Predici

Vina de a ţine ochii deschişi

Desigur. Ce trebuie să facem pentru a nu ne obosi, pentru a nu ne pierde curajul, după avertismentul autorului scrisorii către Evrei din lectura a doua de astăzi, când un “drept” este atârnat pe o cruce? Ce trebuie să facem pentru a nu ne abate când o voce profetică este sufocată într-o fântână cu mlaştină? Să ne oprim asupra situaţiei tulburătoare a lui Ieremia, care este de-a dreptul “exemplară” şi pare că se repetă, cu o punctualitate descumpănitoare, în istorie.

Este un rege timid care este ostaticul unor căpetenii. De-a dreptul umilitoare capitularea lui Sedecia în faţa notabililor: “El (profetul) este în mâinile voastre; regele de fapt nu are putere împotriva voastră”. Autoritatea se predă, abdică în mod ruşinos în faţa manevrelor, intrigilor, intereselor de partid, răzbunărilor curtezanilor. Unii puternici şi preaputernici apar ciudat slabi, supuşi, neputincioşi, în faţa servitorilor, linguşitorilor, profitorilor vicleni, intriganţilor, speculanţilor. Ieremia este lichidat pentru că nu are sprijin, protecţie, acoperire. Pentru că nu contează nimic, nici nu este util regelui. Profetul plăteşte pentru fidelitatea sa (nimeni în afară de el nu avertizează mai dureros greutatea şi preţul propriei misiuni) faţă de cuvântul ce i-a fost încredinţat de Dumnezeu, şi care deci nu este al “său”, de care nu poate dispune după plac, şi după cum suflă vântul.

Este acuzat că “descurajează pe luptători” (luptătorii din toate timpurile, sărmanii, se demoralizează uşor, sunt puţin fragili sub armura şi uniforma lor, şi au nevoie ca nimeni să nu semene dubii asupra bunătăţii şi chiar a sfinţeniei cauzei lor), de a “descuraja tot poporul” (poporul are nevoie să fie asigurat, nu responsabilizat). În realitate Ieremia nu se pretează să cultive iluziile, care sunt cel mai rău duşman al speranţei. El “încurajează” (sau, literalmente, “dă curaj”), dar nu vrea să înşele pe nimeni. El încurajează îndemnând să nu închidă ochii, ci să-i deschidă spre o realitate incomodă. Dacă se apropie, ameninţător, uraganul, vina nu este a meteorologului care îl semnalează cum se cuvine, chiar dacă acest fapt nu este pe placul “agenţiilor turistice” preocupate pentru că sperie clienţii… Ieremia este vinovat că nu renunţă să gândească, că se încăpăţinează să ţină ochii deschişi (şi că invită pe oameni să nu închidă ochii). Profetul este învinuit că nu caută “binele poporului” conform liniei programatice a intereselor dominanţilor.

Ieremia nu confundă “binele” poporului cu comoditatea şi facilitatea. Pentru aceasta apare ca o persoană care strică plăcerea celorlalţi. Unul care sună mereu deşteptarea, mai mult trage semnalul de alarmă, şi atunci când cineva ar pretinde să cultive propriile interese în mijlocul oamenilor adormiţi sau somnoroşi. Profetul tămâiază numai pe Domnul. Ştie că tămâia, răspândită din abundenţă în palatul regelui, are numai scopul de a împiedica de a vedea clar. Şi astăzi “palatele regilor” se înmulţesc la infinit…

Curajul de “a ieşi afară”

“În fântână nu era apă ci mâl, şi astfel Ieremia s-a afundat în mâl…” Un martiriu care nu are nimic exultant, acela pe care l-a înfruntat profetul din Anatot. Mâlul în care s-a scufundat este chinul cel mai rău. Mâlul indică dispreţ, umilire, înjosire. Duşmanii profetului se arată pricepuţi şi evită să transforme victima lor într-un erou. Şi atunci produc mâl – este activitatea lor industrială care nu cunoaşte niciodată crize – pentru a înmormânta acolo demnitatea sa. Suspiciuni, calomnii, defăimări, denunţuri, acuze insistente chiar dacă nu bine motivate, ba chiar vădit nefondate… Fântâna pregătită pentru profet este mereu alimentată din belşug cu mâl. Astfel învaţă să nu fie dintre ei, să nu se unească cu corul orchestrat de cei abili şi de cei care nu sunt desigur interesaţi de a descuraja… afacerile.

Noroc că este un străin, Ebed-Melech, etiopian (probabil un eunuc), care este în afara jocurilor puterii, a păstrat o conştiinţă care nu are culoarea pielii sale, denunţă complotul urzit împotriva neobositului Ieremia, şi află curajul de a înfrunta pe rege şi să-i spună, cu hotărâre, că nu este de acord cu tratamentul rezervat profetului incomod. Astfel Ieremia este scos afară cu forţa din fântână. În aparenţă, Sedecia îl salvează pe profet. În realitate, regele este salvat. Într-adevăr poate asculta, dacă vrea, o voce liberă, dezinteresată. Regele este salvat pentru că este cineva care nu este de acord, care îndrăzneşte să spargă conjuraţia lui “da” cu un “nu” decis, care este lipsit de tămâie, care nu urmează moda. Regele este salvat pentru că poate conta pe fidelitatea substanţială (nu formală) a unuia obişnuit să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, şi care nu este dispus la compromisuri. Regele este salvat, pentru că a regăsit (dacă vrea) un individ în care te poţi încrede pentru libertatea, sinceritatea şi lealitatea sa.

Chiar şi complicele etiopian este salvat. Înainte de a trage afară din fântână pe Ieremia, el s-a tras afară din nămolul tăcerii complice, din laşitatea şi din frica de a se compromite. Cauza lui Dumnezeu este salvată din momentul în care un străin ca Ebed-Melech are curajul de a ieşi afară, la loc deschis, cu pielea sa închisă, dar cu conştiinţa candidă, nepătată cu nici un strop de noroi. Împotriva aroganţei, obrăzniciei, insolenţei mentalităţii biruitoare, este un singur remediu eficace: curajul. Apoi este capacitatea de a trece de partea celui care “pierde”. Ieremia în fântâna plină de noroi este unul care “pierde”. Chiar şi Isus, pe cruce, cel care “a dispreţuit infamia”, este unul care “pierde”. Totuşi amândoi sunt victorioşi, în ciuda dezastrului aparent. Ieremia revine. Isus “s-a aşezat la dreapta tronului lui Dumnezeu”. … Dar curajul este încă o virtute?

Au fost uitaţi pompierii

În evanghelie este loc pentru toate meseriile: pescari, semănători, învăţători, ţărani, medici, păstori, paznici, hangii, slujitori (posibil “inutili”), grădinari, negustori (posibil cei care combină afaceri optime în avantajul altora), portari, administratori, poştaşi (“vestea cea bună” le este încredinţată lor), dulgheri, regi, tâmplari, economi, până şi strângători de impozite. Dar nu se vorbeşte niciodată despre pompieri.

Explicaţia este în Evanghelia de astăzi. Isus se prezintă ca un periculos incendiator: “Am venit să aduc focul pe pământ; şi cum aş vrea ca el să fie deja aprins!” E bine, deci, să punem la dispoziţia sa braţele picioarele, mâinile, creierul. Totuşi, înainte de toate, trebuie să aducem lemne de foc. Da, este adevărat că în istoria Bisericii, uneori, au fost unii care se arătau prea zeloşi în a aduce surcele pentru a aprinde rugurile. Dar se poate exclude poate acel incendiu râvnit de Isus. Şi este de dorit ca echivocul să nu se mai repete, nici cu tradiţionalele surcele, nici cu alte mijloace mai actualizate. Scânteia trebuie să ţâşnească în inimi. Numai pornind de acolo incendiul are posibilitatea de a se dezvolta.

Fiecare dintre noi trebuie să se lase încălzit, aprins de flacăra aprinsă de Cristos. Dacă ne menţinem la distanţă de foc, dacă nu avem o mare familiaritate cu acest element, nu vom colabora niciodată cu adevărat la opera întreprinsă de Cristos incendiatorul. Evanghelia s-a născut dintr-o imensă pasiune şi a fost încredinţată celor “pasionaţi” pentru cauza Împărăţiei. Oricare ar fi slujirea pe care cineva o desfăşoară în Biserică, este indispensabil să aibă şi să manifeste o adevărată, neostoită pasiune pentru Dumnezeu şi pentru oamenii “pe care el îi iubeşte”. Dacă Dumnezeu nu-mi înflăcărează inima, dacă Dumnezeu nu este totul pentru mine, eu nu spun nimic despre el, chiar dacă îl am mereu pe buze.

Nu mărind volumul vocii, exprimând idei strălucitoare, arătând cu degetul ameninţător, înmulţind alergările frenetice, agitându-mă, voi face să progreseze Împărăţia. Trebuie, înainte de toate, să nu mă arăt refractar la căldură. Un adevăr rece, care trece direct de la creier pe buze fără a coborî şi a poposi în inimă, este un adevăr care nu are nici o legătură cu Cristos, chiar dacă apare cu rigurozitate ortodox. Nu creierul lipseşte adesea în vestire. Inima lipseşte. Isus a vorbit tocmai de foc. Nu de cenuşă. Şi personal rămân convins că la pompierii din Biserică nu s-a gândit.

Totuşi este loc şi pentru ei. Cu condiţia să depună stingătorul. Să dezbrace toate “ignifugele” şi să pună la vedere inima. Şi să-şi dea seama că adevăratele pericole nu vin de la o oarecare flacără neaşteptată, cât mai degrabă de la aplatizare, nepăsare, de la regularitatea obtuză, de la funcţionare, de la corectitudine, care maschează indiferenţa, răceala, indiferenţa. Persoanele vizate nu sunt cele care garantează calmul, care nu deranjează, ci cele care nu lasă să se stingă focul, păstrează sarea care arde. “Pentru ce nu judecaţi voi înşivă ceea ce este drept?”, astfel ne avertizează Isus. Fraza arată că omul posedă în sine instrumentele adaptate şi suficiente pentru a judeca, a discerne timpul în care trăieşte: inteligenţa primită de la Domnul, conştiinţa, darul Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu. Nu are deci nevoie să aştepte ca cineva să stabilească în locul său ceea ce este drept.

El trebuie să judece. El trebuie să aleagă. El trebuie să decidă. Nu este suficient să citească corect previziunile meteorologice. Nu este suficient să interpreteze cerul, norii, curenţii, presiunea înaltă şi joasă. Ceea ce este important cu adevărat este de a descifra semnele pecetluirii de fond a propriei vieţi, a orientării propriului drum. Semnalarea sosirii ploii poate fi relativ uşoară. Este mult mai greu de a avertiza schimbările decisive care se verifică “în acest timp” şi cele, tot atât de decisive, care trebuie să se producă în istoria noastră personală.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin