Start > Ritul latin > Cum să devii din tâlhar samaritean

Cum să devii din tâlhar samaritean

13 July 2007
1,481 afișări

Autor: pr. Petru Tamaș
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XV-a de peste an (Anul C)

Ori de câte ori am în față parabola Samariteanului milostiv, îmi revine în minte o scenă la care am fost martor nu cu mulți ani în urmă și care a avut loc într-unul dintre satele catolice ale Moldovei. Exista o învrăjbire între tinerii a două sate, cum că unii vin din satul vecin pentru a fura fetele celorlalți. S-a întâmplat că într-una din zile cinci tineri l-au întâlnit pe un altul din satul vecin la ieșirea din localitate, pe când se întorcea liniștit acasă cu o bicicletă, după ce fusese în satul cu pricina pentru cumpărături. Fiind mai mulți și pe propriul teren, l-au oprit și l-au bătut măr pe străin, după care l-au lăsat trântit în șanț și i-au luat bicicleta. Nu i-a mai interesat absolut nimic. Au trecut pe acolo câțiva bicicliști, dar văzându-l în șanț s-au gândit că e mort de beat și nu i-au dat parea mare atenție; l-au zărit și câțiva conducători auto ce goneau să-și pună la punct o afacere sau alta, dar și-au văzut liniștiți de drum. Două femei simple care se întorceau de pe câmp au fost ceva mai curioase și au vrut să vadă ce-i cu el. Au înțeles îndată că tânărul nu e beat, ci fusese bătut. I-au acordat primele îngrijiri așa cum știau și puteau ele, după care au anunțat poliția și au încercat să afle identitatea tânărului pentru a-i informa familia.

Ne spune evanghelia de astăzi că un om cobora de la Ierusalim la Ierihon și a căzut în mâinile tâlharilor. Om în toată firea, nevinovat, victima unor tâlhari. Evanghelia nu ne spune cărei categorii sociale aparținea el, deoarece cu toții am putea deveni victime, în ciuda măsurilor noastre de siguranță. Am încercat pentru moment să mă pun în pielea tânărului bătut pe nedrept, victima unei uri nemeritate. Cum i-aș fi perceput pe tâlhari, cum aș fi perceput persoanele care au trecut indiferente continuându-și drumul și cum le-aș fi perceput pe cele care s-au apropiat și au dat o mână de ajutor? E ușor de înțeles cât de diferiți sunt oamenii, că la rândul nostru putem fi o victimă, un preot, un levit, poate chiar un samaritean, dar putem fi și tâlhari.

Greșeala omului “modern” nu e aceea că se regăsește mai bine în pielea preotului sau a levitului care trec nepăsători pe lângă trupul zdrobit și aproape mort al aproapelui, dar faptul că el însuși devine în multe circumstanțe un tâlhar, fără a conștientiza acest lucru. E mai ușor să te consideri victimă decât tâlhar, e mai ușor să accepți că ai fost cel care a avut de suferit decât cel care a provocat suferință și durere. Și tutoși, în realitate, devenim adesea tâlhari. Devenim atât tâlharii altora, cât și propriii noștri tâlhari.

Există tâlhării mici și tâlhării mari, tâlhării mici care lovesc puternic și care zdruncină din temelii viața celuilalt, există de asemenea tâlhării mari care nu mai deranjează pe nimeni, pentru că anormalul a devenit normal. Tineri care pentru a-și găsi un loc de muncă trebuie să se vândă pe ei înșiși. Oare aceasta nu este o tâlhărie? Bolnavi care pentru a prinde rând la o operație trebuie să lase acasă copii nemâncați și parteneri de viață disperați. Oare aceasta nu este o tâlhărie? Au loc tâlhării și în familie. Atâția copii nevoiți să-și proiecteze și să viseze viitorul în funcție de refulările bizare ale părinților, părinți uitați și expropriați de proprii copii. Oare acestea nu sunt acte de tâlhărie? Oare tâlharul din evanghelie nu era și el aproapele omului pe care l-a zdrobit? În ciuda diferenței sociale, între oameni există o egalitate fundamentală, aceea de creaturi ale lui Dumnezeu, creați “după chipul și asemănarea sa”. Orice act de tâlhărie reprezintă o negare a demnității persoanei. În ciuda tentativelor sale disperate de a-i răpi celuilalt demnitatea, omul nu va reuși niciodată aceasta, întrucât Dumnezeu i-a oferit omului demnitatea și doar el i-o poate lua.

Zilele trecute un asistent social mi-a povestit cu lacrimi în ochi istoria unui bătrân de la marginea Iașiului. Având o minte sclipitoare a dorit din toată ființa să învețe și să realizeze ceva măreț în viață. În anul II de facultate s-a considerat că provine dintr-o familie de chiaburi și i s-a interzis să mai studieze. Un zbor frânt. S-a resemnat și a ajuns un simplu muncitor într-o fabrică. După revoluție primește o altă lovitură. Garsoniera în care locuia este revendicată de foștii proprietari. Nu are încotro și trebuie să se mute într-o cocioabă la marginea orașului împreună cu cei trei copii. Această lovitură a fost atât de puternică, încât l-a paralizat. Cei trei copii trebuiau acum să-și înăbușe visul unui viitor mai bun, deoarece starea materială era de-a dreptul precară. Un asistent social întâlnind această situație, este marcat de suferința acestei familii și se decide să se folosească de toate cunoștințele și calitățile pe care le are și să dea o mână de ajutor. Și i-a reușit. Deși starea materială a familiei nu s-a îmbunătățit, cei trei copii au reușit să urmeze o facultate și să-și găsească un loc de muncă. Copilul mai mare era de-acum în pragul căsătoriei, când tatăl paralizat i-a spus asistentului social: “Fiica mai mare se căsătorește. Nu vom face un ospăț deosebit, dar vom întinde o masă aici în fața cocioabei noastre, iar pe dumneata te invităm să ocupi locul de onoare!”. Cine a fost acest asistent social, dacă nu un samaritean milostiv, care s-a atașat de viața celuilalt și a vrut să-l ajute să fie mai senin? Câte astfel de situații nu întâlnim în viața noastră, în mediul în care trăim și lucrăm! Tâlharul și samariteanul sunt două personaje opuse: unul distruge, iar celălalt construiește, unul rănește, iar celălalt vindecă. Sunt convins că nimeni nu îndrăgește figura tâlharului, că toți ne dorim să fim samariteni. Sunt convins că de altfel nimeni nu își dorește să fie nici măcar un preot sau un levit care trece indiferent, deși trebuie să o recunoaștem îmbrăcăm adesea haina indiferenței și căutăm ca mai întâi să punem la punct propriile interese, iar apoi la întoarce sperăm să dăm o mâna de ajutor. Numai că s-ar putea să fie prea târziu: ori ne-a luat-o cineva înainte, ori e de-a dreptul prea târziu.

Devenim însă adesea și proprii noștri tâlhari; suntem propriile noastre victime. Suntem victimele dorințelor noastre necontrolate, victimele propriilor orgolii și ambiții nemăsurate, suntem victimele propriilor noastre sisteme deficitare de valori. Lovind în ceilalți, lovim de fapt în propria noastră demnitate. Suntem în același timp victime și tâlhari. Cel mai rușinos este că după ce am conștientizat greșeala comisă fugim de la locul faptei, refuzăm să ne privim în ochi, să vedem chipul suferind și rănit al victimei din noi, refuzăm să acceptăm realitatea tristă pe care o exprimentăm. Avem însă și momente de tresărire în care ne dăm seama că nu suntem în situația cea mai bună, dar acum jucăm rolul preotului sau al levitului. Avem ceva de lucru și ne grăbim, există alte priorități, nu avem timp să ne ocupăm de propria noastră vindecare, gonim nebunește spre noi cuceriri și neglijăm faptul că suntem trântiți în mocirlă. Jucăm așadar rolul preotului și al levitului cu noi înșine atunci când refuzăm să ne apropiem de starea noastră bolnavă, refuzăm să o acceptăm și înaintăm prin noroiul drumului care în orice caz nu va duce nicăieri, refuzăm vindecarea. Putem fi însă și proprii noștri samariteni atunci când avem curajul să intrăm în noi înșine și să observăm propria boală, propriile slăbiciuni, atunci când avem curajul să luăm decizii spre vindecarea noastră, chiar daca aceasta ne va răpi timp, ne va opri din drum, chiar dacă va trebuie să smulgem din economiile noastre, chiar dacă va trebui să apelăm și la serviciilor celorlalți pentru ca vindecarea să fie completă și reală.

Păstrând proporțiile, fiecare dintre noi a fost la un moment dat în viață un mic tâlhar, care a lovit, deși inconștient, în zborul celuilalt sau chiar în propriul zbor spre împlinire. Oameni pe care i-am bruscat prin cuvinte și gesturi și pe care nu i-am mai privit în ochi; omisiunile noastre în îndeplinirea sarcinilor încredințate au reprezentat de asemenea acte de tâlhărie. Ne-am regăsit de atâtea ori și în pielea preotului și a levitului, atunci când am trecut nepăsători, indiferenți și reci pe lângă cei abandonați, singuri, la marginea prăpastiei disperării și a durerii. Uneori indiferența e mai dureroasă decât tâlhăria. Dacă am fost tâlhari e nevoie să devenim samariteni, dacă am avut comportamentul preotului și al levitului e nevoie să adoptăm atitudinea samariteanului. A fi samaritean înseamnă a rupe din timpul tău, din energiile tale, uneori chiar și din ceea ce ai, pentru a te îndrepta spre cel de lângă tine. Există și o mică artă de a fi samaritean. Pentru a o dobândi nu trebuie să urmezi școli înalte, ci doar școala vieții, nu e nevoie să fii bogat, ci trebuie doar să ai o inimă mare, nu-i nevoie să cauți situațiile disperate pentru a te dovedi samaritean, pentru că la fiecare pas întâlnești ocazii de a fi ceea ce trebuie să fii “un samaritean milostiv”. Pentru a fi samaritean trebuie doar să fii sensibil, să înțelegi, să oferi fără a pune întrebări, să iubești fără să întrebi cine și ce ești, să zâmbești și să iubești, indiferent de răspunsul celuilalt, să faci totul fără a aștepta o răsplată, pentru că răsplata va veni de la sine.

Ritul latin