Start > Ritul latin > Arta rugăciunii

Arta rugăciunii

27 July 2007
1,028 afișări

Autor: pr. Paul Butnaru
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XVII-a de peste an (Anul C)

Ne amintim cu siguranță textul evanghelic al duminicii trecute, care ni-l prezenta pe Isus în atmosfera plăcută a locuinței prietenilor săi din Betania: Marta, Maria și Lazăr. Aceeași atmosferă plăcută de prietenie învăluie și liturgia cuvântului de astăzi, fie că este vorba de prima lectură, unde-l vedem pe Avram discutând cu Dumnezeu, fie că este vorba de Evanghelie, în care ne este prezentat Cristos. Acest cadru spiritual prietenesc este prilejul folosit de Isus pentru a-i învăța pe ucenici, și totodată pe noi, cei de astăzi, arta rugăciunii.

Sunt sigur că avem încă proaspăt în minte chipul Mariei, sora Martei: la picioarele lui Isus, copleșită de prezența lui, fără să rostească vreun cuvânt. Nici intervenția și reproșul Martei nu sunt capabile să o smulgă din contemplarea Mântuitorului. Maria, citind pe chipul lui Cristos intensitatea vieții sale interioare, ar vrea parcă să spună ceva, să-l întrebe ceva, dar pare incapabilă de a găsi cuvintele. Intuia probabil că acela care era atât de drag inimii sale avea un secret al vieții, și poate că se întreba care este acest secret.

În Evanghelia de astăzi, locul Mariei îl iau ucenicii, care sunt martori ai unui moment de rugăciune aparte pe care Învățătorul lor și-l permite. Poate au vrut să-l deranjeze pentru a-l întreba câte ceva legat de organizarea vieții lor zilnice, dar au preferat să aștepte ca Isus să-și termine rugăciunea. Această așteptare a fost, probabil, timpul în care și-au formulat întrebări despre modul cum se roagă Învățătorul lor. L-au văzut, cu siguranță, de mai multe ori retrăgându-se pentru a se ruga. De fiecare dată revenea transformat, dar nu le spunea nimic despre ceea ce trăise. Și acum, este imposibil ca timpul petrecut în rugăciune să nu-și fi pus amprenta pe chipul său. Aceasta a fost clipa în care ucenicii, uitând de orice alte probleme, i-au cerut să le spună secretul său: Doamne, învață-ne să ne rugăm…! Dacă Maria nu a apucat să rostească nici un cuvânt, deși simțea intensitatea vieții interioare a lui Cristos, ucenicul o face. Dar… ca și cum cuvintele i-ar fi scăpat fără să-și dea seama, se justifică parcă zicând: …așa cum și Ioan Botezătorul i-a învățat pe ucenicii săi.

Este momentul în care inima lui Isus se descarcă. Ar fi putut să ia el inițiativa aceasta; putea să le impună dinainte ucenicilor săi niște formule de rugăciune spre a le învăța. Dar nu o face; așteaptă clipa în care inima lor va simți nevoia de a vorbi lui Dumnezeu. Acum însă, sosind momentul, le spune secretul adevăratei rugăciuni. Ne putem da seama cu ce spirit le vorbea, cu câtă convingere, dat fiind faptul că tocmai făcuse experiența rugăciunii; nu făcea decât să reverse în cuvinte preaplinul inimii sale. Cristos, așadar, îi învață pe ucenicii săi, și pe noi totodată, cum să ne rugăm.

El dă mai întâi o formulă de rugăciune, formulă pe care noi toți o știm atât de bine și o recităm deseori. Dar știm noi ce cerem sau cum să cerem? Îmi este teamă că, de prea multe ori poate, rostim doar cuvinte, inima și mintea fiindu-ne în altă parte. Cristos însă, îndată ce a încheiat formula rugăciunii propriu-zise, a continuat să le vorbească ucenicilor pentru a-i face conștienți și capabili de a înălța această rugăciune cu un spiritul cuvenit ei. Fără acest spirit, pe care vrea să-l împărtășească ucenicilor, nu le-ar fi încredințat decât niște cuvinte goale. Este drept, cuvintele folosite sunt foarte sugestive, rugăciunea este foarte frumoasă; este considerată chiar rugăciunea exemplară, rugăciunea model. Sfântul Augustin exprimă profunzimea și complexitatea acestei rugăciuni astfel: “putem să ne rugăm cu cuvinte diferite, dar nu putem cere lucruri diferite de cele exprimate în rugăciunea Tatăl nostru, învățată de Isus”. Această afirmație este foarte adevărată, dar ea nu se referă numai la textul rugăciunii, ci, mai ales, la spiritul ei, adică la inima din care se înalță aceste cereri: aceasta e exemplară, purtând înseși sentimentele Fiului lui Dumnezeu. Trecând, deci, dincolo de textul rugăciunii, vă propun să ne deschidem inima pentru a descoperi și a primi spiritul ei.

“Sinteză a întregii evanghelii”, după cum o numește Tertulian, rugăciunea “Tatăl nostru” ne raportează la dubla poruncă a iubirii: față de Dumnezeu și față de aproapele, punându-ne în raportul filial și fratern în același timp. Cu referire la nevoile materiale și la cele spirituale, rugăciunea exprimă încredințarea totală în grija Tatălui ceresc. Dar mai importantă este relația de prietenie, de intimitate, pe care o presupune. Acesta este unul dintre aspectele rugăciunii autentice: a-i fi aproape lui Dumnezeu. A-i vorbi de la inimă la inimă este atitudinea de bază a oricărei rugăciuni. Această atitudine o găsim reflectată și în prima lectură ascultată astăzi, unde ne este prezentat Avram dialogând cu Dumnezeu. După ce a avut bucuria de a-l avea ca oaspete la masă pe Dumnezeu, Avram îl petrece, așa cum se cuvine să facă o gazdă bună cu oaspeții. Pe drum, ca pentru a-i răspunde amabilității arătate, Dumnezeu îi face cunoscute preocuparea și intenția ce le are față de Sodoma și Gomora, cele două orașe a căror răutate devenise scandaloasă. Avram încearcă să schimbe destinul acelor orașe și insistă în favoarea lor, dar o face atât de mult încât ajunge pur și simplu să se “târguiască” cu Dumnezeu. Este impresionant faptul că Dumnezeu nu arată deloc supărare. Cum este posibil acest lucru? Tocmai datorită prieteniei, relației aparte existente între Dumnezeu și Avram. La o atare relație, intimă, de prietenie, ne cheamă și pe noi Dumnezeu prin Cristos. Acest raport, departe de a fi meritul omului, este darul lui Dumnezeu, după cum reiese din lectura a II-a, luată din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni: Dumnezeu v-a dat viață împreună cu Cristos, iertându-vă păcatele. Noi eram certați cu Dumnezeu și vânduți prin păcat Diavolului. Cristos, însă, ne-a împăcat cu Tatăl și, pironind pe cruce dovada scrisă a datoriei noastre, adică păcatul, a anulat-o.

Prietenia cu Dumnezeu nu este, așadar, rezervată unora, ci este o invitație adresată tuturor. Propriile căderi nu trebuie să ne sperie; Avram însuși e conștient de starea sa de nimicnicie, căci zice: Voi îndrăzni să vorbesc cu Domnul, eu, care nu sunt decât praf și cenușă; dar aceasta nu-l descurajează în încercarea de a-i salva pe frații săi. Intimitatea cu Dumnezeu este, așadar, fundamentul rugăciunii.

După ce Cristos le face cunoscut ucenicilor care este fundamentul rugăciunii, adică intimitatea cu Dumnezeu, el le vorbește despre atitudinea ce dă putere rugăciunii; aceasta este perseverența. Imediat după ce le-a dat ucenicilor textul propriu-zis al rugăciunii, încearcă să le transmită spiritul ei, modul cum trebuie să se roage, și anume cu insistență. Exprimă importanța acestei atitudini mai întâi într-un mod mai puțin direct, folosind o asemănare. Îi face astfel pe ucenici protagoniștii ipotetici ai unei situații de viață: este vorba de un om care, aflat în impas, apelează cu multă încredere la un prieten al său pentru a fi ajutat. Ora târzie, deranjul pe care-l presupune intervenția sa, refuzul inițial, toate acestea sunt depășite de convingerea ce o are că rugămintea lui va fi ascultată și va fi ajutat. Folosind acest exemplu, Isus ne indică în mod magistral că insistența aduce roade mai mari chiar decât prietenia, și ne dă garanția că cel care se roagă cu perseverență va obține, ca și omul din pildă, tot ce are nevoie. După ce exprimă acest lucru prin exemplificarea făcută, îl afirmă în mod precis: “Cereți și vi se va da, căutați și veți găsi, bateți și vi se va deschide!” Iar după aceasta, ca și cum nu ar fi fost suficient, întărește cele spuse: Căci cel care cere, primește, cel care caută, găsește, și celui care bate i se va deschide! Dar, ca și cum ar citi în inimile ucenicilor îndoiala ce o au privind cele spuse de el, le și argumentează, făcând o comparație grăitoare între bunătatea omului și cea a lui Dumnezeu: căci dacă omul, cu inima sa îngustă, limitată, știe să se arate generos față de cei dragi lui, cu atât mai mult Dumnezeu, a cărui dragoste și bunătate sunt fără margini, își va arăta generozitatea față de cei care îl caută. Acum, în strânsă legătură cu perseverența de care am vorbit, vreau să vă atrag atenția asupra unui lucru la fel de important. Rugăciunea nu trebuie să fie în viața noastră zilnică doar ceva ocazional. Există obișnuința de a rezerva rugăciunea momentelor de dificultate din viață. Este foarte greșit. Rugăciunea nu este doar o formulă de cerere. Ea este, de asemenea, cuvânt de laudă și mulțumire. Ea corespunde perfect stărilor noastre sufletești. Nu există trăire interioară care să nu poată face obiectul rugăciunii noastre. Așadar, rugăciunea trebuie să fie mereu prezentă în viața noastră. În mod particular însă, în momentele de dificultate, de ispită, de deznădejde, ea trebuie să fie atuul nostru. Dacă Diavolul se apropie de noi, cu ea îl îndepărtăm; dacă el ne atacă, prin ea îl învingem; ea este arma creștinului, o armă sigură și eficientă. Și așa cum luptătorul nu se desparte niciodată de arma sa, nici creștinul nu trebuie să se despartă de rugăciune. Îmi amintesc un dialog întâlnit în jurnalul spiritual al scriitorului elen Nikos Kazantzakis, operă intitulată Raport către El Greco. Autorul povestește:

- Un bătrân din Creta mi-a zis odată: Când o să ajungi la porțile raiului și n-or să se deschidă, nu bate cu ciocanul. Ia arma de pe umăr și trage!

- Crezi că Dumnezeu o să se teamă și o să deschidă?, l-am întrebat eu.

- Nu, băiete, el nu poate fi înfricoșat, dar o să deschidă pentru că va înțelege că te întorci de la luptă.

Rugăciunea, așadar, atunci când este mereu prezentă în viața noastră, nu numai că este arma care ne garantează victoria pe acest neîntrerupt câmp de luptă care este viața pământească, dar în clipa din urmă devine “trâmbița” prin care ne anunțăm sosirea la porțile raiului și “cheia” cu care le deschidem. Ea este siguranța vieții noastre veșnice. Exemplificările lui Isus din încheierea textului evanghelic fac referință și la obiectul cererilor noastre din rugăciune. Cred că fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat să ceară ceva în rugăciune și să nu fi simțit că a primit. Înălțând o rugăciune de cerere și nesimțind că suntem ascultați, nu cred să nu fi fost puțin intrigați: De ce nu mă ajută Dumnezeu? Aflând că trebuie să fim mai insistenți, am continuat să ne rugăm, dar poate în zadar. Dacă s-a întâmplat sau vi se va întâmpla acest lucru, vreau să știți că totul se poate datora obiectului cererii noastre. Această problemă, a obiectului rugăciunii de cerere, a stat foarte mult timp în atenția particulară a Bisericii. Au existat preocupări care au dus la concluzii diverse: fie că putem cere numai bunuri spirituale, fie că putem cere și bunuri materiale. Dar dincolo de toate acestea, trebuie să nu uităm un lucru: orice am cere, Dumnezeu știe deja de ce avem nevoie. Încrederea în Dumnezeu, așadar, este fundamentală. Acceptarea voinței sale trebuie să fie murmurul minții și refrenul inimii noastre. Atunci vom spune cu psalmistul: Îți voi mulțumi, Doamne, din toată inima, căci ai ascultat cuvintele mele/ În ziua în care te-am chemat, m-ai ascultat.

Cât despre obiectul propriu-zis al cererilor noastre, dincolo de orice bun material sau spiritual, trebuie să fie invocat Duhul Sfânt. Aceasta trebuie să fie rugăciunea înaintemergătoare oricărei rugăciuni, căci știm foarte bine că fără Duhul Sfânt nu putem spune nici măcar Abbà (Tată). Cristos însuși, în Evanghelia de astăzi, ni-l prezintă pe Duhul Sfânt ca darul suprem al lui Dumnezeu față de oameni și, mai mult, ne asigură că Dumnezeu îl va oferi acelora care i-l cer.

Iată-ne adunați împrejurul mesei euharistice. Cristos, mai prezent ca oricând, se află în mijlocul nostru, înălțând împreună cu noi rugăciuni Părintelui ceresc. El însuși, Maestrul nostru, poartă intențiile noastre la tronul Tatălui său dumnezeiesc. Dar pentru ca aceste rugăciuni ale noastre să fie primite, ele trebuie să fie înălțate într-un singur glas, dintr-o singură inimă, într-un singur spirit, acela pe care ni l-a dat Isus. Să-l rugăm, deci, pe Duhul Sfânt să ne transforme într-un singur popor plăcut Domnului, popor care să suspine neîntrerupt: Doamne, învață-ne să ne rugăm!

Ritul latin