Predici

Liturghia a aşteptat această fericită duminică de peste an, spre a ne arăta una dintre cele mai preţioase perle ale Evangheliei: “Tatăl nostru”. La început, rugăciunea “Tatăl nostru” făcea parte din lucrurile secrete ale credinţei creştine, protejate de Legea Misterului, şi era încredinţată catecumenilor numai la sfârşitul pregătirii lor, în ajunul Botezului, împreună cu explicarea Euharistiei. Cine primea acest secret îi păzea cuvintele ca pe ceva sacru, şi aştepta cu nerăbdare momentul în care, ieşind din apele botezului, înconjurat de fraţi şi încredinţat mamei (Biserica), ridica braţele la cer şi spunea pentru prima dată “Tatăl nostru” recunoscut fiind de toţi fraţii ca pe un nou fiu al lui Dumnezeu (Tertulian).

Trebuiesc amintite toate acestea, pentru că noi am banalizat Rugăciunea Domnească “Tatăl nostru”, spunând-o deseori în serie, fără a reflecta la cuvintele pe care le rostim, ca şi cum am spune o iaculatorie oarecare, din trebuinţă sau de teamă; am pierdut sensul misterului înfricoşător care se ascunde în acele cuvinte, ieşite din gura lui Dumnezeu şi adresate urechilor lui Dumnezeu. “Tatăl nostru” trebuie răscumpărat din obişnuinţa care-l copleşeşte, asemenea unui strat izolant, care-l opreşte de a străluci înlăuntrul nostru, care ne împiedică să tresărim chiar de la pronunţarea sau de la ascultarea primelor cuvinte.

Rugăciunea “Tatăl nostru” nu ne mai produce nici o impresie; totuşi, ar trebui să ne zguduie. Noi trebuie să primim “Tatăl nostru” de pe buzele lui Isus, aşa cum l-au primit apostolii în ziua aceea, când l-au văzut pe Isus rugându-se şi i-au spus: “Doamne, învaţă-ne să ne rugăm… Iar El le-a spus: Când vă rugaţi spuneţi aşa…” Luca ne-a descoperit adevărata Geneză a acestei rugăciuni, “Tatăl nostru”, care izvorăşte din rugăciunea lui Isus. Ucenicii, văzându-L pe Isus cum se roagă, se convinseră că ei nu se rugaseră niciodată în viaţa lor aşa cum trebuie, şi având şi o mare dorinţă de a învăţa cum să se roage, Isus le-a satisfăcut-o, dăruindu-le însăşi rugăciunea Sa.

De aceea “Tatăl nostru” trebuie citită şi recitată în acest fel: ca rugăciunea Învăţătorului, a Capului, care se răspândeşte în toate mădularele şi devine rugăciunea întregului trup, care este Biserica. “Tatăl nostru” este valul rugăciunii lui Isus, care se propagă de veacuri, şi care se măreşte din ce în ce mai mult, adunând glas cu glas toată cererea, strigarea şi suspinarea pe care oamenii o îndreaptă spre cer.

Există o mare asemănare între “Tatăl nostru” şi Euharistie. În Euharistie se perpetuează Isus, care slujeşte şi se jertfeşte Tatălui, pentru oameni: “Eu mă aflu în mijlocul vostru ca unul care slujeşte”. În rugăciunea “Tatăl nostru” se continuă prezenţa lui Isus care se roagă: “Eu sunt în mijlocul vostru ca cel care se roagă”. “Veşnic trăiesc prin bunăvoinţa voastră”. În Euharistie este o comuniune în Trupul lui Cristos; în “Tatăl nostru”, o comuniune în rugăciunea lui Cristos. Tocmai aceasta este adevărata comuniune spirituală pe care o putem actualiza singuri în orice clipă, chiar şi atunci când suntem lipsiţi de comuniunea sacramentală.

“Tatăl nostru” este Evanghelia prescurtată, Evanghelie prin rugăciune, care se desprinde de pe buzele Aceluia care este Evanghelia întrupată. Cu aceste gânduri trebuie să rostim noi “Tatăl nostru”. “Tată” (Luca omite “nostru”, care este o adăugire lămuritoare a lui Matei) este “Abba”, exclamaţia cu care obişnuia Isus să înceapă orice rugăciune: “Îţi mulţumesc Tată… Da, Tată… Tată Sfânt, în mâinile Tale…” Acesta este glasul lui Isus însuşi, o relicvie plină de viaţă, de aceea creştinii nici nu îndrăzneau a-l traduce în greceşte, ci îl lăsau aşa cum suna în limba aramaică.

În rugăciunea “Tatăl nostru” este inclusă imaginea tatălui bun, care avea doi fii, a Tatălui care îmbracă toate câmpiile cu flori multicolore, a Tatălui care atât de mult a iubit lumea! Aici este inclusă toată cunoştinţa pe care Isus o avea, că El este Unicul Fiu al unui asemenea Părinte. Acum, această imagine şi această cunoaştere ne sunt date nouă de către Fiul mai mare fiilor mai mici, de către Singurul Fiu unor fii adoptivi. Cuvântul, care slujeşte la a exprima sentimentul filial al lui Isus, de data aceasta slujeşte pentru exprimarea sentimentului filial al ucenicilor.

Dar cu toate acestea, nimic sentimental în acea imagine paternă a lui Dumnezeu; El este în ceruri: este Cel Preaînalt, este cel Preasfânt! Care este atunci noutatea adusă de Isus? Că acum, Acel Dumnezeu, rămânând ceea ce este, adică Preaînalt, Preasfânt şi înfricoşător, ne este dat nouă ca Tată! Toată puterea Sa se pleacă, se pune la dispoziţia noastră, devenind adevăratul cuvânt profetic, care spune: “I-am tras cu legături omeneşti, cu funii de dragoste; am fost pentru ei ca cel ce le ridică jugul de lângă gură” (Osea 11,4).

“Tatăl nostru” se află în acest sâmbure, în acest cuvânt, aşa cum se află un pom roditor în micuţa sa sămânţă. Se înţelege cum un sfânt, după ce a meditat ceasuri întregi “Tatăl nostru”, întrebat fiind la care punct se află, El a răspuns că s-a oprit la primul cuvânt. Întreaga rugăciune creştină, de la acel strigăt ieşit din inima lui Isus îşi trage lumina, pentru că este glasul Fiului, care ştie cu cine vorbeşte. Este acea mişcare, mai mult decât glasul, pentru că cel ce îl pronunţă este ca şi cum s-ar arunca în braţele lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Sfântul Francisc de Assisi, când, părăsind lumea, a exclamat: “De azi înainte vreau să spun numai atât: Tatăl nostru, care eşti în cer!”

Să mergem deci mai departe: al doilea cuvânt din “Tatăl nostru” spune: “Sfinţească-se Numele Tău”. Şi aceste cuvinte formează substanţa rugăciunii lui Isus, care spune: “Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor”. Însă ce spunem noi prin aceste cuvinte? Nu este oare Dumnezeu destul de sfânt? Are El vreo trebuinţă a mai fi sfinţit de noi? … Nu este El oare Izvorul a toată sfinţenia, Cel de Trei ori Sfânt, Sfântul Sfinţilor? … Ceea ce noi cerem este ca sfinţenia lui Dumnezeu, care află un obstacol, spre a se manifesta, în păcatul omului, şi mai ales al oamenilor care se numesc poporul Său, să depăşească acest obstacol, să-l destrame aşa cum soarele risipeşte negura, şi să se arate în toată splendoarea Sa. Cerem ca Numele Său să nu mai fie blestemat din cauza noastră. “Cerem ca noi, care am fost făcuţi sfinţi prin botez, să fim statornici în ceea ce am început a fi” (Sf. Ciprian).

Este ca şi cum am cere ca Biserica să fie într-adevăr ceea ce trebuie să fie, adică Sfânta Biserică, Biserica sfinţilor, acea Biserică ce proclamă sfinţenia lui Dumnezeu, dragostea iertătoare. Deci noi nu cerem ca Dumnezeu să fie sfinţit de noi, ci să fie sfinţit în noi. “Căci după cum Cel ce v-a chemat este Sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră”. În prima invocaţie din “Tatăl nostru” cerem, aşa cum am văzut, un lucru foarte mare, cerem să devenim sfinţi!

“Vie împărăţia Ta”, iar Matei adaugă “Fie voia Ta”. Două lucruri care se completează reciproc. S-ar putea spune: “Vie împărăţia Ta”, adică “Facă-se voia Ta!”, pentru că în realitate, ce este împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu salvatoarea Lui voinţă universală, manifestată nouă în Isus Cristos? O împărăţie nu este altceva decât ceea ce este frumos, sfânt şi extraordinar, adică tot ceea ce a inventat Dumnezeu pentru om; este focul dragostei, despre care spune Isus că a venit să-l aducă pe pământ; este secretul lui Isus, dorinţa lui Isus şi opera încredinţată lui de Tatăl.

A împărtăşi această dorinţă şi această rugăciune cu Isus înseamnă a-I fi “frate, soră şi mamă”; înseamnă a descoperi o nouă dimensiune a rugăciunii “Tatăl nostru” şi a putea spune cu toată bucuria: Vie împărăţia noastră! Facă-se voia noastră! Cât de greşit este atunci a spune “Facă-se voia Ta” gândindu-ne că noi suntem cei care facem o concesie şi un dar al lui Dumnezeu, şi nu înţelegem adevăratul înţeles al invocaţiei: Să se împlinească în noi Voinţa Dragostei Tale! Precum în cer, aşa şi pe pământ! Cu alte cuvinte, precum în Isus, tot aşa şi în noi! Cu acest plan neţărmurit, pe care din veşnicie îl ai la inimă, să se realizeze, să depăşească obstacolele fricii şi durităţii noastre, şi să fie instaurată între noi pacea împărăţiei Tale. Există un mare adevăr în aceste cuvinte ale lui Dante: “În voinţa Lui se află pacea noastră” (Paradisul, III, 85).

“Vie împărăţia Ta!” În vreme ce spunem aceste cuvinte, s-ar putea să fim copleşiţi de vreo îndoială, de vreo tristeţe: Cât de departe este împărăţia Ta de noi! O, Doamne! Când va ajunge şi la noi! ? Cât de departe este chiar şi voinţa Ta de a se sălăşlui printre noi! Însă Isus a răspuns la această întrebare celor care-L întrebau: “Când va veni împărăţia lui Dumnezeu?” El le-a răspuns: “Împărăţia lui Dumnezeu nu vine aşa, ca să izbească privirile. Nu se va zice: Uite-o aici! sau Uite-o acolo! Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru”.

Oamenii se aşteptă totdeauna la o altfel de împărăţie decât cea voită de Dumnezeu, de aceea nici nu o văd, chiar dacă o au în faţa ochilor. Împărăţia se află lângă dânşii. Era Acela cu care ei vorbeau, pentru că după Paşti, împărăţia nu este altceva decât Cristos răstignit şi înviat, prezent în mijlocul lor până la sfârşitul lumii. Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi: împărăţia se află în mijlocul nostru, se dezvoltă pentru că se dezvoltă şi cei ce cred în Cristos, cei care împlinesc în trupul lor ceea ce lipseşte Patimii Sale (şi Învierii Sale), chiar dacă nu-şi dau seama de toate acestea.

Desigur, o asemenea împărăţie nu este încă împlinită, ci numai în curs de acţiune, aşa cum este aluatul pentru întreaga frământătură, mai înainte de a fermenta în întregime. Aceasta este condiţia sa aici jos: ziua împlinirii este sfârşitul, când El va încredinţa împărăţia lui Dumnezeu Tatăl. Prin urmare, “Vie împărăţia Ta” înseamnă pentru noi un lucru foarte precis: să vină Isus Cristos, mort şi înviat! Să fie proclamată Stăpânirea Sa asupra tuturor lucrurilor! Să fie cunoscut şi primit Cuvântul dătător de viaţă al Evangheliei sale, şi mai cu seamă să fie răspândită dragostea frăţească. Toate acestea să vină mai întâi în inima noastră; în trupul nostru să nu mai domnească păcatul, ci numai Cristos pentru că aceasta este în fond împărăţia lui Dumnezeu: “Cristos în noi, nădejdea slavei” (Coloseni 1, 27).

“Tatăl nostru” este oglinda Evangheliei, chiar şi în împărţirea sa complexă, în structura sa, mai mult decât în unele cereri: “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui; şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). După ce ne-a convins să ne rugăm pentru împărăţie, acum Isus ne permite să ne rugăm şi pentru tot restul, pentru acel rest, care este mai întâi de toate pâinea cea de toate zilele (şi după alte interpretări, pâinea necesară pentru ziua respectivă, pentru mâine). Isus a înmulţit chiar şi pâinea materială, în aşa fel încât cu toţii au mâncat şi s-au săturat.

Dar ce-o fi însemnând “Pâinea cea de toate zilele”? Pentru contemporanii lui Isus, ca de altfel şi pentru cei de astăzi, pâinea este hrana pentru susţinerea vieţii. Şi după cum în Biblie omul este considerat un tot întreg, compus din trup şi suflet, tot aşa şi aici, prin cuvântul “pâine” se înţelege tot ceea ce omul are nevoie pentru menţinerea vieţii. “Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”.

Prin urmare, nu avem de ales între interpretarea antică a Sfinţilor Părinţi (Pâinea sufletului, Euharistia, Cuvântul lui Dumnezeu), şi interpretarea modernă (pâinea trupului), deoarece Cuvântul lui Dumnezeu le cuprinde pe amândouă în una şi aceeaşi structură, ce poate fi completată cu mai multe realităţi pertinente. Prin urmare, prin această invocaţie, în mod legitim, noi putem cere toate acele lucruri ce ne lipsesc: hrană, îmbrăcăminte, casă, sănătate, un loc de muncă (şi mai ales un loc de muncă spre câştigarea pâinii în mod demn şi onest). Din moment ce se spune: “Dă-ne!” şi nu “Dă-mi!”, noi îl putem ruga pe Dumnezeu ca să ne înveţe a împărţi mai bine pâinea noastră cea de toate zilele: înainte şi după masă, acel cuvânt de cerere poate deveni mulţumire: “Mulţumim pentru pâinea pe care ne-ai dat-o!”

Putem cere chiar şi pâinea coborâtă din cer, Pâinea Vieţii, acea pâine care este Isus: Euharistia, cuvântul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt: “Cine este tatăl acela dintre voi care, dacă îi cere fiul său pâine, să-i dea o piatră? Ori dacă îi cere peşte, să-i dea un şarpe în loc de peşte?”, spune Evanghelia de astăzi. Aşadar, prin “Pâinea cea de toate zilele” se înţelege şi Duhul Sfânt.

Penultima cerere din “Tatăl nostru”, în Evanghelia lui Luca, sună astfel: “Şi ne iartă nouă păcatele noastre, fiindcă şi noi iertăm oricui ne este dator”. Este unica cerere prin care, nu numai că cerem ceva, dar şi făgăduim ceva: să îi iertăm pe fraţii noştri. Este unica cerere, cu toate că Isus se preocupă să comenteze această rugăciune: “Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” Este clar că aici e vorba despre o condiţie precisă: “Tatăl nostru” nu poate fi recitat cu inima plină de resentimente, cu iertări neacordate; în asemenea cazuri, aceste cereri trebuiesc inversate: “Ajută-ne să iertăm datornicilor noştri, aşa cum Tu ai iertat păcatele noastre”.

În lectura a doua, Sfântul Paul explică cât a fost de totală şi generoasă această iertare a lui Dumnezeu: El ne-a redat viaţa, iertându-ne toate păcatele, anulând zapisul datoriei şi pironindu-l pe cruce. Dorinţa de ierta înseamnă deja iertare, şi este suficientă spre a putea spune “Tatăl nostru”, în aşteptarea de a deveni şi noi iertători, aşa cum iertător este Tatăl nostru.

“Şi nu ne duce pe noi în ispită”. Matei explică despre ce anume ispită este vorba, adăugând: “Ci ne mântuieşte de cel rău”. Este tocmai acel tip de ispită pe care a îndurat-o Isus în pustiu, ispita obiectivă, care nu pleacă de la noi (Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni la rău), ci care vine de la duşman sau de la anumite lucruri (nu ispita subiectivă, care provine din înclinaţiile noastre rele), adică acea ispită care aruncă îndoiala asupra paternităţii şi bunătăţii lui Dumnezeu, şi care ne face să ne îndepărtăm de El, şi – poate că se face o aluzie la marea ispită escatologică – care este întotdeauna nedespărţită de marile veniri ale împărăţiei lui Dumnezeu în istorie, şi despre care Isus spune: “Rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită!”

Dumnezeu nu ne ispiteşte nici cu această ispită, pentru că, aşa cum am văzut la început, El rămâne “Tată!”, însă tocmai din această cauză a paternităţii poate fi constrâns a ne pune la încercare, spre a vedea ce anume se află în inima noastră, şi pentru a ne da posibilitatea dezvoltării, înlăturând tot ceea ce este superfluu în noi şi în întreaga Biserică. În cazul acesta cerem ca, împreună cu ispita, să ne dea, aşa cum a făgăduit, şi tăria: “Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea ca să puteţi răbda”.

Am spus că “Tatăl nostru” este Cristos care se roagă împreună cu noi şi în noi, care ne rugăm împreună cu Cristos. O fi adevărat acest lucru chiar şi în partea a doua, unde cerem lucruri atât de omeneşti, cum ar fi iertarea păcatelor? Chiar şi în partea a doua, Cristos este cel care se roagă; nu suntem singuri. Este scris că: “Unica Persoană a lui Isus Cristos este Acela care se roagă pentru noi, care se roagă în noi şi care se roagă cu noi. El se roagă pentru noi ca Preot al nostru, care se roagă pentru noi ca Mai Marele nostru, care este rugat de noi ca Dumnezeul nostru” (Sf. Augustin: Enarr. In Ps. 85,1).

În partea a doua a rugăciunii “Tatăl nostru”, Isus se roagă în noi, aşa cum se roagă capul pentru mădularele sale bolnave şi bicisnice. Noi intrăm pe ascuns cu Cristos în Dumnezeu. Iată diferenţa dintre Vechiul Testament şi Biserică. În Vechiul Testament, Avraam trebuia să afle cel puţin zece oameni drepţi pentru ca Dumnezeu să poată ierta întreaga cetate. Lipsea Acel Singur Drept, care El singur făcea mai mult decât cei zece, lipsea Isus! Spunând că “Tatăl nostru” este Isus, care se roagă în noi, e totuna cu a spune că Duhul lui Isus este Cel ce se roagă în noi. “Dumnezeu a trimis în inimile noastre Duhul Fiului Său care strigă: Abba, Părinte!”

Duhul Sfânt este Cel ce ne face vrednici de a intona “Tatăl nostru”. Am încercat totdeauna neplăcerea pentru faptul că în “Tatăl nostru”nu este amintit şi Duhul Sfânt; mi se pare o gravă omisiune. În Antichitate a existat chiar şi tentativa de a remedia această lacună cu o variantă, care, înlocuind “Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”, suna astfel: “Duhul Tău cel Sfânt să vină asupra noastră şi să ne curăţească”. S-a observat însă că aşa ceva nu se potriveşte: Duhul Sfânt nu se află în rugăciune, ci în sufletul rugătorului: nu se află în lucrurile cerute pentru că este Acela care cere: “Noi nici nu ştim ceea ce ar fi mai bun pentru noi, spre a cere Domnului, ci Duhul Sfânt este Cel ce mijloceşte pentru noi”. “Fără Duhul Sfânt, în zadar strigă Abba cel ce strigă” (Sf. Augustin).

“Când vă rugaţi, aşa să spuneţi”. Sfârşind de explicat cuvintele lui Isus folosite în rugăciunea “Tatăl nostru”, acum trebuie să ştim şi să ne dăm bine seama ce înseamnă această poruncă a lui Isus: ar trebui oare să ne rugăm numai în felul acesta, şi numai cu aceste cuvinte? Nu. Isus vrea să spună: rugaţi-vă cu această atitudine de fii, în această ordine cu privire la aceste lucruri fundamentale. În ziua aceea Isus nu i-a învăţat pe ucenici o rugăciune, ci un fel de a se ruga. “Tatăl nostru” este un model de rugăciune, un arhetip, un generator şi un inspirator al rugăciunii, şi nu mai poate fi redus la rangul unei rugăciuni, aşa cum sunt altele, sau al unei rugăciuni care ar anihila o altă rugăciune. Aceasta înseamnă că trebuie acordată toată dragostea şi veneraţia acestei rugăciuni, aşa cum i-o acordă de altfel Liturghia, plasând-o în momentele cele mai importante ale celebrării ei: nu trebuie spus prea repede, superficial, sau de mai multe ori unul după altul.

“Tatăl nostru” trebuie spus rar, meditat, pe îndelete, spre a alimenta rugăciunea spontană care ar trebui să fie tot mai vie şi mai plină de fervoare. Ca model de rugăciune, “Tatăl nostru” ne stimulează a da întâietate lui Dumnezeu şi nu nouă, de aceea ne şi predispune a prefera această rugăciune acelui complex de rugăciuni care se cheamă rugăciunea de laudă, de adoraţie, de mulţumire, etc. Chiar şi Sfânta Fecioară Maria face acelaşi lucru în “Magnificat”. Nu trebuie să cădem în greşeala de a trece imediat de la “Tatăl nostru”, la “Dă-ne nouă astăzi…” Să nu ne prezentăm mereu în faţa lui Dumnezeu ca nişte mercenari, ca nişte salahori, care se interesează numai de ceea ce le-ar mai putea da stăpânul!

“Tatăl nostru”, mai mult decât în meditaţie, trebuie să se observe în viaţa noastră practică de fiecare zi, fiindcă însuşi Sfântul Petru trage această concluzie: “Şi dacă chemaţi ca Tată pe cel ce judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui, să vă purtaţi cu frică în timpul pribegiei voastre”. Ne mai rămâne o singură consideraţie de făcut, şi anume: cum este privit “Tatăl nostru” de către destinatar, adică de Dumnezeu? Asupra acestor întrebări, Charles Peguy a scris lucruri minunate din care voi reproduce câteva, din monologul lui Dumnezeu în “Misterul Sfinţilor nevinovaţi”:

“Eu sunt Tatăl lor, spune Dumnezeu, Tatăl nostru care eşti în ceruri…

Fiul Meu, care-i iubeşte, a ştiut bine ceea ce a făcut în ziua aceea

Când a pus acea barieră între ei şi Mine. Tatăl nostru care eşti în ceruri, aceste cuvinte.

Această barieră este mânia şi poate chiar şi dreptatea Mea, şi nu o vor trece niciodată.

Fericit este omul care adoarme sub paza acestor cuvinte.

Aceste cuvinte, care preced fiecare rugăciune, aşa cum mâinile celui care se roagă, se află înaintea feţei lui…

Aceste cuvinte, care avansează asemenea botului oţelit al unei corăbii.

Şi care despică valul mâniei Mele.

Şi după trecerea navei toate valurile rămân în urmă.

Acum, spune Dumnezeu, este aşa cum se vede…

După cum valurile lăsate de trecerea unei nave se lărgesc până hăt departe şi se pierd.

Însă totul începe cu un punct, care nu-i altul decât corabia însăşi.

Tot aşa se lărgeşte şi valul nesfârşit al păcătoşilor, care se pierde în zare,

Dar începe cu un punct, care este tocmai acesta ce vine către Mine…

Corabia este însuşi Fiul Meu, împovărat cu păcatele întregii lumi.

Iar botul cel ascuţit al corăbiei sunt cele două mâini împreunate ale Fiului Meu.

În faţa mâniei şi a dreptăţii Mele,

Cu toţii s-au ascuns înapoia Lui.

Întregul cortegiu de rugăciuni, toată această dâră imensă se lărgeşte şi se pierde la orizont.

Însă începe cu un singur punct, care este îndreptat spre Mine,

Şi înaintează către Mine.

Acest punct sunt exact aceste cuvinte: “Tatăl nostru, care eşti în ceruri”; într-adevăr, Fiul Meu ştia ce face.

“Tatăl nostru care eşti în ceruri”. Evident, când un om a început aşa…

După aceea poate continua şi îmi poate spune tot ce vrea.

Cred că înţelegeţi: sunt dezarmat.

Iar Fiul Meu ştia bine aceasta,

El, care atât de mult i-a iubit pe aceşti oameni…”

Iată, mai mult sau mai puţin, ceea ce intenţionam să spun la început, atunci când spuneam că “Tatăl nostru” este valul rugăciunii lui Isus, care se roagă de-a lungul veacurilor; este Isus care se roagă cu noi, în noi şi pentru noi. După toate acestea, nu ne va mai fi atât de uşor a continua recitarea rugăciunii “Tatăl nostru” în mod mecanic, fără a reflecta la cuvintele pe care le rostim cu buzele.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin