Start > Ritul latin > O reînnoire în Duhul Sfânt

O reînnoire în Duhul Sfânt

16 August 2007
1,152 afișări

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XX-a de peste an (Anul C)

Pericopa evanghelică pe care am ascultat-o este parcursă de o mare tensiune; aproape toate propozițiile se încheie cu semn de exclamare sau de întrebare. Trebuie să dăm o mare atenție chiar și acestor lucruri, nu atât din curiozitate literară, cât pentru a învăța, a cunoaște mai bine caracterul și umanitatea Mântuitorului nostru. În Evanghelie există momente în care se poate observa că Isus pare a nu mai reuși să-și țină pentru El imensa realitate divină pe care o posedă, iar pe de altă parte nu poate nici să și-o exprime deschis, pentru că nimeni nu l-ar înțelege, și oamenii ar spune despre dânsul, așa cum de fapt mai spuseseră și odată: “Și-a ieșit din minți!” (Marcu 3,21).

Atunci El izbucnește în exclamații sau în suspine, care, reascultate astăzi de cel ce are credință, după împlinirea evenimentelor, produc o impresie profundă, datorită forței misterioase ce se desprinde din acestea. “Eu am venit să arunc un foc pe pământ. Și ce vreau, decât să fie aprins chiar acum? Am un botez, cu care trebuie să fiu botezat, și cât de mult doresc să se împlinească!” Ce este acest foc și acest botez? Poate este prezumțios a da un sens exact unor cuvinte ca acestea, care exprimă o stare sufletească mai mult decât

niște idei precise. Vom încerca totuși să ne apropiem de adevăr, văzând care este acel moment fatidic sau profetic în care Isus își plasează împlinirea dorinței Sale.

Un prim răspuns este: Patima Sa. Acesta este cel mai clar în ceea ce privește imaginea botezului; de fapt, Isus în repetate rânduri a vorbit despre patima și moartea Sa ca despre un botez: “Puteți voi să beți paharul pe care am să-l beau Eu, sau să fiți botezați cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?” (Marcu 10,38). “Botez”, pentru că pe cruce El a fost cufundat “până în gât” în apa suferinței și a încercărilor” (cf. Psalm 69, aplicat Patimii lui Isus din Noul Testament). “Botez”, pentru că de pe cruce urma să izvorască o baie curățătoare a tuturor păcatelor. Și cuvântul cu privire la foc poate fi raporta la același moment, mai ales dacă avem în vedere și un alt cuvânt al lui Isus: “Când voi fi ridicat de la pământ îi voi atrage pe toți la Mine” (Ioan 12,32). În cazul acesta, focul ar fi dragostea lui Dumnezeu pentru om care se arată pe cruce, tulburătoarea revelație a dragostei lui Dumnezeu pentru păcătoși, Crucea, noul rug arzător.

Așadar, Isus se gândește mai întâi de toate la Patima și la Învierea Sa. Dar, nu întâmplător, atât focul cât și botezul sunt folosite pentru a indica Rusaliile: “El vă va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc”, spunea Ioan Botezătorul despre Isus (Luca 3,16). Același evanghelist, în “Faptele Apostolilor”, descrie Rusaliile ca cel dintâi și cel mai solemn botez din întreaga Biserică, un botez nu cu apă, ci chiar cu foc” (cf. Faptele Apostolilor 2,3). Isus, prin acea exclamare, își exprimă dorința să se împlinească ceea ce Tatăl i-a pregătit. Gândul Lui este la Rusalii, însă El vede Rusaliile prin prisma Paștelui. Privirea Lui cuprinde deodată două lucruri, pentru că acestea sunt inseparabile, merg împreună!

De câte ori nu a spus Isus că El trebuie să fie luat din lumea aceasta pentru ca Mângâietorul să poată veni asupra ucenicilor! Duhul Sfânt purcede din slăvirea lui Isus, adică din patima și moartea Sa. În ziua Rusaliilor s-a împlinit așadar acea dorință arzătoare a lui Isus pe care o nutrea în timpul vieții Sale pământești. Iar acum? Oare Isus să nu mai aibă nici o dorință cu privire la noi? Are, pentru că acum acea dorință îi este mai vie ca oricând, deoarece acel foc nu s-a aprins odată pentru totdeauna, ci așteaptă să se reaprindă mereu, pentru că nimic nu este automat în raporturile dintre Dumnezeu și om, nimic nu este fixat o dată pentru totdeauna; există și acea jumătate de libertate a omului, care nu este credincios făgăduințelor sale așa cum este Dumnezeu.

Nu numai Biserica așteaptă noile Rusalii, ci le așteaptă chiar și Isus: Biserica pentru a le primi, Isus pentru a le dărui. Ce înțelegem noi atunci când spunem că focul trebuie aprins de fiecare dată? Aceasta înseamnă că acest foc trebuie să se aprindă în viața fiecărui credincios; pentru fiecare dintre noi a fost deja aprins în botezul nostru, deoarece se identifică cu Duhul Sfânt, care ni s-a dat cu acea ocazie, odată cu virtuțile teologale: credința, nădejdea și dragostea, aflate atunci în stare embrionară. Noi știm că un foc se poate stinge, poate fi acoperit cu pământ sau cu cenușă, ca și cum nici n-ar fi fost. Aceasta este situația precisă în care focul Duhului Sfânt și al dragostei lui Dumnezeu se află în mulți creștini, îngropat și ineficace, invizibil, care nu alimentează nici un fel de mărturie, nu încălzește, nu luminează nici o viață, nu produce nici un fel de bucurie.

În ceea ce privește duhul unui astfel de om, ni se oferă aceeași scenă pe care a contemplat-o pe vremuri profetul Ezechiel: “Am văzut o câmpie plină cu oase uscate”. Cale de ieșire din această îngrozitoare stare nu există decât una sigură, cea indicată de apostolul Paul în Scrisoarea către Efeseni: “Înnoiți-vă în duhul minții voastre… și îmbrăcați-vă cu duhul cel nou”. “Deșteaptă-te, tu care dormi, scoală-te din morți și Cristos te va lumina”. Două imagini: reînnoirea și trezirea, care exprimă o hotărâre, un eveniment, un dar. Un creștin observă într-o bună zi, cu toată părerea lui de rău, că viața lui creștinească nu este așa cum ar trebui să fie; este lipsită de vigoare și de orice bucurie; este împrăștiată, rece, și fără nici un gust; are dorința de a și-o schimba, de a trece ca printr-un nou botez al focului, spre a trăi cu adevărat viața cea nouă, primită în darul botezului.

Asemenea lucruri s-au petrecut și se petrec mereu în Biserică, și acestea sunt tocmai ceea ce numim noi adevăratele convertiri. Dar există și epoci, vremuri, în care Domnul nu se mai mulțumește cu acele focuri mici, aprinse ici și colo în Biserică, cu primejdia de a se mistui în grabă și a se stinge, ci vrea ca întreaga Biserică să se aprindă, să se reînnoiască; nu se mai mulțumește cu faptul de a afla ici și colo, răzlețite pe câmpie, oase reînsuflețite, ci vrea ca tot poporul să se scoale în picioare, ca o armată numeroasă. De aceea, din când în când, îi trimite El profeții Săi, chiar și în zilele noastre, care să strige: “Oase uscate, ascultați Cuvântul Domnului. Așa vorbește Domnul Dumnezeu către oasele acestea: ‘Iată că voi face să intre în voi un duh și veți învia… Duhule, vino din cele patru vânturi și suflă peste morții aceștia ca să învie’”.

Multe sunt semnele care indică vădit că a noastră este tocmai una din acele epoci, ceea ce nu mai surprinde pe nimeni, deoarece așa s-a întâmplat în urma oricărui Conciliu Ecumenic. Primul pas pentru a participa la această reînnoire este însăși capacitatea de a ști și a cunoaște citirea semnelor timpului, despre care se amintește în a doua parte a Evangheliei de astăzi: “Când vedeți un nor ridicându-se la apus, îndată ziceți că vine ploaia, și așa se întâmplă”. Chiar și pentru noi este un lucru de cea mai mare importanță să cunoaștem aceste semne ale vremii, adică nu altele decât semnele timpului nostru. Multe sunt semnele care demonstrează că în Biserică există o mișcare cordială și profundă de reînnoire în Duhul Sfânt. Primul semn negativ îl constituie nemulțumirea și deziluzia ce-și fac loc, mai ales printre tineri, în confruntările atâtor proiecte de reînnoire ale societății, care, cu toate că nu sunt întru Duhul Sfânt, ne-au fascinat o bună bucată de vreme.

Un alt semn, de data aceasta pozitiv, este apariția, în Biserică și în comuniune cu ierarhia, a experiențelor și a mișcărilor spirituale, care nu se mai mulțumesc cu contrariile și cu aparențele, ci atacă frontal centrul, miezul problemei: Cum îl vom putea afla astăzi pe Isus viu în Cuvântul și în Duhul Său, în harurile și în comunicarea fraternă? … Toate acestea dau loc la un nou mod de gândire și de conviețuire a credincioșilor, foarte asemănătoare cu ale primilor creștini, care tinde a se concretiza în noi și mai autentice modele ale comunității. Creștinii își redescoperă vocația lor universală la sfințenie, și în loc să se îngrozească de acest cuvânt “sfințenie”, acum sunt fascinați, fiindcă își dau seama că sfințenia este făcută pentru ei, și ei sunt născuți pentru sfințenie.

Toate cele spuse până acum, pentru Biserică, nu sunt numai semnele timpului, ci mai ales semne și sâmburi de nădejde. Cu trecerea anilor de după Conciliu, și pe măsură ce se actualizează principalele sale reforme, se conturează o nouă aspirație, care începe a se evidenția tot mai mult. Numai reforma teologiei și structurile Bisericii nu sunt de prea mare folos; acestea nu sunt doar decât premisa și pregătirea; reînnoirea cea mai radicală de care suferă Biserica nu este cea a structurilor, ci a vieții. Viața creștinească este aceea care trebuie reînnoită și reaprinsă. Atâta vreme cât nu se va ajunge la aceasta, care este scopul ultim al tuturor reformelor Bisericii, cu toții vom bate pasul pe loc, nimic nu se va schimba; totul va fi ca și până acum.

Poate că și din această cauză noi ne simțim atât de aproape de acele cuvinte din Vechiul Testament care vorbesc despre o inimă nouă și despre un duh nou. Ele au fost rostite într-o situație nu prea mult deosebită de a noastră. În vremea aceea era în desfășurare, ori se prevedea, o reconstrucție, după anii grei de robie; unii se gândeau că aceasta trebuie să aibă în vedere numai reconstruirea templului, întărirea cultului, a preoției și a legii; însă profeții s-au ridicat și au vestit că o altă reconstrucție cere Dumnezeu de la ei, reconstrucția interioară și spirituală, care să deschidă calea spre o reînnoire a Legământului: “Ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor”. Poate că ne aflăm în fața aceleiași situații în care trăia istoricul poporului lui Israel: ori să ne mulțumim cu reînnoirea cadrului extern al religiei, ori să țintim spre o adevărată reînnoire a vieții și a comunității creștine.

Nu putem trece cu vederea ceea ce a spus Isus în partea a doua a Evangheliei de astăzi, imediat după ce a vorbit despre focul și despre botezul Său: “Credeți că am venit să aduc pace pe pământ? Eu vă spun nu, ci mai degrabă dezbinare”. Aceste cuvinte ne amintesc de acea dezbinare din jurul lui Isus, din vremea când se mai afla printre oameni, și că dezbinări de felul acesta vor mai fi ori de câte ori cuvântul Său va fi vestit cum se cuvine: “cu putere și întru Duhul Sfânt”. Motivul este că în fața unui asemenea cuvânt, noi nu putem rămâne neutri, și nici nu vom mai putea sluji la doi stăpâni. Va trebui să alegem: “Cel ce este din adevăr ascultă glasul lui Isus”. Cel ce nu este din adevăr, nu-i ascultă glasul, sub pretextul că acesta nu ar fi glasul lui Isus, ori în cel mai grav caz, nu ar fi glasul lui Dumnezeu. Dar pe noi nu trebuie să ne mire faptul acesta, pentru că aici avem de-a face cu o dezbinare bună, care duce la unitate!

Pentru că unitatea Bisericii stă, la un anumit nivel de participare, în aceleași semne (communio sacramentorum), însă un alt nivel este format din cei ce aderă la Cristos, în așa fel încât formează împreună cu El un singur Duh. Aceștia din urmă sunt cei ce acceptă să treacă printr-o nouă convertire, alegându-L pe Isus ca pe un bun al lor cel mai mare. Nu vom încheia aceste reflecții fără a ne gândi la acel suspin al Inimii lui Isus, pe care L-am ascultat la început: “Vai, cum aș vrea să se aprindă acel foc pe care eu l-am adus pe pământ!” Acel suspin își are repercusiuni adânci în inimile noastre, de aceea vom cădea în genunchi și ne vom ruga astfel: “Doamne, Isuse Cristoase, aprinde în inima mea focul Tău cel sfânt, care să mă reînnoiască într-un chip desăvârșit. Vreau să experimentez noua Ta putere și dragoste; mă aflu printre cei obosiți și împovărați; sunt și eu unul din acele oase uscate; îți voi dărui întreaga mea libertate, spre a face din mine tot ceea ce vrei; Tu poți într-adevăr să mă reînsuflețești la o viață nouă, care va fi pentru mine adevărata viață; iar pentru Tine voi fi un ucenic în plus”.

Ritul latin