Predici

“Totul este nimic”

Ciudat tip acel Qohelet care pretinde să învăluie în doliu întreaga creaţie; care, cu sentinţa sa definitivă “totul este deşertăciune”, nu cruţă nici o operă a omului, nici o oboseală, nici o muncă, nici pe cea făcută “cu înţelepciune, cu ştiinţă şi cu succes” (ceea ce de altfel se întâmplă adesea). “Deşertăciunea deşertăciunilor, deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune”. Pare sirena de alarmă care sfâşie aerul de dimineaţă de primăvară parfumat şi anunţă sfârşitul iminent al lumii, însoţit de mirosul caracteristic de scrum.Şi, pe neaşteptate, ai impresia că pardoseala solidă pe care pui piciorul este gata să se prăbuşească. Şi asupra proiectelor omului bogat cu privire la construirea unor hambare noi, mai încăpătoare pentru a aduna recoltele bogate (evanghelia de astăzi), el ar trebui să lipească eticheta: “Deşertăciune”.

Eu am cunoscut o descendentă a lui Qohelet. A devenit călugăriţă. Şi, devotată vechilor tradiţii de familie, a substituit cuvintele străbunicului ursuz cu un simplu gest: deschidea palma de la mâna dreaptă şi sufla asupra ei, ca şi cum ar fi îndepărtat un invizibil fir de praf. În faţa discuţiilor înflăcărate, a crucilor obsedante, ştiri privind personajele zilei care declanşau comentariile cele mai contrastante, ea, sora Concetta, nu folosea nici un cuvânt. Se limita să ducă palma mâinii drepte deschise în dreptul gurii şi sufla deasupra. Nici prea tare. O simplă suflare. În fond, era vorba de o pulbere foarte uşoară, imperceptibilă, şi nu era cazul să folosească prea multă suflare pentru a-l îndepărta. O slabă suflare putea să fie suficientă.

Aceea a sr. Concetta era un aspirator invers. În sensul că nu acumula pulberea, ci o împrăştia, o volatiliza, îi arăta inconsistenţa. “Nimicul” nu se adună, nu se acumulează cu lăcomie – părea să spună cu acel gest profetic: se risipeşte, se abandonează. Dacă Qohelet poate să fie definit, de cineva, ipohondru, pesimist incurabil, sau de-a dreptul nihilist, sora Concetta – garantez – iubea viaţa, nu refuza crucea dar nici sărbătoarea, şi avea o credinţă din stofa cea mai bună. De altfel repeta, la momentul potrivit, acel gest caracteristic, nu cu un aer lugubru, ci cu un surâs dezarmant. Sunt sigur că ea, în toate rândurile când asculta parabola bogatului “nebun”, în minte strângea în palma mâinii sale tonele de grâu sau de alte produse şi reuşea să le dizolve cu o suflare aproape imperceptibilă. Şi dacă cineva s-ar fi adresat ei pentru o dispută familiară legată de probleme de moştenire (ca acela care a încercat să-l amestece pe Isus), ea nu ar fi ezitat, şi în acest caz, să sufle în palma mâinii…

Înţelepciunea nimicului

Eu am impresia că mulţi credincioşi au sărit peste cal, în mod abuziv, în privinţa lui Qohelet: “Totul este vanitate”. Cu riscul de a lua cu sine greutatea vanităţii chiar şi în aria credinţei. Rămân convins că, pentru a ajunge la absolut, la “totul” lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să trecem prin experienţa “înţelepciunii nimicului”. Nu este posibil să-l întâlnim pe Dumnezeu dacă ne împiedicăm de vanitate (greutatea nimicului!), dacă privirea nu s-a eliberat de iluzii, de orbiri, de miraje. Dacă nu ne-am debarasat de false siguranţe, de certitudini de neclintit… scârţâitoare (şi cu atât mai scârţâitoare cu cât ar vrea să fie mai solide, mai indiscutabile).

Nu este vorba de a descalifica, sau de a exorciza, sau de a critica tot ceea ce se pretinde ca absolut, definitiv. Trebuie repetată o litanie “eliberatoare”: Banul nu este totul. Succesul nu este totul. Steagul nu este totul. Propria clopotniţă nu este totul. Munca nu este totul. Clanul nu este totul. Puterea nu este totul. Liderul carismatic nu este totul. “Locul” nu este totul. “Titlurile” nu sunt totul.

Desigur, cuvântul lui Qohelet nu este “ultimul” cuvânt. Este, doar, penultimul. Dar trebuie pronunţat în continuu. Pentru a opri ca, împreună cu “totul” al lui Dumnezeu care este stânca, să locuiască “totul” care este vanitate, suflu, inconsistenţă, mlaştină, nisipuri mişcătoare. Opusul credinţei nu este ateismul, ci idolatria. Sau coexistenţa forţată a lui Dumnezeu cu caricaturile sale, concurenţii Săi. Şi idolii cei mai periculoşi sunt poate cei care adoptă o travestire religioasă, care proclamă că se pun în slujba cauzei lui Dumnezeu.

Adevăratul credincios nu poate să fie decât un credincios critic, care, cu “suflul” său, alungă impetuos tot ceea ce este iluzie, aparenţă, siguranţe comode (prea împodobite cu steaguri pentru a fi sigure), scurtături uşoare. Trebuie să ne păzim şi de “iluziile spirituale”. Trebuie să avem simţul limitei, al provizoratului. Este necesar să nu absolutizăm mijloacele umane, de a nu ne încrede prea mult în formule strălucitoare, să nu mizăm totul pe “tehnicile” apostolatului. Qohelet, sau nepoata sa călugăriţa, ne pot da o mână pentru a observa inconsistenţa a ceea ce ni se prezintă, chiar şi pe tărâm religios, cu tonul cutezanţei, al îngâmfării, al presupunerii, al aroganţei, al forţei învingătoare.

Nu se poate asculta cuvântul lui Dumnezeu dacă, mai întâi, nu ne-am învăţat să demascăm vânzătorii, să nu ne lăsăm seduşi de plăceri, să stăm departe de circari (nu cei autentici, care sunt inofensivi, şi chiar preţioşi, ci de maeştri înfumuraţi care ar vrea să te facă să crezi că soluţiile pentru toate problemele au fost deja fixate din totdeauna, şi de “atotştiutorii” dezlănţuiţi în toate unghiurile ecranelor de televiziune şi ale ziarelor). La Marrakech este faimoasa Jemaa-el-Fnaa, care înseamnă, literalmente, “piaţa Nimicului”, un nume care pare să fie în contradicţie cu acel loc ticsit neverosimil de lucrurile şi persoanele cele mai felurite: de la flacoanele care emană parfumuri ameţitoare la îmblânzitorii de şerpi. Iată, aceea este “piaţa nimicului” tocmai pentru că aici se găsesc de toate.

Cel credincios se apropie de înţelepciune în măsura în care trece prin piaţa nimicului. Nu este risc mai mare decât acela care pretinde să reproducă jos pe pământ un paradis improbabil artificial (chiar şi în domeniul spiritual). Există, desigur, flori care nu se ofilesc niciodată, care rezistă cutezători timpului cu culorile lor ţipătoare. Au numai un… mic inconvenient: că sunt false.

Cuvântul “cel din urmă”

Am precizat că cuvântul lui Qohelet este numai penultimul. Ultimul este cel al Domnului înviat. Ne-o aminteşte, în a doua lectură, apostolul Paul, care, însă, precizează: “Sunteţi morţi şi viaţa voastră este de acum ascunsă cu Cristos în Dumnezeu”. Cel credincios trebuie să declare moarte pentru omul vechi, cu acţiunile sale, lăcomia nesatisfăcută, pasiunile necontrolate, dorinţele rele şi mai ales “acea zgârcenie nesătulă care este idolatrie”. Omul nou iese din “vanitate”, datorită învierii lui Cristos, şi inaugurează o nouă creaţie, răscumpărată din şubrezenie. Chiar şi Paul avertizează: “Nu vă minţiţi unii pe alţii”. Eu îi înşel pe alţii (chiar şi pe mine însumi), când duc o viaţă bazată pe nimic, pe valori aparente, când mă las fascinat de idoli (şi, astăzi, nenumăratele “pieţe ale nimicului” sunt pline de idoli).

Idolatria este falsificare. Este minciună. Merge împotriva adevărului lui Dumnezeu, dar şi împotriva adevărului omului. Respingând seducţiile idolilor, nu numai că afirm absolutul lui Dumnezeu, dar mă bat pentru demnitatea omului. În această perspectivă, se înţelege cum chiar şi moartea poate să fie învinsă, lipsită de cuvântul definitiv pe care se înşeală că îl posedă. Notează inteligent pr. Balducci: “Isus Cristos a mers spre moartea Sa, a ales-o, nu pentru că ar fi avut cine ştie ce instinct al morţii, ci pentru că era pe calea iubirii. Iubindu-i pe oameni, nu putea decât să moară. Moartea Sa nu este exaltarea nimicului, a vanităţii, ci este negarea vanităţii pentru că ne face să înţelegem, o dată pentru totdeauna, că se poate chiar muri nemurind. Cine moare pentru că este ceva mai mare decât dialectica viaţă-moarte, adică iubirea, acela nu moare.” În fond, opusul celui “prost” nu este omul judicios, ci “nebunul”, omul paradoxului, adică cel care acceptă riscul de a iubi.

Atenţi la magazinele religioase…

Să-mi fie permis să spun cu toată sinceritatea. Imaginea individului bogat, definit “nebun” de Dumnezeu, nu se aplică numai societăţii noastre opulente în care oamenii raţionează în termeni de cifre, de afaceri, programe economice, investiţii productive. Pentru toţi, nimeni exclus, este riscul de a acumula “comori pentru sine”, şi de a uita să “ne îmbogăţim în faţa lui Dumnezeu”. Adică, este riscul de a uita pe ceilalţi şi de a nu înţelege că revizorul suprem al conturilor este Dumnezeu.

Mi-e teamă că acest om, care se tutuieşte nu cu persoanele ci cu numerele, care este familiar cu registrele mai mult decât cu chipurile, se infiltrează şi în Biserică. Vreau să spun: mi se pare că ne pândeşte pericolul de “a raţiona” (care, în circumstanţa specifică, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, este o “nerozie”) în termeni de cifre, bilanţuri, cantitate, putere, forţă, greutate politică, opere grandioase, programe frapante şi zgomotoase. Anumite “magazine”, chiar dacă iniţiatoare în privinţa formelor şi ale stilului de gestionare, pot conţine de toate, mai puţin bobul de grâu copt din sămânţa evanghelică (Mc 4,8).

Este cazul să invocăm, cu teologul Italo Mancini: “Să se întoarcă chipurile”. Da, chipurile, numele, în locul numerelor. Singura contabilitate – care nu este contabilitate – exactă, din punct de vedere al lui Dumnezeu, este aceea care, în loc să alinieze cifre, pune în prim plan persoanele, o singură persoană. Calculele se întorc numai când… nu apar chipurile. “Chiar în această noapte ţi se va cere viaţa ta”. Această noapte, toate nopţile, trebuie să răspundem lui Dumnezeu nu în termeni de administraţie, de funcţionare, de succes, de eficienţă, de imagine, de vizibilitate, ci de viaţă

“A se îmbogăţi înaintea lui Dumnezeu” nu înseamnă a face loc grâului (sau la altceva) în hambare, ci a face loc la persoane. Poate este cazul să rechemăm în slujbă pe Qohelet (adică, pe Preşedintele Adunării), şi pe nepoata sa călugăriţa, pentru ca să repete şi în templu şi împrejur acea frază scandaloasă şi acel gest profetic. Qohelet ne va ajuta să înţelegem că nu este serios să ne luăm prea în serios. Sora Concetta ne va avertiza că construcţia ameninţă să se prăbuşească sub greutatea, insuportabilă, a golului.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin