Start > Ritul latin > O cateheză despre “Tatăl nostru”

O cateheză despre “Tatăl nostru”

27 July 2007
1,765 afișări

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XVII-a de peste an (Anul C)

Liturghia a așteptat această fericită duminică de peste an, spre a ne arăta una dintre cele mai prețioase perle ale Evangheliei: “Tatăl nostru”. La început, rugăciunea “Tatăl nostru” făcea parte din lucrurile secrete ale credinței creștine, protejate de Legea Misterului, și era încredințată catecumenilor numai la sfârșitul pregătirii lor, în ajunul Botezului, împreună cu explicarea Euharistiei. Cine primea acest secret îi păzea cuvintele ca pe ceva sacru, și aștepta cu nerăbdare momentul în care, ieșind din apele botezului, înconjurat de frați și încredințat mamei (Biserica), ridica brațele la cer și spunea pentru prima dată “Tatăl nostru” recunoscut fiind de toți frații ca pe un nou fiu al lui Dumnezeu (Tertulian).

Trebuiesc amintite toate acestea, pentru că noi am banalizat Rugăciunea Domnească “Tatăl nostru”, spunând-o deseori în serie, fără a reflecta la cuvintele pe care le rostim, ca și cum am spune o iaculatorie oarecare, din trebuință sau de teamă; am pierdut sensul misterului înfricoșător care se ascunde în acele cuvinte, ieșite din gura lui Dumnezeu și adresate urechilor lui Dumnezeu. “Tatăl nostru” trebuie răscumpărat din obișnuința care-l copleșește, asemenea unui strat izolant, care-l oprește de a străluci înlăuntrul nostru, care ne împiedică să tresărim chiar de la pronunțarea sau de la ascultarea primelor cuvinte.

Rugăciunea “Tatăl nostru” nu ne mai produce nici o impresie; totuși, ar trebui să ne zguduie. Noi trebuie să primim “Tatăl nostru” de pe buzele lui Isus, așa cum l-au primit apostolii în ziua aceea, când l-au văzut pe Isus rugându-se și i-au spus: “Doamne, învață-ne să ne rugăm… Iar El le-a spus: Când vă rugați spuneți așa…” Luca ne-a descoperit adevărata Geneză a acestei rugăciuni, “Tatăl nostru”, care izvorăște din rugăciunea lui Isus. Ucenicii, văzându-L pe Isus cum se roagă, se convinseră că ei nu se rugaseră niciodată în viața lor așa cum trebuie, și având și o mare dorință de a învăța cum să se roage, Isus le-a satisfăcut-o, dăruindu-le însăși rugăciunea Sa.

De aceea “Tatăl nostru” trebuie citită și recitată în acest fel: ca rugăciunea Învățătorului, a Capului, care se răspândește în toate mădularele și devine rugăciunea întregului trup, care este Biserica. “Tatăl nostru” este valul rugăciunii lui Isus, care se propagă de veacuri, și care se mărește din ce în ce mai mult, adunând glas cu glas toată cererea, strigarea și suspinarea pe care oamenii o îndreaptă spre cer.

Există o mare asemănare între “Tatăl nostru” și Euharistie. În Euharistie se perpetuează Isus, care slujește și se jertfește Tatălui, pentru oameni: “Eu mă aflu în mijlocul vostru ca unul care slujește”. În rugăciunea “Tatăl nostru” se continuă prezența lui Isus care se roagă: “Eu sunt în mijlocul vostru ca cel care se roagă”. “Veșnic trăiesc prin bunăvoința voastră”. În Euharistie este o comuniune în Trupul lui Cristos; în “Tatăl nostru”, o comuniune în rugăciunea lui Cristos. Tocmai aceasta este adevărata comuniune spirituală pe care o putem actualiza singuri în orice clipă, chiar și atunci când suntem lipsiți de comuniunea sacramentală.

“Tatăl nostru” este Evanghelia prescurtată, Evanghelie prin rugăciune, care se desprinde de pe buzele Aceluia care este Evanghelia întrupată. Cu aceste gânduri trebuie să rostim noi “Tatăl nostru”. “Tată” (Luca omite “nostru”, care este o adăugire lămuritoare a lui Matei) este “Abba”, exclamația cu care obișnuia Isus să înceapă orice rugăciune: “Îți mulțumesc Tată… Da, Tată… Tată Sfânt, în mâinile Tale…” Acesta este glasul lui Isus însuși, o relicvie plină de viață, de aceea creștinii nici nu îndrăzneau a-l traduce în grecește, ci îl lăsau așa cum suna în limba aramaică.

În rugăciunea “Tatăl nostru” este inclusă imaginea tatălui bun, care avea doi fii, a Tatălui care îmbracă toate câmpiile cu flori multicolore, a Tatălui care atât de mult a iubit lumea! Aici este inclusă toată cunoștința pe care Isus o avea, că El este Unicul Fiu al unui asemenea Părinte. Acum, această imagine și această cunoaștere ne sunt date nouă de către Fiul mai mare fiilor mai mici, de către Singurul Fiu unor fii adoptivi. Cuvântul, care slujește la a exprima sentimentul filial al lui Isus, de data aceasta slujește pentru exprimarea sentimentului filial al ucenicilor.

Dar cu toate acestea, nimic sentimental în acea imagine paternă a lui Dumnezeu; El este în ceruri: este Cel Preaînalt, este cel Preasfânt! Care este atunci noutatea adusă de Isus? Că acum, Acel Dumnezeu, rămânând ceea ce este, adică Preaînalt, Preasfânt și înfricoșător, ne este dat nouă ca Tată! Toată puterea Sa se pleacă, se pune la dispoziția noastră, devenind adevăratul cuvânt profetic, care spune: “I-am tras cu legături omenești, cu funii de dragoste; am fost pentru ei ca cel ce le ridică jugul de lângă gură” (Osea 11,4).

“Tatăl nostru” se află în acest sâmbure, în acest cuvânt, așa cum se află un pom roditor în micuța sa sămânță. Se înțelege cum un sfânt, după ce a meditat ceasuri întregi “Tatăl nostru”, întrebat fiind la care punct se află, El a răspuns că s-a oprit la primul cuvânt. Întreaga rugăciune creștină, de la acel strigăt ieșit din inima lui Isus își trage lumina, pentru că este glasul Fiului, care știe cu cine vorbește. Este acea mișcare, mai mult decât glasul, pentru că cel ce îl pronunță este ca și cum s-ar arunca în brațele lui Dumnezeu, așa cum a făcut Sfântul Francisc de Assisi, când, părăsind lumea, a exclamat: “De azi înainte vreau să spun numai atât: Tatăl nostru, care ești în cer!”

Să mergem deci mai departe: al doilea cuvânt din “Tatăl nostru” spune: “Sfințească-se Numele Tău”. Și aceste cuvinte formează substanța rugăciunii lui Isus, care spune: “Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor”. Însă ce spunem noi prin aceste cuvinte? Nu este oare Dumnezeu destul de sfânt? Are El vreo trebuință a mai fi sfințit de noi? … Nu este El oare Izvorul a toată sfințenia, Cel de Trei ori Sfânt, Sfântul Sfinților? … Ceea ce noi cerem este ca sfințenia lui Dumnezeu, care află un obstacol, spre a se manifesta, în păcatul omului, și mai ales al oamenilor care se numesc poporul Său, să depășească acest obstacol, să-l destrame așa cum soarele risipește negura, și să se arate în toată splendoarea Sa. Cerem ca Numele Său să nu mai fie blestemat din cauza noastră. “Cerem ca noi, care am fost făcuți sfinți prin botez, să fim statornici în ceea ce am început a fi” (Sf. Ciprian).

Este ca și cum am cere ca Biserica să fie într-adevăr ceea ce trebuie să fie, adică Sfânta Biserică, Biserica sfinților, acea Biserică ce proclamă sfințenia lui Dumnezeu, dragostea iertătoare. Deci noi nu cerem ca Dumnezeu să fie sfințit de noi, ci să fie sfințit în noi. “Căci după cum Cel ce v-a chemat este Sfânt, fiți și voi sfinți în toată purtarea voastră”. În prima invocație din “Tatăl nostru” cerem, așa cum am văzut, un lucru foarte mare, cerem să devenim sfinți!

“Vie împărăția Ta”, iar Matei adaugă “Fie voia Ta”. Două lucruri care se completează reciproc. S-ar putea spune: “Vie împărăția Ta”, adică “Facă-se voia Ta!”, pentru că în realitate, ce este împărăția lui Dumnezeu, dacă nu salvatoarea Lui voință universală, manifestată nouă în Isus Cristos? O împărăție nu este altceva decât ceea ce este frumos, sfânt și extraordinar, adică tot ceea ce a inventat Dumnezeu pentru om; este focul dragostei, despre care spune Isus că a venit să-l aducă pe pământ; este secretul lui Isus, dorința lui Isus și opera încredințată lui de Tatăl.

A împărtăși această dorință și această rugăciune cu Isus înseamnă a-I fi “frate, soră și mamă”; înseamnă a descoperi o nouă dimensiune a rugăciunii “Tatăl nostru” și a putea spune cu toată bucuria: Vie împărăția noastră! Facă-se voia noastră! Cât de greșit este atunci a spune “Facă-se voia Ta” gândindu-ne că noi suntem cei care facem o concesie și un dar al lui Dumnezeu, și nu înțelegem adevăratul înțeles al invocației: Să se împlinească în noi Voința Dragostei Tale! Precum în cer, așa și pe pământ! Cu alte cuvinte, precum în Isus, tot așa și în noi! Cu acest plan nețărmurit, pe care din veșnicie îl ai la inimă, să se realizeze, să depășească obstacolele fricii și durității noastre, și să fie instaurată între noi pacea împărăției Tale. Există un mare adevăr în aceste cuvinte ale lui Dante: “În voința Lui se află pacea noastră” (Paradisul, III, 85).

“Vie împărăția Ta!” În vreme ce spunem aceste cuvinte, s-ar putea să fim copleșiți de vreo îndoială, de vreo tristețe: Cât de departe este împărăția Ta de noi! O, Doamne! Când va ajunge și la noi! ? Cât de departe este chiar și voința Ta de a se sălășlui printre noi! Însă Isus a răspuns la această întrebare celor care-L întrebau: “Când va veni împărăția lui Dumnezeu?” El le-a răspuns: “Împărăția lui Dumnezeu nu vine așa, ca să izbească privirile. Nu se va zice: Uite-o aici! sau Uite-o acolo! Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru”.

Oamenii se așteptă totdeauna la o altfel de împărăție decât cea voită de Dumnezeu, de aceea nici nu o văd, chiar dacă o au în fața ochilor. Împărăția se află lângă dânșii. Era Acela cu care ei vorbeau, pentru că după Paști, împărăția nu este altceva decât Cristos răstignit și înviat, prezent în mijlocul lor până la sfârșitul lumii. Același lucru se întâmplă și astăzi: împărăția se află în mijlocul nostru, se dezvoltă pentru că se dezvoltă și cei ce cred în Cristos, cei care împlinesc în trupul lor ceea ce lipsește Patimii Sale (și Învierii Sale), chiar dacă nu-și dau seama de toate acestea.

Desigur, o asemenea împărăție nu este încă împlinită, ci numai în curs de acțiune, așa cum este aluatul pentru întreaga frământătură, mai înainte de a fermenta în întregime. Aceasta este condiția sa aici jos: ziua împlinirii este sfârșitul, când El va încredința împărăția lui Dumnezeu Tatăl. Prin urmare, “Vie împărăția Ta” înseamnă pentru noi un lucru foarte precis: să vină Isus Cristos, mort și înviat! Să fie proclamată Stăpânirea Sa asupra tuturor lucrurilor! Să fie cunoscut și primit Cuvântul dătător de viață al Evangheliei sale, și mai cu seamă să fie răspândită dragostea frățească. Toate acestea să vină mai întâi în inima noastră; în trupul nostru să nu mai domnească păcatul, ci numai Cristos pentru că aceasta este în fond împărăția lui Dumnezeu: “Cristos în noi, nădejdea slavei” (Coloseni 1, 27).

“Tatăl nostru” este oglinda Evangheliei, chiar și în împărțirea sa complexă, în structura sa, mai mult decât în unele cereri: “Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea lui; și toate celelalte vi se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). După ce ne-a convins să ne rugăm pentru împărăție, acum Isus ne permite să ne rugăm și pentru tot restul, pentru acel rest, care este mai întâi de toate pâinea cea de toate zilele (și după alte interpretări, pâinea necesară pentru ziua respectivă, pentru mâine). Isus a înmulțit chiar și pâinea materială, în așa fel încât cu toții au mâncat și s-au săturat.

Dar ce-o fi însemnând “Pâinea cea de toate zilele”? Pentru contemporanii lui Isus, ca de altfel și pentru cei de astăzi, pâinea este hrana pentru susținerea vieții. Și după cum în Biblie omul este considerat un tot întreg, compus din trup și suflet, tot așa și aici, prin cuvântul “pâine” se înțelege tot ceea ce omul are nevoie pentru menținerea vieții. “Nu numai cu pâine trăiește omul, ci și cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”.

Prin urmare, nu avem de ales între interpretarea antică a Sfinților Părinți (Pâinea sufletului, Euharistia, Cuvântul lui Dumnezeu), și interpretarea modernă (pâinea trupului), deoarece Cuvântul lui Dumnezeu le cuprinde pe amândouă în una și aceeași structură, ce poate fi completată cu mai multe realități pertinente. Prin urmare, prin această invocație, în mod legitim, noi putem cere toate acele lucruri ce ne lipsesc: hrană, îmbrăcăminte, casă, sănătate, un loc de muncă (și mai ales un loc de muncă spre câștigarea pâinii în mod demn și onest). Din moment ce se spune: “Dă-ne!” și nu “Dă-mi!”, noi îl putem ruga pe Dumnezeu ca să ne învețe a împărți mai bine pâinea noastră cea de toate zilele: înainte și după masă, acel cuvânt de cerere poate deveni mulțumire: “Mulțumim pentru pâinea pe care ne-ai dat-o!”

Putem cere chiar și pâinea coborâtă din cer, Pâinea Vieții, acea pâine care este Isus: Euharistia, cuvântul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt: “Cine este tatăl acela dintre voi care, dacă îi cere fiul său pâine, să-i dea o piatră? Ori dacă îi cere pește, să-i dea un șarpe în loc de pește?”, spune Evanghelia de astăzi. Așadar, prin “Pâinea cea de toate zilele” se înțelege și Duhul Sfânt.

Penultima cerere din “Tatăl nostru”, în Evanghelia lui Luca, sună astfel: “Și ne iartă nouă păcatele noastre, fiindcă și noi iertăm oricui ne este dator”. Este unica cerere prin care, nu numai că cerem ceva, dar și făgăduim ceva: să îi iertăm pe frații noștri. Este unica cerere, cu toate că Isus se preocupă să comenteze această rugăciune: “Dacă iertați oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile voastre. Dar dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” Este clar că aici e vorba despre o condiție precisă: “Tatăl nostru” nu poate fi recitat cu inima plină de resentimente, cu iertări neacordate; în asemenea cazuri, aceste cereri trebuiesc inversate: “Ajută-ne să iertăm datornicilor noștri, așa cum Tu ai iertat păcatele noastre”.

În lectura a doua, Sfântul Paul explică cât a fost de totală și generoasă această iertare a lui Dumnezeu: El ne-a redat viața, iertându-ne toate păcatele, anulând zapisul datoriei și pironindu-l pe cruce. Dorința de ierta înseamnă deja iertare, și este suficientă spre a putea spune “Tatăl nostru”, în așteptarea de a deveni și noi iertători, așa cum iertător este Tatăl nostru.

“Și nu ne duce pe noi în ispită”. Matei explică despre ce anume ispită este vorba, adăugând: “Ci ne mântuiește de cel rău”. Este tocmai acel tip de ispită pe care a îndurat-o Isus în pustiu, ispita obiectivă, care nu pleacă de la noi (Dumnezeu nu ispitește pe nimeni la rău), ci care vine de la dușman sau de la anumite lucruri (nu ispita subiectivă, care provine din înclinațiile noastre rele), adică acea ispită care aruncă îndoiala asupra paternității și bunătății lui Dumnezeu, și care ne face să ne îndepărtăm de El, și – poate că se face o aluzie la marea ispită escatologică – care este întotdeauna nedespărțită de marile veniri ale împărăției lui Dumnezeu în istorie, și despre care Isus spune: “Rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită!”

Dumnezeu nu ne ispitește nici cu această ispită, pentru că, așa cum am văzut la început, El rămâne “Tată!”, însă tocmai din această cauză a paternității poate fi constrâns a ne pune la încercare, spre a vedea ce anume se află în inima noastră, și pentru a ne da posibilitatea dezvoltării, înlăturând tot ceea ce este superfluu în noi și în întreaga Biserică. În cazul acesta cerem ca, împreună cu ispita, să ne dea, așa cum a făgăduit, și tăria: “Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit și mijlocul să ieșiți din ea ca să puteți răbda”.

Am spus că “Tatăl nostru” este Cristos care se roagă împreună cu noi și în noi, care ne rugăm împreună cu Cristos. O fi adevărat acest lucru chiar și în partea a doua, unde cerem lucruri atât de omenești, cum ar fi iertarea păcatelor? Chiar și în partea a doua, Cristos este cel care se roagă; nu suntem singuri. Este scris că: “Unica Persoană a lui Isus Cristos este Acela care se roagă pentru noi, care se roagă în noi și care se roagă cu noi. El se roagă pentru noi ca Preot al nostru, care se roagă pentru noi ca Mai Marele nostru, care este rugat de noi ca Dumnezeul nostru” (Sf. Augustin: Enarr. In Ps. 85,1).

În partea a doua a rugăciunii “Tatăl nostru”, Isus se roagă în noi, așa cum se roagă capul pentru mădularele sale bolnave și bicisnice. Noi intrăm pe ascuns cu Cristos în Dumnezeu. Iată diferența dintre Vechiul Testament și Biserică. În Vechiul Testament, Avraam trebuia să afle cel puțin zece oameni drepți pentru ca Dumnezeu să poată ierta întreaga cetate. Lipsea Acel Singur Drept, care El singur făcea mai mult decât cei zece, lipsea Isus! Spunând că “Tatăl nostru” este Isus, care se roagă în noi, e totuna cu a spune că Duhul lui Isus este Cel ce se roagă în noi. “Dumnezeu a trimis în inimile noastre Duhul Fiului Său care strigă: Abba, Părinte!”

Duhul Sfânt este Cel ce ne face vrednici de a intona “Tatăl nostru”. Am încercat totdeauna neplăcerea pentru faptul că în “Tatăl nostru”nu este amintit și Duhul Sfânt; mi se pare o gravă omisiune. În Antichitate a existat chiar și tentativa de a remedia această lacună cu o variantă, care, înlocuind “Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”, suna astfel: “Duhul Tău cel Sfânt să vină asupra noastră și să ne curățească”. S-a observat însă că așa ceva nu se potrivește: Duhul Sfânt nu se află în rugăciune, ci în sufletul rugătorului: nu se află în lucrurile cerute pentru că este Acela care cere: “Noi nici nu știm ceea ce ar fi mai bun pentru noi, spre a cere Domnului, ci Duhul Sfânt este Cel ce mijlocește pentru noi”. “Fără Duhul Sfânt, în zadar strigă Abba cel ce strigă” (Sf. Augustin).

“Când vă rugați, așa să spuneți”. Sfârșind de explicat cuvintele lui Isus folosite în rugăciunea “Tatăl nostru”, acum trebuie să știm și să ne dăm bine seama ce înseamnă această poruncă a lui Isus: ar trebui oare să ne rugăm numai în felul acesta, și numai cu aceste cuvinte? Nu. Isus vrea să spună: rugați-vă cu această atitudine de fii, în această ordine cu privire la aceste lucruri fundamentale. În ziua aceea Isus nu i-a învățat pe ucenici o rugăciune, ci un fel de a se ruga. “Tatăl nostru” este un model de rugăciune, un arhetip, un generator și un inspirator al rugăciunii, și nu mai poate fi redus la rangul unei rugăciuni, așa cum sunt altele, sau al unei rugăciuni care ar anihila o altă rugăciune. Aceasta înseamnă că trebuie acordată toată dragostea și venerația acestei rugăciuni, așa cum i-o acordă de altfel Liturghia, plasând-o în momentele cele mai importante ale celebrării ei: nu trebuie spus prea repede, superficial, sau de mai multe ori unul după altul.

“Tatăl nostru” trebuie spus rar, meditat, pe îndelete, spre a alimenta rugăciunea spontană care ar trebui să fie tot mai vie și mai plină de fervoare. Ca model de rugăciune, “Tatăl nostru” ne stimulează a da întâietate lui Dumnezeu și nu nouă, de aceea ne și predispune a prefera această rugăciune acelui complex de rugăciuni care se cheamă rugăciunea de laudă, de adorație, de mulțumire, etc. Chiar și Sfânta Fecioară Maria face același lucru în “Magnificat”. Nu trebuie să cădem în greșeala de a trece imediat de la “Tatăl nostru”, la “Dă-ne nouă astăzi…” Să nu ne prezentăm mereu în fața lui Dumnezeu ca niște mercenari, ca niște salahori, care se interesează numai de ceea ce le-ar mai putea da stăpânul!

“Tatăl nostru”, mai mult decât în meditație, trebuie să se observe în viața noastră practică de fiecare zi, fiindcă însuși Sfântul Petru trage această concluzie: “Și dacă chemați ca Tată pe cel ce judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui, să vă purtați cu frică în timpul pribegiei voastre”. Ne mai rămâne o singură considerație de făcut, și anume: cum este privit “Tatăl nostru” de către destinatar, adică de Dumnezeu? Asupra acestor întrebări, Charles Peguy a scris lucruri minunate din care voi reproduce câteva, din monologul lui Dumnezeu în “Misterul Sfinților nevinovați”:

“Eu sunt Tatăl lor, spune Dumnezeu, Tatăl nostru care ești în ceruri…

Fiul Meu, care-i iubește, a știut bine ceea ce a făcut în ziua aceea

Când a pus acea barieră între ei și Mine. Tatăl nostru care ești în ceruri, aceste cuvinte.

Această barieră este mânia și poate chiar și dreptatea Mea, și nu o vor trece niciodată.

Fericit este omul care adoarme sub paza acestor cuvinte.

Aceste cuvinte, care preced fiecare rugăciune, așa cum mâinile celui care se roagă, se află înaintea feței lui…

Aceste cuvinte, care avansează asemenea botului oțelit al unei corăbii.

Și care despică valul mâniei Mele.

Și după trecerea navei toate valurile rămân în urmă.

Acum, spune Dumnezeu, este așa cum se vede…

După cum valurile lăsate de trecerea unei nave se lărgesc până hăt departe și se pierd.

Însă totul începe cu un punct, care nu-i altul decât corabia însăși.

Tot așa se lărgește și valul nesfârșit al păcătoșilor, care se pierde în zare,

Dar începe cu un punct, care este tocmai acesta ce vine către Mine…

Corabia este însuși Fiul Meu, împovărat cu păcatele întregii lumi.

Iar botul cel ascuțit al corăbiei sunt cele două mâini împreunate ale Fiului Meu.

În fața mâniei și a dreptății Mele,

Cu toții s-au ascuns înapoia Lui.

Întregul cortegiu de rugăciuni, toată această dâră imensă se lărgește și se pierde la orizont.

Însă începe cu un singur punct, care este îndreptat spre Mine,

Și înaintează către Mine.

Acest punct sunt exact aceste cuvinte: “Tatăl nostru, care ești în ceruri”; într-adevăr, Fiul Meu știa ce face.

“Tatăl nostru care ești în ceruri”. Evident, când un om a început așa…

După aceea poate continua și îmi poate spune tot ce vrea.

Cred că înțelegeți: sunt dezarmat.

Iar Fiul Meu știa bine aceasta,

El, care atât de mult i-a iubit pe acești oameni…”

Iată, mai mult sau mai puțin, ceea ce intenționam să spun la început, atunci când spuneam că “Tatăl nostru” este valul rugăciunii lui Isus, care se roagă de-a lungul veacurilor; este Isus care se roagă cu noi, în noi și pentru noi. După toate acestea, nu ne va mai fi atât de ușor a continua recitarea rugăciunii “Tatăl nostru” în mod mecanic, fără a reflecta la cuvintele pe care le rostim cu buzele.

Ritul latin