Predici

- comentariu exegertico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Qoh 1,2; 2,21-23)

“Deşertăciune” – este cuvântul caracteristic lui Qohelet: autorul îl plasează la începutul cărţii repetându-l de 5 ori în primul verset de dupa titlu (v. 2). Termenul se găseşte de 73 de ori în VT din care mai bine de jumătate (38 de ori) în cartea acestui înţelept care a trăit cu circa 200 de ani înainte de Cristos. Cuvântul înseamnă, la bază, “suflu de vânt”, “respiraţie” (e un fel de sinonim al cuvântului “ruah” pe care îl traducem în mod normal cu “vânt” sau “duh”); în sens figurat poate însemna “realitate inconsistentă şi trecătoare”. A spune că un lucru este “deşertăciune” înseamnă a spune despre acel lucru că este trecător, caduc, nesemnificativ.

Acest cuvânt era cunoscut tradiţiei: “Omul este ca un suflu”, spun de exemplu Ps 39,6; 62,10; 144,4; însă Qohelet face din el un refren în reflexiile sale asupra omului, asupra lucrărilor sale, asupra lucrurilor în general: “Totul este deşertăciune” (1,2); “toate activităţile care se realizează sub soare, totul este deşertăciune” (1,4), “Cine ştie ceea ce îi foloşeste omului în viaţă, în scurtele zile ale deşertei sale existenţe pe care o petrece ca o umbră?” (6,12). Dimensiunea în care “deşertăciunea” ţine locul inutilităţii, iluziei şi înşelăciunii – aşa cum se poate spune despre zei – este aceea a celui care munceşte mult şi se ataşază bogăţiilor ca unui idol, dar “va trebui să lase apoi bunurile sale altora care nu a trudit deloc” (2,21).

Textul primei lecturi de azi pregăteşte cel din Evanghelie; dar tema este dezvoltată şi în alte părţi ale acestei cărţi (2,17.19.26; 4,7.8; 5,9; 6,2). Cu această reflexie se insistă asupra căutării a ceea ce contează cu adevărat.

Lectura a II-a (Col 3,1-5.9-11)

Putem observa trei momente ale uniunii noastre cu Domnul Isus: “înviaţi cu Cristos”, “viaţa ascunsă cu Cristos”, “manifestaţi cu el”. Botezul ne face părtaşi la învierea lui Isus, ne face să murim păcatului şi să împărtăşim viaţa umilă şi ascunsă a lui Cristos şi, în final, să luăm parte la preamărirea lui “a fi manifestaţi cu El în mărire”. În timpul acestei vieţi suntem angajaţi să dezvoltăm primele două momente: acela de a face să moară “lucrurile pământeşti”, comportamentele rele care derivă din natura noastră umană coruptă (v. 5), şi acela de a căuta “lucrurile de sus”, fapt pentru care creştinul se “reînnoieşte” continuu şi devine “icoană” vie mereu mai asemănător Tatălui, lângă care şede Domnul Înviat (v. 1.10).

Să observăm în mod special două lucruri negative care trebuiesc evitate. Mai întâi, acela de a se minţi reciproc. Un astfel de mod de a acţiona nu are nici un motiv de a fi: ceilalţi nu mai sunt nişte străini, aşa cum erau Grecii pentru iudei şi “barbarii” pentru greci, ci în puterea Botezului sunt fraţi în care este prezent Cristos, “totul în toţi” (v. 9.11). În relaţiile lor frăţeşti, creştinii trebuie să cultive sinceritate şi fidelitate. Al doilea lucru negativ este acele de “a face să moară acea avariţie nesătulă care este idolatria” (v. 5). Această exortaţie este punctul de legătură între lecturile liturgice.

Evanghelia (Lc 12,13-21)

Un om îi cere lui Isus: “Spune-i fratelui meu să împartă cu mine moştenirea” (v. 13). O femeie îi ceruse să intervină pe lângă sora sa: “spune-i deci să mă ajute!” (Lc 10,40). Două contexte diferite, dar o cerinţă asemănătoare. În ambele cazuri Isus refuză să facă pe “mijlocitorul”. Profită în schimb să dea omului şi femeii o lecţie în ceea ce privişte – la urma urmelor – aceeaşi grijă, care poate îmbrăca forme diferite: “sămânţa căzută între spini sunt aceia care, după ce au ascultat, se lasă copleşiţi de grijile, de bogăţia şi de plăcerile vieţii şi nu ajung să se maturizeze” (Lc 8,14). Aici tufa de spini care riscă să sufoce viaţa omului este dorinţa insistentă după avere. Isus indică motivul pentru care trebuie evitată această dorinţă: “pentru că viaţa unui om nu depinde de bunurile sale” (v. 15); apoi o explică printr-o parabolă unde cel care a adunat multe lucruri şi a ajuns pe punctul să se bucure de averea adunată – “odihneşte-te, mănâncă, bea şi bucură-te de viaţă” (v.19) – pe neaşteptate i se ia viaţa, cu o amară consecinţă: “Prostule … ceea ce ai adunat a cui va fi?” (v. 20). Astfel se repetă situaţia tristă prospectată de Qohelet (2,21): “Cel care a muncit … va trebui apoi să lase bunurile sale altcuiva care nu a trudit deloc. Şi aceasta este deşertăciune şi o mare nenorocire”.

Bunurile, viaţa pentru a ni le procura şi a ne bucura de ele, sunt toate “daruri ale lui Dumnezeu” (Qoh 5,17 şi urm.): respectivul om a făcut calculele de unul singur, nu “în faţa Domnului”; l-a uitat pe stăpânul vieţii şi s-a închis în prisosul bunurilor. Acest prisos însă s-a demonstrat a fi incapabil să-i garanteze viaţa pe care doar Domnul o are în mâini: numai El este stânca pe care ne putem sprijini. Dumnezeu stabileşte şi criteriile conform cărora să folosim bogăţiile: nu are număr cel care se îmbogăţeşte “în faţa lui Dumnezeu”, pe când le neglijează cel care acumulează comori pentru sine (12,21).

În această parabolă, “un om bogat” (v. 16) uită de dimensiunea verticală a vieţii. În Lc 16 alte două parabole ilustrează dimensiunea orizontală a bogăţiei: primul le foloseşte ajutându-l pe aproapele iar celălalt se bucură de unul singur uitând de cei săraci. Primul om bogat avea un administrator înţelept care s-a gândit din timp la “după”, la când ar putea pierde serviciul şi făcând diferite reduceri datornicilor stăpânului său şi-a asigurat viitorul: arată că făcânt bine altora prin bogăţiile puse la dispoziţia noastră ne este garantat un viitor fericit lângă Dumnezeu. Celălalt “om bogat” este cel hapsân care nu-l bagă în seamă pe Lazăr care stă la uşa casei şi “dincolo” pretinde ca Lazăr să treacă peste abisuri pentru a-i răcori limba!

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin