dărui bunurile sale: așa ar trebui să facă și orice ucenic al lui Isus, depășind logica umană deseori egoistă și sperând în răsplata lui Dumnezeu.

Ritul latin