Ori de câte ori am în faţă parabola Samariteanului milostiv, îmi revine în minte o scenă la care am fost martor nu cu mulţi ani în urmă şi care a avut loc într-unul dintre satele catolice ale Moldovei. Exista o învrăjbire între tinerii a două sate, cum că unii vin din satul vecin pentru a fura fetele celorlalţi. S-a întâmplat că într-una din zile cinci tineri l-au întâlnit pe un altul din satul vecin la ieşirea din localitate, pe când se întorcea liniştit acasă cu o bicicletă, după ce fusese în satul cu pricina pentru cumpărături. Fiind mai mulţi şi pe propriul teren, l-au oprit şi l-au bătut măr pe străin, după care l-au lăsat trântit în şanţ şi i-au luat bicicleta. Nu i-a mai interesat absolut nimic. Au trecut pe acolo câţiva biciclişti, dar văzându-l în şanţ s-au gândit că e mort de beat şi nu i-au dat parea mare atenţie; l-au zărit şi câţiva conducători auto ce goneau să-şi pună la punct o afacere sau alta, dar şi-au văzut liniştiţi de drum. Două femei simple care se întorceau de pe câmp au fost ceva mai curioase şi au vrut să vadă ce-i cu el. Au înţeles îndată că tânărul nu e beat, ci fusese bătut. I-au acordat primele îngrijiri aşa cum ştiau şi puteau ele, după care au anunţat poliţia şi au încercat să afle identitatea tânărului pentru a-i informa familia.

Ne spune evanghelia de astăzi că un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut în mâinile tâlharilor. Om în toată firea, nevinovat, victima unor tâlhari. Evanghelia nu ne spune cărei categorii sociale aparţinea el, deoarece cu toţii am putea deveni victime, în ciuda măsurilor noastre de siguranţă. Am încercat pentru moment să mă pun în pielea tânărului bătut pe nedrept, victima unei uri nemeritate. Cum i-aş fi perceput pe tâlhari, cum aş fi perceput persoanele care au trecut indiferente continuându-şi drumul şi cum le-aş fi perceput pe cele care s-au apropiat şi au dat o mână de ajutor? E uşor de înţeles cât de diferiţi sunt oamenii, că la rândul nostru putem fi o victimă, un preot, un levit, poate chiar un samaritean, dar putem fi şi tâlhari.

Greşeala omului “modern” nu e aceea că se regăseşte mai bine în pielea preotului sau a levitului care trec nepăsători pe lângă trupul zdrobit şi aproape mort al aproapelui, dar faptul că el însuşi devine în multe circumstanţe un tâlhar, fără a conştientiza acest lucru. E mai uşor să te consideri victimă decât tâlhar, e mai uşor să accepţi că ai fost cel care a avut de suferit decât cel care a provocat suferinţă şi durere. Şi tutoşi, în realitate, devenim adesea tâlhari. Devenim atât tâlharii altora, cât şi propriii noştri tâlhari.

Există tâlhării mici şi tâlhării mari, tâlhării mici care lovesc puternic şi care zdruncină din temelii viaţa celuilalt, există de asemenea tâlhării mari care nu mai deranjează pe nimeni, pentru că anormalul a devenit normal. Tineri care pentru a-şi găsi un loc de muncă trebuie să se vândă pe ei înşişi. Oare aceasta nu este o tâlhărie? Bolnavi care pentru a prinde rând la o operaţie trebuie să lase acasă copii nemâncaţi şi parteneri de viaţă disperaţi. Oare aceasta nu este o tâlhărie? Au loc tâlhării şi în familie. Atâţia copii nevoiţi să-şi proiecteze şi să viseze viitorul în funcţie de refulările bizare ale părinţilor, părinţi uitaţi şi expropriaţi de proprii copii. Oare acestea nu sunt acte de tâlhărie? Oare tâlharul din evanghelie nu era şi el aproapele omului pe care l-a zdrobit? În ciuda diferenţei sociale, între oameni există o egalitate fundamentală, aceea de creaturi ale lui Dumnezeu, creaţi “după chipul şi asemănarea sa”. Orice act de tâlhărie reprezintă o negare a demnităţii persoanei. În ciuda tentativelor sale disperate de a-i răpi celuilalt demnitatea, omul nu va reuşi niciodată aceasta, întrucât Dumnezeu i-a oferit omului demnitatea şi doar el i-o poate lua.

Zilele trecute un asistent social mi-a povestit cu lacrimi în ochi istoria unui bătrân de la marginea Iaşiului. Având o minte sclipitoare a dorit din toată fiinţa să înveţe şi să realizeze ceva măreţ în viaţă. În anul II de facultate s-a considerat că provine dintr-o familie de chiaburi şi i s-a interzis să mai studieze. Un zbor frânt. S-a resemnat şi a ajuns un simplu muncitor într-o fabrică. După revoluţie primeşte o altă lovitură. Garsoniera în care locuia este revendicată de foştii proprietari. Nu are încotro şi trebuie să se mute într-o cocioabă la marginea oraşului împreună cu cei trei copii. Această lovitură a fost atât de puternică, încât l-a paralizat. Cei trei copii trebuiau acum să-şi înăbuşe visul unui viitor mai bun, deoarece starea materială era de-a dreptul precară. Un asistent social întâlnind această situaţie, este marcat de suferinţa acestei familii şi se decide să se folosească de toate cunoştinţele şi calităţile pe care le are şi să dea o mână de ajutor. Şi i-a reuşit. Deşi starea materială a familiei nu s-a îmbunătăţit, cei trei copii au reuşit să urmeze o facultate şi să-şi găsească un loc de muncă. Copilul mai mare era de-acum în pragul căsătoriei, când tatăl paralizat i-a spus asistentului social: “Fiica mai mare se căsătoreşte. Nu vom face un ospăţ deosebit, dar vom întinde o masă aici în faţa cocioabei noastre, iar pe dumneata te invităm să ocupi locul de onoare!”. Cine a fost acest asistent social, dacă nu un samaritean milostiv, care s-a ataşat de viaţa celuilalt şi a vrut să-l ajute să fie mai senin? Câte astfel de situaţii nu întâlnim în viaţa noastră, în mediul în care trăim şi lucrăm! Tâlharul şi samariteanul sunt două personaje opuse: unul distruge, iar celălalt construieşte, unul răneşte, iar celălalt vindecă. Sunt convins că nimeni nu îndrăgeşte figura tâlharului, că toţi ne dorim să fim samariteni. Sunt convins că de altfel nimeni nu îşi doreşte să fie nici măcar un preot sau un levit care trece indiferent, deşi trebuie să o recunoaştem îmbrăcăm adesea haina indiferenţei şi căutăm ca mai întâi să punem la punct propriile interese, iar apoi la întoarce sperăm să dăm o mâna de ajutor. Numai că s-ar putea să fie prea târziu: ori ne-a luat-o cineva înainte, ori e de-a dreptul prea târziu.

Devenim însă adesea şi proprii noştri tâlhari; suntem propriile noastre victime. Suntem victimele dorinţelor noastre necontrolate, victimele propriilor orgolii şi ambiţii nemăsurate, suntem victimele propriilor noastre sisteme deficitare de valori. Lovind în ceilalţi, lovim de fapt în propria noastră demnitate. Suntem în acelaşi timp victime şi tâlhari. Cel mai ruşinos este că după ce am conştientizat greşeala comisă fugim de la locul faptei, refuzăm să ne privim în ochi, să vedem chipul suferind şi rănit al victimei din noi, refuzăm să acceptăm realitatea tristă pe care o exprimentăm. Avem însă şi momente de tresărire în care ne dăm seama că nu suntem în situaţia cea mai bună, dar acum jucăm rolul preotului sau al levitului. Avem ceva de lucru şi ne grăbim, există alte priorităţi, nu avem timp să ne ocupăm de propria noastră vindecare, gonim nebuneşte spre noi cuceriri şi neglijăm faptul că suntem trântiţi în mocirlă. Jucăm aşadar rolul preotului şi al levitului cu noi înşine atunci când refuzăm să ne apropiem de starea noastră bolnavă, refuzăm să o acceptăm şi înaintăm prin noroiul drumului care în orice caz nu va duce nicăieri, refuzăm vindecarea. Putem fi însă şi proprii noştri samariteni atunci când avem curajul să intrăm în noi înşine şi să observăm propria boală, propriile slăbiciuni, atunci când avem curajul să luăm decizii spre vindecarea noastră, chiar daca aceasta ne va răpi timp, ne va opri din drum, chiar dacă va trebuie să smulgem din economiile noastre, chiar dacă va trebui să apelăm şi la serviciilor celorlalţi pentru ca vindecarea să fie completă şi reală.

Păstrând proporţiile, fiecare dintre noi a fost la un moment dat în viaţă un mic tâlhar, care a lovit, deşi inconştient, în zborul celuilalt sau chiar în propriul zbor spre împlinire. Oameni pe care i-am bruscat prin cuvinte şi gesturi şi pe care nu i-am mai privit în ochi; omisiunile noastre în îndeplinirea sarcinilor încredinţate au reprezentat de asemenea acte de tâlhărie. Ne-am regăsit de atâtea ori şi în pielea preotului şi a levitului, atunci când am trecut nepăsători, indiferenţi şi reci pe lângă cei abandonaţi, singuri, la marginea prăpastiei disperării şi a durerii. Uneori indiferenţa e mai dureroasă decât tâlhăria. Dacă am fost tâlhari e nevoie să devenim samariteni, dacă am avut comportamentul preotului şi al levitului e nevoie să adoptăm atitudinea samariteanului. A fi samaritean înseamnă a rupe din timpul tău, din energiile tale, uneori chiar şi din ceea ce ai, pentru a te îndrepta spre cel de lângă tine. Există şi o mică artă de a fi samaritean. Pentru a o dobândi nu trebuie să urmezi şcoli înalte, ci doar şcoala vieţii, nu e nevoie să fii bogat, ci trebuie doar să ai o inimă mare, nu-i nevoie să cauţi situaţiile disperate pentru a te dovedi samaritean, pentru că la fiecare pas întâlneşti ocazii de a fi ceea ce trebuie să fii “un samaritean milostiv”. Pentru a fi samaritean trebuie doar să fii sensibil, să înţelegi, să oferi fără a pune întrebări, să iubeşti fără să întrebi cine şi ce eşti, să zâmbeşti şi să iubeşti, indiferent de răspunsul celuilalt, să faci totul fără a aştepta o răsplată, pentru că răsplata va veni de la sine.