Start > Ritul latin > Isus ne eliberează de teamă

Isus ne eliberează de teamă

9 August 2007
2,169 afișări

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XIX-a de peste an (Anul C)

Evanghelia de astăzi ne oferă multe surse de reflecții: credința, vegherea, pomana, sărăcia, însă pe mine m-au lovit mai mult cuvintele de la început. În vremea aceea Isus a spus ucenicilor Săi: “Nu te teme turmă mică…” Aceste cuvinte încheie prima parte din capitolul 12 al Evangheliei lui Luca, care este în întregime dedicat învățăturii lui Isus despre ce anume trebuie ori nu trebuie să se teamă ucenicii: “Să nu vă temeți de cei ce ucid trupul, și după aceea nu mai pot face nimic… Temeți-vă de Acela care după ce a ucis are putere să arunce în Gheenă” (Luca 12,4-5). Din cele spuse de Isus rezultă clar că există două feluri de frici: Frica de Dumnezeu și frica de oameni sau de lucruri. Vom examina aceste două frici separat.

Frica de Dumnezeu, sau frica religioasă, se prezintă sub două forme: există o frică de Dumnezeu (frica metafizică), care nu este decât simpla urmare a faptului că Dumnezeu este Dumnezeu, iar noi suntem oameni; este sentimentul divinului sau al supranaturalului. Când Jahve se arată, poporul este cuprins de frică (cf. Exod 19,16). Același lucru se repetă cu Isus: în fața puterii Lui, pe lac, ucenicii sunt cuprinși de o mare teamă (cf. Marcu 4,41); la fel și pe Tabor (cf. Mc. 9, 6). Dumnezeu îl îmbărbătează pe om, îl sprijină în această frică a sa, întovărășindu-și apariția cu cuvintele: “Nu vă temeți! Eu sunt, Dumnezeul vostru!” Cuvinte spuse și lui Avraam, Mariei și lui Pavel.

Există și o a doua frică de Dumnezeu, care este legată de păcat, și aceasta este frica de a păcătui sau de a fi comis păcatul. Această frică se identifică cu sentimentul greșelii sau al remușcării de conștiință, și apare imediat după primul păcat: “Am auzit pașii Tăi prin grădină și mi-a fost teamă” (Geneză 3,10). De obicei, când Biblia prezintă Frica de Dumnezeu, ca un dar, ca o valoare a Duhului Sfânt, vorbește despre primul fel de frică, despre acea frică ce precede păcatul și care duce la evitarea păcatului. Această frică de Dumnezeu este numită “Începutul Înțelepciunii” (cf. Proverbe 1,7). Este acea frică despre care vorbește Isus în textul nostru atunci când spune: “Temeți-vă de Acela care după ce a ucis are putere să arunce în Gheenă”.

Aici este vorba despre o valoare universală, despre o etapă obligatorie pentru orice experiență religioasă, dar care pentru Evanghelie nu este ultima etapă; cea din urmă etapă este dragostea! Cea mai mare poruncă a lui Dumnezeu nu este frica, ci dragostea: “Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta!” Dacă Isus insistă acum să ne temem de Dumnezeu, și nu de oameni, este pentru că nu se poate trece direct de la frica de oameni la dragostea lui Dumnezeu. Ioan spune: “În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârșită izgonește frica, pentru că frica are cu ea pedeapsa, și cine se teme, n-a ajuns desăvârșit în dragoste” (1Ioan 4,18).

Nu trebuie să disprețuim Frica de Dumnezeu, ci trebuie să aspirăm la acea dragoste de Dumnezeu care să împrăștie orice frică și să o facă inofensivă. Pavel ne îndeamnă să nu ne opri, la o religiozitate bazată pe observarea legii, fiindcă aceasta alimentează frica, și ne menține în teamă, transformându-L pe Dumnezeu din “Tată” într-un patron și un stăpân absolut. “Voi nu ați primit un duh de robie, ca să mai aveți frică, ci ați primit un duh de înfiere care ne face să strigăm: ‘Abba’, adică ‘Tată’ (Romani 8,15). Prin urmare nu trebuie schematizat excesiv și opus prea categoric spiritul fricii de Dumnezeu spiritului dragostei de Dumnezeu.

Există o formă a fricii de Dumnezeu – frica reverențială – care se apropie mult de dragoste, și se potrivește chiar și în raporturile dintre fiu și tată (mai ales în raport cu un asemenea Tată). Aceasta poate, și chiar trebuie să coexiste cu sentimentul încrederii, căci tocmai despre aceasta vorbește psalmul responsorial de astăzi când spune: “Iată ochiul Domnului veghează asupra celui ce se teme de El”. În sentimentul adorației și al laudei există totdeauna și un pic din acest sentiment al fricii reverențiale, pe care l-am numit mai sus “sentiment divin și supranatural”.

Frica de oameni. Capitolul 12 din Evanghelia lui Luca, din care face parte și pericopa noastră evanghelică, nu ne vorbește atât despre frica de Dumnezeu cât mai mult despre alte soiuri de frici; ne vorbește despre prima numai ca un antidot la celelalte. Am spus deja că acesta este “laitmotivul” capitolului: Nu vă fie teamă (12,7); Nu vă îngrijorați prea mult de ceea ce veți mânca sau bea (12,22). Două sunt lucrurile vizate de Isus cu aceste cuvinte: frica și dorința (grija). Aici se ascunde un mare și dulce mesaj: Evanghelia nu este Vestea cea Bună numai pentru creier, ci și pentru inimă; nu eliberează numai de ignoranță ci și de frică; nu numai de opresiunea exterioară, ci chiar de acea opresiune interioară, psihologică.

Frica este condiția noastră existențială; ea ne întovărășește de la leagăn și până la mormânt. Copilul se teme de multe lucruri; adolescentului îi este teamă de sexul opus și se încurcă în complexe de timiditate și de inferioritate; adultul experimentează tristețea și grijile lumii, a viitorului; observă vulnerabilitatea sa într-o lume violentă și tulburată. În prima sa Enciclică, intitulată “Redemtor hominis”, Papa Ioan Paul II a scris un paragraf cu titlul: “De ce anume se teme omul contemporan”, unde putem citi: “Omul zilelor noastre pare a fi tot mai amenințat de ceea ce el însuși produce… Roadele acestei activități multiforme se întorc împotriva omului însuși. De fapt, ele sunt îndreptate și pot fi îndreptate împotriva lui însuși, din care cauză se teme că produsele sale pot deveni mijloace și instrumente ale unei autodistrugeri totale” (nr. 15).

Isus a dat un nume principalelor noastre temeri: ziua de mâine (“ce vom mânca?”), lumea și oamenii răi (“cei care ucid trupul”). Peste aceste temeri Isus a rostit: “Nolite timere”. Acestea sunt niște cuvinte eficiente, oarecum sacramentale, așa ca toate cuvintele lui Isus, care fac ceea ce înseamnă ele. Nu sunt ca simplele încurajări ale noastre, pe care ni le adresăm unii altora, pentru că Isus lucrează nu numai cu cuvântul, ci și cu fapta. El nu s-a speriat de lucrările oamenilor – nu a avut nici cea mai mică teamă în Grădina Măslinilor, ci s-a temut numai de Dumnezeu și de păcat. În clipa arestării a spus: “- Pe cine căutați? – Pe Isus Nazarineanul. – Eu sunt!”

Isus este omul neînfricat, liber de orice teamă. Puterea religioasă și politică se alarmează cu privire la El pentru ca apoi să îl elimine, tocmai pentru că este prea liber. Cu un asemenea om, de la care te poți aștepta la orice, cum o vom sfârși? Totdeauna puterea omenească este cuprinsă de groază: “Mă urăsc pentru că se tem de mine”, spunea un împărat roman. Trebuie să descoperim în Evanghelie aceste diferite straturi de eliberare cum ar fi: de pofta de averi, eliberarea de nervozitate, de acea febrilitate exagerată etc. Va fi în stare oare Evanghelia să elibereze inima de toate greutățile ce o apasă, sau, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori, infarctul cardiac va fi acela care o va libera de toate relele lumii?!

Dar ce este frica? Există multe și dificile răspunsuri la această întrebare, pe care ni le procură filozofia și psihologia, dar care sunt destul de abstracte și nu se înțelege nimic din ele. În ceea ce ne privește, noi putem spune: frica este reacția în fața unei amenințări la adresa ființei noastre; este răspunsul la o primejdie adevărată sau închipuită, și mai ales la cea mai mare primejdie care ne paște pe toți, adică moartea; este răspunsul la primejdiile particulare, ce pot apărea oricând, și care amenință liniștea, integritatea și întreaga noastră lume afectivă. Frica este o manifestare a instinctului nostru fundamental de conservare. De la caz la caz se poate vorbi despre primejdii obiective, reale, sau imaginare, de temeri justificate și nejustificate sau chiar de nevroze (claustrofobie, frica de boli imaginare etc. )

Cum va proceda Evanghelia pentru a ne elibera de aceste temeri? O fi vorba aici de a închide ochii sau de a ascunde capul în nisip? Sfântul Pavel scrie: “Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Cristos? Necazul sau strâmtorarea, sau prigonirea sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? … Totuși, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit” (Romani 8,35.37). Prin urmare, eliberarea nu stă într-o idee, în vreo tehnică ori vreun calapod oarecare, ci într-o persoană: în Isus, care ne-a iubit pe toți. Frica este lipsa sau pierderea libertății interioare, iar Isus a venit ca să ne cheme la libertate. “Nu vă fie teamă – spune El – Eu am biruit lumea. Am învins chiar și moartea, de care toți oamenii se îngrozesc! Pentru ce crezi – ne spune El – că am îndurat Eu acea frică în Grădina Măslinilor, dacă nu pentru a avea dreptul de a te elibera pe tine de orice frică? Pentru ce crezi că martirii au fost în stare să îndure moartea fără teamă, dacă nu tocmai pentru că Eu am îndurat frica pentru ei?”

Isus a relativizat toate motivele fricii, și a spus: “Nu vă temeți de cei ce ucid trupul și apoi nu mai pot face nimic” (ca și cum aceasta nu ar fi nimic). Sfântul martir Iustin le spunea călăilor săi: “Voi ne puteți ucide, însă prin aceasta nu ne dăunați cu nimic”. Acest discurs despre eliberarea de frică este delicat, iar noi nu trebuie să cădem în superficialități, care nu corespund nici realității, nici faptelor, nici Evangheliei. Isus ne poate elibera de orice tristețe, și o va face cu siguranță dacă vom alerga la El, fiindcă numai El singur cunoaște forma acestei eliberări, de pildă aceea de a îndepărta răul de la noi. El cunoaște chiar și eliberarea cea mai profundă care constă în transformarea răului în bine, fără a ne lipsi materialmente de el.

În mod obișnuit, așa face El cu suferința. Există un fel de teamă bună, care ne face asemenea lui Isus, și care este răscumpărătoare. În sensul acesta El duce împreună cu noi greutatea fricii, și aceasta se schimbă în semn: nu mai este așa cum a fost, nu ne mai neliniștește, ci ne formează, ne face mai sensibili și mai delicați, spre a înțelege suferințele altora, și a-i mângâia. Trebuie să credem că Isus vrea să ne elibereze de frică și într-un alt mod, acela de a îndepărta orice frică de la noi. Oare nu tocmai de aceea pronunță El de atâtea ori: “Nolite timere?” Frica este ceva prea brutal, și se apropie prea mult de păcat, din această cauză nici nu trebuie să sălășluiască în inima unui fiu; Isus cunoaște aceasta, de aceea și insistă ca noi să cerem a fi eliberați de așa ceva. Cereți și veți primi.

Cum vom proceda deci pentru spre a fi eliberați de orice teamă? Cu frica trebuie să procedăm așa cum procedăm cu orice boală sau eventuale răni: să le arătăm medicului (Isus îi vindeca pe leproșii care veneau la El). Trebuie să facem lumină în această direcție: să luăm în mână propria noastră inimă, să ne oprim cu tot calmul și să ne spunem nouă înșine: De ce tremuri? Trebuie să aflăm și să știm cu toată precizia cauza temerilor noastre. Suntem neliniștiți, agitați, trăim ca niște animale sperioase, cu inima palpitând puternic. Pentru ce? Atunci când într-o cameră se face întuneric, fantezia mărește totul, creează monștri și fantome; aprinde numai lumina și vei vedea că totul dispare ca prin farmec, revenind la starea normală.

Să facem lumină, însă nu numai acea lumină psihanalitică, căutând rădăcinile răului în copilărie, cu toate că și aceasta poate fi de folos în unele cazuri: trebuie să facem lumină spirituală, să expunem temerile noastre la Soarele Dreptății, care este Isus, pentru că tocmai El ne îndeamnă a căuta rădăcina acestor temeri. Numai că aici este vorba de o rădăcină specială, adică de acea rădăcină numită “pivot”, care își are un nume exact: “pofta”. “Vedeți și păziți-vă de orice lăcomie de bani…” (Luca 12,15). Toate temerile și toate neliniștile despre care se vorbește în acest capitol al Evangheliei sunt legate de obsesia certitudinii materiale, de acea manie a acumulării de bunuri. Omul lacom este totdeauna neliniștit și tulburat; mai întâi de a-și procura avere, apoi spre a și-o păzi ca să nu i-o fure cineva (“ce voi face, pentru că nu am unde-mi depozita recolta?”).

O altă rădăcină a atâtor temeri este lipsa de încredere în Dumnezeu, a nu crede că Dumnezeu este într-adevăr Tată, și aceasta Isus vrea s-o tămăduiască prin cuvintele Sale cu privire la crinii câmpului și la păsările cerului. Prin urmare, la mijloc se află puțina credință. Odată scoase la lumină toate temerile noastre, Isus ne îndeamnă a privi motivul acestora cu calm, în prezența Sa, alături de El. În cazul acesta, vom mai avea vreo teamă? Să încercăm să presupunem că un mare rău ne așteaptă, dar din moment ce îl avem pe Isus în inimă, ce teamă mai putem avea? Dacă Isus se află în aceeași îmbarcațiune cu noi, de cine trebuie să ne mai temem? El nu se poate îneca, și nici pe ucenici nu-i va lăsa să se înece, salvându-se numai pe El. Avem vreo ispită, vreo primejdie? Împreună cu Isus o vom depăși! Avem vreo umilire? Cu Isus o vom învinge! Suntem bolnavi? Isus ne va vindeca!

Aici nu este vorba numai despre felul cum trebuie să ne eliberăm noi de frică, ci și de felul cum trebuie să-i ajutăm pe alții spre a se elibera și ei de această pacoste, deoarece această cuvântare este o cuvântare comunitară. Mai întâi de toate nu trebuiesc evidențiate temerile noaste de unul singur, ci să le scoatem la lumină în tovărășia unui prieten, a unui frate. Alteori, cea mai bună metodă este de a-l exorciza pe demonul fricii. Spre a ne speria, satana vrea să ne afle singur în singurătate; el este un foarte bun specialist în a mări lucrurile și a ne pune în față diferite himere cu scopul de a ne speria.

Foarte mulți au experimentat eficacitatea faptului de a cere ca frații lor să se roage pentru ei, spunându-le propriile îngrijorări sau suferințe. De câte ori nu am auzit spunându-se după aceea: “Acum mă simt mai bine! Parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă”. Trebuie învinsă timiditatea în acest sens. Comunitatea tocmai pentru aceasta este comunitate, pentru a ne purta unul altuia sarcina. Lucrul cel mai rău este ca cineva să fie afectat de propriile temeri sau nevroze și să le facă obiectul unei subtile laude ori cochetării, ca și cum acestea l-ar face mai interesant; aceasta nu-i decât o stare sufletească bolnăvicioasă, ce trebuie tratată grabnic și cu toată seriozitatea.

Trebuie să îi oferim lui Isus toate temerile și dorințele noastre; toată tristețea și amărăciunea noastră sufletească, întreaga noastră stare psihologică; fiecare să își arunce din spate balastul, sarcina inutilă, așa cum aruncau unii oameni brățările și lănțișoarele de aur în timpul războiului. “Primește-le Tu Isuse, nu mai vreau ca inima mea să fie mereu asaltată de griji și de frică; de aici înainte, fii Tu Stăpân pe dânsa. Eliberează-ne, o, Doamne, de toată răutatea, dar mai cu seamă de acel cancer care este frica. Mulțumesc, Isuse, pentru că ne-ai eliberat de frică. Mulțumesc pentru Duhul Tău, care este pentru noi începutul libertății interioare, lumina care alungă frica, balsamul care dă pacea inimii. Mulțumesc pentru că Tu nu ne-ai dat un duh de timiditate, ci de tărie, de dragoste și de înțelepciune (2Timotei 1,7)”.

Ritul latin