Predici

Ne amintim cu siguranţă textul evanghelic al duminicii trecute, care ni-l prezenta pe Isus în atmosfera plăcută a locuinţei prietenilor săi din Betania: Marta, Maria şi Lazăr. Aceeaşi atmosferă plăcută de prietenie învăluie şi liturgia cuvântului de astăzi, fie că este vorba de prima lectură, unde-l vedem pe Avram discutând cu Dumnezeu, fie că este vorba de Evanghelie, în care ne este prezentat Cristos. Acest cadru spiritual prietenesc este prilejul folosit de Isus pentru a-i învăţa pe ucenici, şi totodată pe noi, cei de astăzi, arta rugăciunii.

Sunt sigur că avem încă proaspăt în minte chipul Mariei, sora Martei: la picioarele lui Isus, copleşită de prezenţa lui, fără să rostească vreun cuvânt. Nici intervenţia şi reproşul Martei nu sunt capabile să o smulgă din contemplarea Mântuitorului. Maria, citind pe chipul lui Cristos intensitatea vieţii sale interioare, ar vrea parcă să spună ceva, să-l întrebe ceva, dar pare incapabilă de a găsi cuvintele. Intuia probabil că acela care era atât de drag inimii sale avea un secret al vieţii, şi poate că se întreba care este acest secret.

În Evanghelia de astăzi, locul Mariei îl iau ucenicii, care sunt martori ai unui moment de rugăciune aparte pe care Învăţătorul lor şi-l permite. Poate au vrut să-l deranjeze pentru a-l întreba câte ceva legat de organizarea vieţii lor zilnice, dar au preferat să aştepte ca Isus să-şi termine rugăciunea. Această aşteptare a fost, probabil, timpul în care şi-au formulat întrebări despre modul cum se roagă Învăţătorul lor. L-au văzut, cu siguranţă, de mai multe ori retrăgându-se pentru a se ruga. De fiecare dată revenea transformat, dar nu le spunea nimic despre ceea ce trăise. Şi acum, este imposibil ca timpul petrecut în rugăciune să nu-şi fi pus amprenta pe chipul său. Aceasta a fost clipa în care ucenicii, uitând de orice alte probleme, i-au cerut să le spună secretul său: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm…! Dacă Maria nu a apucat să rostească nici un cuvânt, deşi simţea intensitatea vieţii interioare a lui Cristos, ucenicul o face. Dar… ca şi cum cuvintele i-ar fi scăpat fără să-şi dea seama, se justifică parcă zicând: …aşa cum şi Ioan Botezătorul i-a învăţat pe ucenicii săi.

Este momentul în care inima lui Isus se descarcă. Ar fi putut să ia el iniţiativa aceasta; putea să le impună dinainte ucenicilor săi nişte formule de rugăciune spre a le învăţa. Dar nu o face; aşteaptă clipa în care inima lor va simţi nevoia de a vorbi lui Dumnezeu. Acum însă, sosind momentul, le spune secretul adevăratei rugăciuni. Ne putem da seama cu ce spirit le vorbea, cu câtă convingere, dat fiind faptul că tocmai făcuse experienţa rugăciunii; nu făcea decât să reverse în cuvinte preaplinul inimii sale. Cristos, aşadar, îi învaţă pe ucenicii săi, şi pe noi totodată, cum să ne rugăm.

El dă mai întâi o formulă de rugăciune, formulă pe care noi toţi o ştim atât de bine şi o recităm deseori. Dar ştim noi ce cerem sau cum să cerem? Îmi este teamă că, de prea multe ori poate, rostim doar cuvinte, inima şi mintea fiindu-ne în altă parte. Cristos însă, îndată ce a încheiat formula rugăciunii propriu-zise, a continuat să le vorbească ucenicilor pentru a-i face conştienţi şi capabili de a înălţa această rugăciune cu un spiritul cuvenit ei. Fără acest spirit, pe care vrea să-l împărtăşească ucenicilor, nu le-ar fi încredinţat decât nişte cuvinte goale. Este drept, cuvintele folosite sunt foarte sugestive, rugăciunea este foarte frumoasă; este considerată chiar rugăciunea exemplară, rugăciunea model. Sfântul Augustin exprimă profunzimea şi complexitatea acestei rugăciuni astfel: “putem să ne rugăm cu cuvinte diferite, dar nu putem cere lucruri diferite de cele exprimate în rugăciunea Tatăl nostru, învăţată de Isus”. Această afirmaţie este foarte adevărată, dar ea nu se referă numai la textul rugăciunii, ci, mai ales, la spiritul ei, adică la inima din care se înalţă aceste cereri: aceasta e exemplară, purtând înseşi sentimentele Fiului lui Dumnezeu. Trecând, deci, dincolo de textul rugăciunii, vă propun să ne deschidem inima pentru a descoperi şi a primi spiritul ei.

“Sinteză a întregii evanghelii”, după cum o numeşte Tertulian, rugăciunea “Tatăl nostru” ne raportează la dubla poruncă a iubirii: faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, punându-ne în raportul filial şi fratern în acelaşi timp. Cu referire la nevoile materiale şi la cele spirituale, rugăciunea exprimă încredinţarea totală în grija Tatălui ceresc. Dar mai importantă este relaţia de prietenie, de intimitate, pe care o presupune. Acesta este unul dintre aspectele rugăciunii autentice: a-i fi aproape lui Dumnezeu. A-i vorbi de la inimă la inimă este atitudinea de bază a oricărei rugăciuni. Această atitudine o găsim reflectată şi în prima lectură ascultată astăzi, unde ne este prezentat Avram dialogând cu Dumnezeu. După ce a avut bucuria de a-l avea ca oaspete la masă pe Dumnezeu, Avram îl petrece, aşa cum se cuvine să facă o gazdă bună cu oaspeţii. Pe drum, ca pentru a-i răspunde amabilităţii arătate, Dumnezeu îi face cunoscute preocuparea şi intenţia ce le are faţă de Sodoma şi Gomora, cele două oraşe a căror răutate devenise scandaloasă. Avram încearcă să schimbe destinul acelor oraşe şi insistă în favoarea lor, dar o face atât de mult încât ajunge pur şi simplu să se “târguiască” cu Dumnezeu. Este impresionant faptul că Dumnezeu nu arată deloc supărare. Cum este posibil acest lucru? Tocmai datorită prieteniei, relaţiei aparte existente între Dumnezeu şi Avram. La o atare relaţie, intimă, de prietenie, ne cheamă şi pe noi Dumnezeu prin Cristos. Acest raport, departe de a fi meritul omului, este darul lui Dumnezeu, după cum reiese din lectura a II-a, luată din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni: Dumnezeu v-a dat viaţă împreună cu Cristos, iertându-vă păcatele. Noi eram certaţi cu Dumnezeu şi vânduţi prin păcat Diavolului. Cristos, însă, ne-a împăcat cu Tatăl şi, pironind pe cruce dovada scrisă a datoriei noastre, adică păcatul, a anulat-o.

Prietenia cu Dumnezeu nu este, aşadar, rezervată unora, ci este o invitaţie adresată tuturor. Propriile căderi nu trebuie să ne sperie; Avram însuşi e conştient de starea sa de nimicnicie, căci zice: Voi îndrăzni să vorbesc cu Domnul, eu, care nu sunt decât praf şi cenuşă; dar aceasta nu-l descurajează în încercarea de a-i salva pe fraţii săi. Intimitatea cu Dumnezeu este, aşadar, fundamentul rugăciunii.

După ce Cristos le face cunoscut ucenicilor care este fundamentul rugăciunii, adică intimitatea cu Dumnezeu, el le vorbeşte despre atitudinea ce dă putere rugăciunii; aceasta este perseverenţa. Imediat după ce le-a dat ucenicilor textul propriu-zis al rugăciunii, încearcă să le transmită spiritul ei, modul cum trebuie să se roage, şi anume cu insistenţă. Exprimă importanţa acestei atitudini mai întâi într-un mod mai puţin direct, folosind o asemănare. Îi face astfel pe ucenici protagoniştii ipotetici ai unei situaţii de viaţă: este vorba de un om care, aflat în impas, apelează cu multă încredere la un prieten al său pentru a fi ajutat. Ora târzie, deranjul pe care-l presupune intervenţia sa, refuzul iniţial, toate acestea sunt depăşite de convingerea ce o are că rugămintea lui va fi ascultată şi va fi ajutat. Folosind acest exemplu, Isus ne indică în mod magistral că insistenţa aduce roade mai mari chiar decât prietenia, şi ne dă garanţia că cel care se roagă cu perseverenţă va obţine, ca şi omul din pildă, tot ce are nevoie. După ce exprimă acest lucru prin exemplificarea făcută, îl afirmă în mod precis: “Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide!” Iar după aceasta, ca şi cum nu ar fi fost suficient, întăreşte cele spuse: Căci cel care cere, primeşte, cel care caută, găseşte, şi celui care bate i se va deschide! Dar, ca şi cum ar citi în inimile ucenicilor îndoiala ce o au privind cele spuse de el, le şi argumentează, făcând o comparaţie grăitoare între bunătatea omului şi cea a lui Dumnezeu: căci dacă omul, cu inima sa îngustă, limitată, ştie să se arate generos faţă de cei dragi lui, cu atât mai mult Dumnezeu, a cărui dragoste şi bunătate sunt fără margini, îşi va arăta generozitatea faţă de cei care îl caută. Acum, în strânsă legătură cu perseverenţa de care am vorbit, vreau să vă atrag atenţia asupra unui lucru la fel de important. Rugăciunea nu trebuie să fie în viaţa noastră zilnică doar ceva ocazional. Există obişnuinţa de a rezerva rugăciunea momentelor de dificultate din viaţă. Este foarte greşit. Rugăciunea nu este doar o formulă de cerere. Ea este, de asemenea, cuvânt de laudă şi mulţumire. Ea corespunde perfect stărilor noastre sufleteşti. Nu există trăire interioară care să nu poată face obiectul rugăciunii noastre. Aşadar, rugăciunea trebuie să fie mereu prezentă în viaţa noastră. În mod particular însă, în momentele de dificultate, de ispită, de deznădejde, ea trebuie să fie atuul nostru. Dacă Diavolul se apropie de noi, cu ea îl îndepărtăm; dacă el ne atacă, prin ea îl învingem; ea este arma creştinului, o armă sigură şi eficientă. Şi aşa cum luptătorul nu se desparte niciodată de arma sa, nici creştinul nu trebuie să se despartă de rugăciune. Îmi amintesc un dialog întâlnit în jurnalul spiritual al scriitorului elen Nikos Kazantzakis, operă intitulată Raport către El Greco. Autorul povesteşte:

- Un bătrân din Creta mi-a zis odată: Când o să ajungi la porţile raiului şi n-or să se deschidă, nu bate cu ciocanul. Ia arma de pe umăr şi trage!

- Crezi că Dumnezeu o să se teamă şi o să deschidă?, l-am întrebat eu.

- Nu, băiete, el nu poate fi înfricoşat, dar o să deschidă pentru că va înţelege că te întorci de la luptă.

Rugăciunea, aşadar, atunci când este mereu prezentă în viaţa noastră, nu numai că este arma care ne garantează victoria pe acest neîntrerupt câmp de luptă care este viaţa pământească, dar în clipa din urmă devine “trâmbiţa” prin care ne anunţăm sosirea la porţile raiului şi “cheia” cu care le deschidem. Ea este siguranţa vieţii noastre veşnice. Exemplificările lui Isus din încheierea textului evanghelic fac referinţă şi la obiectul cererilor noastre din rugăciune. Cred că fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat să ceară ceva în rugăciune şi să nu fi simţit că a primit. Înălţând o rugăciune de cerere şi nesimţind că suntem ascultaţi, nu cred să nu fi fost puţin intrigaţi: De ce nu mă ajută Dumnezeu? Aflând că trebuie să fim mai insistenţi, am continuat să ne rugăm, dar poate în zadar. Dacă s-a întâmplat sau vi se va întâmpla acest lucru, vreau să ştiţi că totul se poate datora obiectului cererii noastre. Această problemă, a obiectului rugăciunii de cerere, a stat foarte mult timp în atenţia particulară a Bisericii. Au existat preocupări care au dus la concluzii diverse: fie că putem cere numai bunuri spirituale, fie că putem cere şi bunuri materiale. Dar dincolo de toate acestea, trebuie să nu uităm un lucru: orice am cere, Dumnezeu ştie deja de ce avem nevoie. Încrederea în Dumnezeu, aşadar, este fundamentală. Acceptarea voinţei sale trebuie să fie murmurul minţii şi refrenul inimii noastre. Atunci vom spune cu psalmistul: Îţi voi mulţumi, Doamne, din toată inima, căci ai ascultat cuvintele mele/ În ziua în care te-am chemat, m-ai ascultat.

Cât despre obiectul propriu-zis al cererilor noastre, dincolo de orice bun material sau spiritual, trebuie să fie invocat Duhul Sfânt. Aceasta trebuie să fie rugăciunea înaintemergătoare oricărei rugăciuni, căci ştim foarte bine că fără Duhul Sfânt nu putem spune nici măcar Abbà (Tată). Cristos însuşi, în Evanghelia de astăzi, ni-l prezintă pe Duhul Sfânt ca darul suprem al lui Dumnezeu faţă de oameni şi, mai mult, ne asigură că Dumnezeu îl va oferi acelora care i-l cer.

Iată-ne adunaţi împrejurul mesei euharistice. Cristos, mai prezent ca oricând, se află în mijlocul nostru, înălţând împreună cu noi rugăciuni Părintelui ceresc. El însuşi, Maestrul nostru, poartă intenţiile noastre la tronul Tatălui său dumnezeiesc. Dar pentru ca aceste rugăciuni ale noastre să fie primite, ele trebuie să fie înălţate într-un singur glas, dintr-o singură inimă, într-un singur spirit, acela pe care ni l-a dat Isus. Să-l rugăm, deci, pe Duhul Sfânt să ne transforme într-un singur popor plăcut Domnului, popor care să suspine neîntrerupt: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!

pr. Paul Butnaru Ritul latin