Predici

Noul mileniu a fost martor şi continuă să fie martor la numeroase violenţe. Cu greu trece o zi fără să auzim veşti triste despre agresiuni violente, despre brutalitatea dezlănţuită împotriva unor inocenţi, undeva în lume. Ca şi cum nu ar fi îndeajuns de rea situaţia, făptaşii acestor acte violente încearcă să îşi justifice actele pretinzând că duc un război sfânt în numele lui Dumnezeu. Să ne gândim la cruciaţi, la Orientul Mijlociu, la Irlanda, la Bosnia, la Taliban. Lecturile de astăzi cheamă într-adevăr la un război, dar nu la un război împotriva altor oameni ci împotriva păcatului, împotriva răului, împotriva diavolului. Să ascultăm aceste cuvinte ale lui Isus:

“Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Nicidecum, vă spun, ci dezbinare. Căci de acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinaţi: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei. Vor fi dezbinaţi tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui; mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei; soacra împotriva nurorii şi nora împotriva soacrei” (Luca 12,51-53)

Bibliştii ne spun că aici Isus nu vorbeşte despre scopul ci despre inevitabilele consecinţe ale venirii Lui. Isus a venit să reveleze cine sunt adevăraţii fii şi fiice ale lui Dumnezeu – cei care ascultă cuvântul Său – şi cine sunt copiii acestei lumi, care se opun învăţăturii Lui. Astfel omenirea se împarte în două tabere: o tabără dumnezeiască şi o tabără nedumnezeiască. Între aceste două tabere există un conflict perpetuu, o stare de război, una dorind să ridice lumea la Dumnezeu iar cealaltă să o tragă în jos în iad. Aceste două tabere nu există în părţi diferite ale lumii. Ele trăiesc împreună, în aceleaşi zone, în aceleaşi vecinătăţi, chiar sub acelaşi acoperiş; mai mult, forţele bune şi forţele rele coexistă în una şi aceeaşi persoană. Războiul sfânt la care ne cheamă Cristos este, de aceea, nu unul împotriva oamenilor de o anumită naţionalitate, cultură, crez sau ideologie, ci un război în care trebuie să identificăm forţele răului în propria persoană şi în persoanele dragi nouă (tată, fiu, mamă, fiică, soacră, noră) şi apoi să luptăm împotriva acestor forţe.

Care sunt unele dintre aceste forţe rele împotriva cărora trebuie să ducem un război? De ce să nu începem cu cele şapte vicii capitale: trufia (complexul de superioritate), avariţia (căutarea prosperităţii materiale în dauna sufletului), necurăţia (abuzul sexual asupra minorilor, pornografia, tratarea femeilor ca obiecte de plăcere), mânia (duşmănia, înverşunarea, ura), lăcomia (mâncatul şi băutul excesive), invidia (dispreţul, rivalitatea), lenea (căutarea succesului fără a munci pentru el). La acestea putem să adăugăm mama tuturor relelor: nedreptatea. Dacă declarăm război împotriva acestora atunci ducem războiul sfânt.

Dacă suntem în război atunci trebuie să ne pregătim să înfruntăm greutăţi. Inamicul luptă împotriva noastră şi s-ar putea să fim răniţi sau să trecem prin perioade grele. Ieremia, în prima lectură, luptă războiul sfânt împotriva profeţilor falşi care profeţeau doar ceea ce regele şi cei de lângă el doreau să audă. Dar Ieremia ţinea partea adevărului. Şi cum a sfârşit? În noroi. Dar Dumnezeu a trimis un străin, un etiopian, să vină să îl salveze. Dumnezeu nu îşi abandonează niciodată poporul Său. Isus, conducătorul nostru în războiul sfânt al lui Dumnezeu, nu a scăpat de suferinţă şi de moartea pe cruce. Dar în a treia zi Dumnezeu l-a înviat la viaţa victoriei. Dumnezeu nu îi abandonează pe ai Lui. Nu ne va abandona dacă luptăm războiul Lui sfânt – războiul împotriva răului din noi şi din lume.

Cu acest gând că Dumnezeu nu ne lasă singuri, autorul Epistolei către Evrei ne încurajează în a doua lectură să nu ne pierdem elanul. Încheiem atunci cu acest sfat: “Gândiţi-vă, deci, la Cel care a îndurat o împotrivire atât de mare din partea păcătoşilor, ca nu cumva să vă lăsaţi descurajaţi şi obosiţi în sufletele voastre. Luptând contra păcatului, voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge” (Evrei 12,3-4).

pr. Ernest Munachi Ezeogu Ritul latin