Predici

Prima lectură de azi este din cartea Ecclesiastului. Învăţaţii întru ale Bibliei spun că această carte reprezintă un moment semnificativ în dezvoltarea revelaţiei biblice; reflectă un moment de criză, în care se întreabă cu privire la certitudinile câştigate deja, punând în felul acesta premisele pentru aprofundarea acestora. În ceea ce mă priveşte, trebuie să mărturisesc că nu agreez prea mult această carte din Biblie, şi ceea ce mă deranjează cel mai mult nu este atât viziunea pesimistă pe care o dă vieţii (“totul este iluzoriu, viaţa se scurge fără sens; nu numai bogăţiile ci chiar şi ştiinţa, totul este zadarnic”), cât faptul că autorul pare a se consola cu aceasta, îndemnând ca omul să se bucure de micile şi scurtele bucurii pe care le oferă viaţa (“Omul nu are o altă fericire sub soare decât să mănânce, să bea şi să se veselească; uleiurile parfumate să nu lipsească de pe capul tău; trăieşte-ţi viaţa împreună cu femeia pe care o iubeşti, în toate zilele vieţii tale trecătoare”).

Citirea, după profeţi şi după psalmi, a acestor sfaturi ale Ecclesiastului are într-adevăr un gust ciudat. Însă şi acesta este Cuvântul lui Dumnezeu: Biblia nu este o carte unilaterală, care să reflecte numai lucrarea lui Dumnezeu, nu şi a omului, sau care să reflecte despre om numai binele, şi răul să-l treacă cu vederea. Biblia este oglinda unei adevărate omeniri, compusă din păcate, din îndoieli, din crize. Important este ca noi, din ansamblul revelaţiei biblice, să reuşim a descoperi judecata lui Dumnezeu. Prin urmare, Dumnezeu ne învaţă chiar şi prin Ecclesiastul. Cea mai bună lecţie ce o putem scoate din această carte o conţine tocmai lectura de astăzi, şi se rezumă în aceste cuvinte: “Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune!”

Deşertăciune, adică lucru fără importanţă, lipsit de sens este preocuparea, truda, acumularea de bogăţii, însă tot deşertăciune este şi ştiinţa şi chiar înţelepciunea. Îmi amintesc despre o cântare religioasă, foarte răspândită pe vremuri, care suna cam aşa: “Deşertăciunea deşertăciunii, / Totul este deşertăciune, / Chinuri şi amărăciune; / Dar la moarte ce-o mai fi / Dacă-aşa ne chinuim?” Un poet sintetizase această maximă într-un vers foarte răspândit la vremea aceea: “Cu excepţia veşniciei, / În lume totul e deşertăciune!” Astăzi nu am mai avea curajul să cântăm aceste cuvinte, care se auzeau pe vremuri în misiunile populare, cu toate că ele conţin o părticică din acea veşnică înţelepciune care încă nu a dispărut. Câţi dintre noi, auzind aceste cuvinte ale Ecclesiastului, nu şi-au spus: Da, ceea ce am auzit este foarte adevărat, însă noi nu observăm decât absurditatea a tot ceea ce se întâmplă în lume.

Unul trudeşte din zori şi până-n noapte, ani şi ani de-a rândul, înfruntă riscuri, renunţă la multe lucruri trebuincioase vieţii şi sănătăţii sale pentru a aduna bogăţii, pentru ca în cele din urmă să observe că trebuie să le părăsească, şi cine oare se va bucura de toată truda lui? Desigur că un altul, care n-a contribuit cu nimic la toate acestea, şi ceea ce este şi mai rău, de cele mai multe ori acesta este un străin, şi nu un fiu al acestuia! Aceasta nu este o mare revelaţie, ci o constatare, o oarecare înţelepciune, utilă şi oportună. În Evanghelie, Isus reia această cuvântare cu privire la deşertăciunea bogăţiilor, însă într-o altă cheie, cu totul deosebită. Ocazia îi este oferită de către un om care se află în litigiu cu propriul său frate, şi vrea ca Isus să fie ca un fel de arbitru între ei; poate că este vorba despre un frate mai mic, ce voia să-l convingă pe fratele mai mare să împartă cu dânsul moştenirea.

Isus, nu numai că refuză a se angaja ca judecător sau mediator, ci chiar denunţă rădăcina acestor discordii dintre fraţi: “Vegheaţi şi păziţi-vă de orice lăcomie de bani, căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui”. Drept urmare, Isus adaugă parabola Bogatului nebun, spre a evidenţia cât este de greşit a-şi pune cineva toată nădejdea în bunurile materiale: “Ţarina unui om bogat rodise mult…” Cunoaştem bine această parabolă, care culminează în glasul lui Dumnezeu sau al conştiinţei: “Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul, iar lucrurile pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?”

S-ar părea că Isus gândeşte la fel ca şi Ecclesiastul, însă există o mare diferenţă între aceste două raţionamente. Pentru ce lacomul strângător de bunuri materiale este numit nebun de către Ecclesiast? Pentru că nu se bucură el însuşi de bunurile adunate. Pentru ce acelaşi om este numit nebun de către Isus? Pentru că nu se îmbogăţeşte în faţa lui Dumnezeu. După textul nostru, Luca adaugă: “Faceţi-vă rost de pungi care nu se învechesc, strângeţi-vă o comoară nesecată în cer unde nu se apropie hoţul, şi unde nu roade molia”. Reversul medaliei îmbogăţirii în faţa lui Dumnezeu este acumularea de comori pentru sine. Într-un oarecare sens, aici ne aflăm la antipodul moralei Ecclesiastului: morala Evangheliei nu este o morală egoistă sau hedonistă, ci o morală bazată pe dragostea faţă de aproapele şi pe solidaritatea fraternă.

Mai mult chiar: este o morală bazată pe escatologie. Acel strigăt din toiul nopţii se apropie de strigătul pentru Mirele care vine: “La Miezul Nopţii s-a auzit o strigare: Iată Mirele, ieşiţi-I întru întâmpinare!” Oricum, este clar că parabola are un fond escatologic. Întreaga semnificaţie stă în faptul de a se afla împreună cu Isus, la ceasul decisiv. A discuta despre moştenire, sau chiar de a se gândi cineva la lărgirea hambarelor, când împărăţia lui Dumnezeu bate la uşă, este cea mai mare nebunie. Prin urmare, motivul cel mai profund care face să apară nebună metoda de lucru a acelui chiabur avar este existenţa şi inevitabilitatea unei alte lumi.

Înţeleptul biblic din Vechiul Testament nu cunoştea şi nu credea serios în vreo recompensă după moarte, de aceea spunea: “Este un netot cel care nu ştie să se bucure pe acest pământ”. După venirea lui Isus, ştim cu toţii că există o răsplată şi după moarte, şi că această răsplată nu este alta decât Împărăţia Cerului, adică totul. În viaţă, cel mai important lucru nu este îmbogăţirea, după cum nu este nici căsătorirea sau necăsătorirea, ci faptul de a fi aflaţi vrednici pentru viaţa de dincolo. Nebunia zgârcitului nu se mai măsoară cu ceea ce pierde în această viaţă, ci cu ceea ce pierde în viaţa de dincolo. Ne aflăm pe făgaşul continuării Fericirilor: săracul este fericit pentru că se va bucura de împărăţia cerului, iar bogatul este nefericit pentru că nu va avea parte de această împărăţie.

Cea de-a doua lectură ne oferă prilejul de a completa această învăţătură a lui Isus: “Dacă aţi înviat cu Cristos, căutaţi cele de Sus, unde se află Cristos, şezând la dreapta lui Dumnezeu”. După Sărbătoarea Paştelui lui Isus, cuvântarea cu privire la bunurile pământeşti se prezintă altfel: a trudi pentru lucrurile materiale, a-şi pune toată nădejdea în ele este o absurditate şi dintr-un alt motiv, mult mai puternic decât toate: lumea cea nouă a şi început deja. Cu învierea lui Isus a fost deschisă poarta Împărăţiei, prin care se poate intra, şi este cazul ca fiecare să se grăbească, să nu rămână pe afară, ca fecioarele cele nebune care au ajuns prea târziu. În această situaţie nouă, a trudi, ca furnicile, spre adunarea de provizii, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut, aceasta este cu adevărat “deşertăciunea deşertăciunilor”, nebunia nebuniilor. Aceasta ar fi ca şi cum ai ţine în mână un tăciune fumegând, fără să-ţi dai seama că afară luminează soarele.

Ce-o fi însemnând însă a căuta “cele de Sus, şi nu cele de jos, de pe pământ”? Înseamnă a neglija propriile interese (munca, studiul, familia, câştigul onest, etc.); înseamnă a căuta aceste lucruri ca nişte “oameni înviaţi cu Cristos”, prin urmare, cu un duh nou, cu o intenţie nouă şi curată. De fapt, ce are Pavel de osândit în aceasta? Osândeşte el munca cinstită ori grija pentru fraţi? Nu. El osândeşte în acelaşi text acea avariţie neostoită care este idolatrie. Da, este o idolatrie, deoarece banul căutat cu obsesie devine un stăpân absolut al omului, un idol de metal, căruia i se jertfeşte totul: odihnă, sănătate, afecte, prietenie, onestitate, şi inima omului se ţine după dânsul, “pentru că unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”. Dacă vom ţine privirea aţintită spre lucrurile cereşti, adică spre Isus cel înviat din morţi, vom observa că aceasta nu ne împiedică de la a căuta chiar şi pâinea cea de toate zilele, ca de altfel şi toate cele de trebuinţă.

Mai mult încă, lucrând noi cu mai mult calm, cu nădejdea nemuririi în suflet, cu mai puţin egoism, cu mai puţină agitaţie, vom îndeplini cu mai multă desăvârşire chiar şi lucrurile de aici, de jos, de pe pământ, aşa cum am auzit cu câteva duminici în urmă, cuvinte pe care le vom repeta şi astăzi: “Cea mai bună metodă de a fi Marta deseori este aceea de a fi Maria”. Acum, ne aşteaptă o mare surpriză: am văzut că viaţa noastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu, însă în Euharistie, într-un oarecare sens, de data aceasta se întâmplă tocmai contrariul: Dumnezeu vine să se ascundă cu Cristos în viaţa noastră.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin