Predici

Temele liturgiei de astăzi sunt diverse (credinţa, speranţa, aşteptarea, vigilenţa), dar împletirea lor urmează o logică riguroasă. Nu este credinţă fără speranţă. S-a spus că credinţa, fără speranţă este moartă. Şi speranţa, lipsită de credinţă, este oarbă. Eu aş adăuga că credinţa, fără speranţă, apare ca o coajă goală. Şi speranţa, fără învelişul robust al credinţei, nu numai că este fragilă, dar riscă să devină iluzie. Şi nu este speranţă fără aşteptare. Mai mult, speranţa se identifică cu aşteptarea. În unele limbi (ca ebraica şi spaniola) este un singur verb care identifică fie “speranţa” fie “aşteptarea”. În sfârşit, aşteptarea se traduce prin vigilenţă. Care exclude amorţeala, disiparea, indiferenţa, buimăceala. Şi implică, în schimb, atenţia, revenirea la esenţă, conştiinţa, simţul datoriei şi al responsabilităţii.

Să abordăm deci tema credinţei, care include şi pe toate celelalte. Este vorba de un discurs cu totul altul decât o mângâiere banală sau asiguratoare, cum apare din meditaţia în cheie sapienţială despre evenimentele Exodului propusă de prima lectură, din înşirarea “marilor credincioşi” care apar în rândurile Scrisorii către Evrei (a doua lectură), şi în sfârşit din recomandările insistente ale lui Cristos în privinţa “nopţii” decisive a eliberării. Să lămurim câteva aspecte caracteristice.

A crede înseamnă a pleca

Credinţa nu este un scop atins, port, instalare, ci semnal de plecare. Când cineva “ajunge” la credinţă, ajunge ca să… plece. În noaptea eliberării din sclavia Egiptului, Domnul pune la dispoziţia poporului său o “coloană de foc” nu ca o lampă ornamentală pentru o procesiune coregrafică, ci ca o “călăuză” pentru o călătorie aventuroasă. “Prin credinţă Avram, chemat de Dumnezeu, a ascultat plecând într-un loc pe care trebuia să-l primească drept moştenire.” Chiar şi Isus recomandă să fim “gata cu cingătoarea la mijloc şi cu candelele aprinse” în vederea plecării ultime. A crede înseamnă a fi dispuşi să mergem. A crede înseamnă a fi pregătiţi pentru plecări mereu noi.

Poporul de care se preocupă Dumnezeu şi pe care El îl însoţeşte este format din călători, din drumeţi neobosiţi, din oameni care privesc înainte, din indivizi care merg în întâmpinarea aurorei. Însăşi Biserica este stâncă, dar nu în sensul imobilităţii. Este o piatră care oferă garanţii de soliditate tocmai pentru că… nu stă în loc. Stâncă, dar piatră care merge. Tăria nu trebuie confundată cu nemişcarea.

Biserica nu poate fi schimbată – şi acesta este pericolul în care cad de obicei anumiţi “convertiţi” – cu un fel de port, de adăpost de furtuni, de ispite şi de nesiguranţele mării deschise. Nu, cu atât mai puţin, este o stâncă providenţială care vindecă de decepţii, de rătăciri, de teamă şi de falimentele acumulate. Acea stâncă – admiţând că este o stâncă – te aruncă în mijlocul valurilor, sau în plin deşert. Biserica, evident, primeşte şi pe cel obosit. Dar nu desigur pe cine este obosit de mers (dimpotrivă, cine este “obosit pentru că nu merge”). Aventura nu se încheie când se ajunge la credinţă (sau, mai bine spus, cine a ajuns la darul credinţei). Dimpotrivă, aventura începe cu credinţa. Trebuie “să căutăm pentru a găsi şi să găsim pentru a căuta mai departe” ne avertizează Sf. Augustin. De abia când cineva a găsit credinţa, să înceapă, să reînceapă să caute.

Imaginea Bisericii poate să fie aceea a unei tabere mereu pe punctul de a se muta în altă parte, nu a unei tabere de refugiaţi (cu atât mai puţin refugiaţi de… frica de a trăi, sau de renunţarea de a mai căuta). Credincioşii trecutului, ne spune şi scrisoarea către Evrei, “locuiau în corturi”. Şi nu identificau tabăra provizorie cu “cetatea cu fundament solid, a cărui arhitect şi constructor este însuşi Dumnezeu”. Pentru a ajunge acolo, ştiau că nu trebuie să cruţe paşii. A crede, este vocea verbului a porni. Credinţă, este egală cu capacitatea de a nu se opri.

A crede înseamnă a înfrunta imprevizibilul

Nu totul este clar, fixat, definit, programat la plecare. Nu totul este stabilit în detalii cum se face cu clauzele unui contract de asigurare. Credinţa ne furnizează o busolă, ne oferă un punct de referinţă, stabileşte un scop sigur – cu garanţia prezenţei lui Dumnezeu – dar nu pune în mână nimănui o hartă geografică, un program de călătorie amănunţit.

Evreii Exodului se pun în mişcare pentru “un drum necunoscut”. Avram “plecă fără să ştie unde merge”. Stăpânul casei, la care se referă Isus, “nu ştie” la ce oră vine hoţul. Numai ideologiile sunt în măsură să definească cu precizie obiectivele, etapele, pasajele obligatorii, concluziile. Credinţa, însă, nu este o ideologie. Se bazează, în schimb, pe un Cuvânt care ne împinge înainte chiar şi în miezul nopţii celei mai întunecate, spre contradicţii, spre nesiguranţe. Şi nu totdeauna călătorul ştie unde să pună paşii. Chiar şi Biserica, în drumul ei, se confruntată cu dificultăţi, probleme, situaţii mereu noi. Şi este constrânsă să se deschidă, aş vrea să spun să inventeze, un drum într-un teritoriu neexplorat.

Nu este credinţă fără drum. Şi nu este drum fără risc. Şi nu este auroră fără trecerea prin noapte. Există desigur, de cealaltă parte, Ţara Promisă. Dar cine este în exod parcurge deşertul. Şi unica siguranţă este că rămâne încă mult de parcurs.

A crede înseamnă a fi încercaţi

Dumnezeu nu scuteşte pe nimeni de încercare. Tocmai pentru că vrea “să probeze” (cum se face cu o stofă şi cu recepţia unui pod) robusteţea, soliditatea, unei construcţii, a unei persoane. Credinţa lui Avram a fost pusă la încercare îndelung şi mişcător (promisiuni care par să nu se realizeze niciodată, părăsirea siguranţelor trecutului, mers interminabil spre o ţară necunoscută, “statutul” de străin). Mai ales “marea încercare”, omeneşte absurdă: jertfirea lui Isac, fiul “unic”, iubit mai mult decât orice lucru, şi obţinut în dar, la bătrâneţea sa, de la Jahweh (Gen. 22, 1-17).

Încercarea, pentru noi, poate să ia forme diverse: suferinţe, contradicţii, persecuţii, opoziţii, absenţe sau întârzieri ale lui Dumnezeu, triumf aparent al forţelor răului, iluzie pentru lipsa de realizare a proiectelor noastre, durerea celor nevinovaţi, scandalurile chiar în interiorul poporului lui Dumnezeu.

A crede înseamnă “a vedea de departe”

“…În credinţă vor muri toţi aceştia (mari credincioşi), deşi nu au dobândit bunurile promise, ci văzându-le numai şi salutându-le de departe.” Să spunem îndată că “a muri în credinţă” nu este un fapt scontat, ci un dar, o minune. Şi este mai ales un eveniment extraordinar “de a muri în credinţă” când mâinile sunt goale, ochii trebuie să se mulţumească să scruteze în depărtare o ţară care nu este desigur aceea, ostilă, pe care păşesc picioarele, şi unicul bine pe care îl posedăm este promisiunea lui Dumnezeu, un Cuvânt care nu încetează, chiar şi atunci când realitatea pare să-l contrazică.

“Credinţa este fundamentul lucrurilor care se speră şi proba celor care nu se văd.” Ar fi cazul, atunci, să nu vorbim prea mult în termeni de cucerire, evidenţe, “dovezi de necombătut”. În perspectiva frazei conţinute în scrisoarea către Evrei mai sus citată, unica “probă de necombătut” a credinţei este… credinţa.

A crede înseamnă “a nu se teme”

Noaptea eliberării “a fost prevestită părinţilor noştri, pentru ca ştiind în ce promisiuni crezuseră, să fie statornici în ea din toată inima”. Sara, “deşi trecută de vârstă”, a primit puterea de a zămisli şi are bucuria de a deveni mamă, nu pentru că s-a încrezut în calcule umane – care, în cazul ei, nu i-ar fi dat nici o posibilitate – ci numai pentru că “l-a considerat demn de încredere pe Cel care făcuse promisiunea”.

A crede înseamnă a străbate, cu garanţia promisiunii lui Dumnezeu, teritoriul imposibil. Isus, în evanghelie, recomandă: “Nu te teme, turmă mică”. A crede, atunci, nu înseamnă a te simţi asigurat din motivul cantităţii. Înseamnă, în schimb, a nu avea teamă din cauza numărului mic. Este ciudat cum astăzi anumiţi maeştri şi judecători implacabili ai credinţei altora se arată atât de “înveninaţi” de frenezia de a apare ca o forţă din cauza “şirurilor” care se pot desfăşura. S-ar spune că ei “nu se tem” numai dacă se pot lăuda cu o mare şi impunătoare turmă. Teama lor este aceea de a fi puţini, de a nu conta destul, de a nu avea greutate. Tocmai opusul lui “nu te teme” din evanghelie.

Celui care suferea de insomnie, şi nu-şi putea permite luxul pilulelor tranchilizante, i se recomanda să numere oile una câte una. La un anumit punct, mergând mai departe cu numărătoarea, venea inevitabil şi somnul. Poate credinţa păstorului se măsoară şi din faptul că reuşea să adoarmă senin (“cu sufletul împăcat”) chiar dacă numărătoarea oilor ocupa un timp destul de redus… Încă odată este cazul să spunem: nu sunt numerele care dau siguranţă. Ci iubirea, şi credinţa, şi speranţa investite (chiar şi în pierdere curată).

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin