Predici

Mulţi s-au întrebat şi se mai întreabă încă dacă parabola Samariteanului milostiv este numai o simplă pildă sau o întâmplare adevărată; adică, dacă Isus ia ca punct de plecare un fapt real petrecut pe drumul ce duce de la Ierusalim la Ierihon, sau a inventat El însuşi această scenă, aşa cum obişnuia adesea. Răspunsul pe care tradiţia creştină l-a dat acestei întrebări este că sub această parabolă a Samariteanului milostiv se ascunde un fapt real. Însă nu o mică istorie, ci o istorie mare, atât de mare cât este de mare lumea: Istoria omenirii!

Una dintre primele interpretări ale acestei parabole sună astfel: “Omul care cobora de la Ierusalim la Ierihon este Adam. Ierusalimul este paradisul. Ierihonul este lumea, hoţii sunt duşmanii, preotul este legea, levitul proorocii, samariteanul este Cristos, rănile sunt neascultarea, măgarul este trupul lui Cristos, hanul, care îi primeşte pe toţi cei care vor să intre, este Biserica, cei doi dinari sunt Tatăl şi Fiul, hangiul este păstorul Bisericii, căruia i s-a încredinţat sarcina de îngrijitor; faptul că samariteanul făgăduieşte că se va reîntoarce indică cea de-a doua venire a Mântuitorului” (Origene, Hom. in Lc. 34).

Concentrându-se şi mai mult asupra figurii samariteanului, un alt autor antic spune: “Cine ar putea fi acest ‘aproape’ dacă nu însuşi Mântuitorul? Cine mai mult decât El a avut milă de noi care eram călcaţi în picioare de către stăpânitorii acestei lumi întunecate, plini de aceste răni, patimi, groază, ură, dureri, deziluzii, plăceri? Pentru toate aceste răni Isus este unicul medic, El este acela care varsă peste sufletele noastre rănite vinul, care este sângele vieţii lui David. El este acela care varsă cu mână largă uleiul binefăcător, care este Mila Tatălui” (Clement Alexandrinul: Quis dives, 29).

Aceasta nu este o lectură forţată şi arbitrară a parabolei evanghelice, nu este nici măcar o lectură alegorică, ci este perspectiva Istoriei Mântuirii fără de care este cu neputinţă a înţelege parabola în toată semnificaţia ei. Liturghia a adoptat acea lectură tradiţională a Sfinţilor Părinţi, pentru că a înscris astăzi parabola Samariteanului Milostiv în acele lecturi care toate vorbesc despre Isus şi despre apropiata Sa mântuire. Cuvintele pe care se bazează liturghia, în lectura ei cristologică a parabolei, sunt acestea: “S-a apropiat de el şi i-a legat rănile”.

Gestul cel mai important pe care îl face samariteanul este primul: acela de a nu sta deoparte, la distanţă, aşa cum făcură preotul şi levitul, ci a se apropia de omul nenorocit. Însă cine este cel care prin excelenţă s-a apropiat de om? Este Dumnezeu în Isus Cristos! Acum înţelegem pentru ce alegerea primei lecturi este, aparent, atât de străină temei: vorbeşte profetic despre Cuvântul lui Dumnezeu care este foarte aproape de noi, chiar în noi, în inima noastră, pe buzele noastre. Pe Dumnezeu nu trebuie să îl căutăm prea departe de noi, nici în cer şi nici dincolo de mare, pentru că El însuşi a venit să ne caute, făcându-se aproapele nostru: “Domnul este aproape pentru cel ce îl caută”, cântă psalmul responsorial de astăzi.

A doua lectură ne vorbeşte şi ea despre această apropiere de Dumnezeu în Isus Cristos: “Isus este chipul Dumnezeului cel nevăzut, cel întâi născut din toată zidirea, pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în cer şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute. El este Capul Bisericii şi prin Sângele Său l-a împăcat pe om cu Dumnezeu. Parabola evanghelică se încheie cu următoarele cuvinte: “Mergi şi fă şi tu la fel! ” Acum ştim la cine se referă această poruncă, pe cine trebuie să imităm, cine este samariteanul anonim… A-l iubi pe aproapele, a ne apropia de el, este o urmare a faptului că Dumnezeu ne-a iubit şi s-a apropiat de noi. A doua poruncă se naşte din prima şi nu stă în picioare fără ea. Noi nu trebuie să-l iubim pe aproapele pentru ca Dumnezeu să ne iubească pe noi, ci pentru că însuşi Dumnezeu ne-a iubit mai întâi pe noi. Aceasta este morala care se bazează pe Istoria Mântuirii.

Acum, şi nu mai degrabă, putem trece la o lectură corespunzătoare a parabolei evanghelice, spre a trage învăţătură chiar şi din sensul ei literar şi imediat. Punctele asupra cărora Isus pare a insista într-un chip deosebit sunt două: de cine trebuie să ne apropiem, şi cum trebuie să ne apropiem, prin ce metodă. Problema care îl frământa pe doctorul în lege, atunci când a întrebat: “Cine este aproapele meu?”, era o problemă exactă. Existaseră pe vremuri chiar discuţii în această privinţă: cine anume trebuie considerat, pentru un izraelit, drept “aproapele” său?

Cei mai generoşi ajunseseră la concluzia că în categoria aproapelui trebuie să fie incluşi toţi conaţionalii, alţii însă au restrâns aria acestui domeniu şi au exclus din categoria aproapelui pe duşmanul personal. Sensul întrebării este aşadar acesta: Până unde trebuie dusă obligaţia de a-l iubi pe aproapele? Cine trebuie inclus în această poruncă? În răspunsul Său, Isus lărgeşte orizontul îngust al întrebărilor, făcându-ne să vedem aspectele şi dimensiunile neaşteptate ale problemei, prin actualizarea legii. Răspunsul este: Nu există nici o limită. Categoria aproapelui este universală, nu particulară, pentru că îl indică pe om, nu ruda, nu compatriotul, prietenul sau ucenicul; pe om în sine însuşi.

Comentând porunca: “Să iubeşti pe aproapele tău”, Isus explică şi pentru ce trebuie iubit aproapele: “Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel? Fiţi desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este!” După cât se vede, noi suntem retrimişi în via Domnului. Aşa a voit Dumnezeu. “Dumnezeu ne-a iubit pe când noi eram încă duşmani ai Săi şi mari păcătoşi”. Încă odată: “Mergi şi fă şi tu la fel! ”

În cele din urmă, problema doctorului în lege este răsturnată: din problemă abstractă şi academică devine o problemă concretă şi operativă. Nu “Cine este aproapele meu?”, ci “Pentru cine aş putea deveni eu aproape? ” Stabilirea identităţi aproapelui nostru nu foloseşte la nimic. Şi iată al doilea Punct al parabolei: Cum putem deveni aproape pentru alţii? Din felul de a lucra al samariteanului reiese cel puţin un răspuns clar: trebuie să ne apropiem de fraţii noştri cu faptele şi nu cu vorbele, amintindu-ne de îndemnul evanghelistului Ioan: “Fraţii mei, să nu iubim prin cuvinte, ci cu fapta şi cu adevărul! ”

Dacă samariteanul s-ar fi mulţumit numai să se apropie şi să-i spună acelui nefericit care zăcea într-un lac de sânge: “Sărmanul de tine! Îmi pare rău că te văd în halul acesta! Cum a fost? Cum s-a întâmplat? Curaj! Ai să te refaci îndată! … ” sau alte cuvinte asemănătoare, însă care nu l-ar fi ajutat cu nimic, nu ar fi fost aceasta o ironie grosolană şi o insultă? Sfântul Iacob spune: “Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele, şi unul dintre voi le zice: ‘Duceţi-vă în pace şi încălziţi-vă’, fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi?”

Pentru a iubi aşa cum cere Isus, trebuie să fim dispuşi să cheltuim nu numai ceva din ceea ce ne aparţine, ci chiar a ne jertfi. Aşa au făcut atâţia sfinţi care au existat în Istoria Bisericii, întruparea vie a samariteanului milostiv: bărbaţi şi femei care au întemeiat comunităţi pentru răscumpărarea sclavilor, pentru educarea orfanilor, pentru asistarea celor aflaţi pe patul morţii… Cu toată slăbiciunea omenească şi cu toată incoerenţa ucenicilor, Cuvântul lui Isus nu a căzut pe pământ pietros, nici pe drum, şi a adus totdeauna roadă: când sută la sută, când mai multă sau mai puţină. A adus rod fiindcă aceşti bărbaţi şi aceste femei eroice nu aveau în faţa ochilor numai parabola Samariteanului Milostiv, ci şi istoria acestui bun samaritean: Îl aveau pe Isus, dragostea Sa, pildele, făgăduinţele şi sacramentele Sale, dar mai presus de toate aveau Duhul Său.

Reflecţia cu privire la Evanghelie, până acum a mers de la realitate (Cristos) la parabolă, însă de acum va trebui să ia calea întoarsă: de la parabolă la realitate! “Mergi, fă şi tu la fel!” Acum înţelegem mai bine aceste cuvinte decât la început, pentru că ştim de cine să ne apropiem, ca şi procedura. Parabola aşteaptă să fie înscrisă în viaţa noastră de toate zilele, cu alte cuvinte, să se întrupeze tot aşa cum se întrupează în atâţia fraţi şi atâtea surori de-ale noastre, care sunt într-adevăr cuprinşi de zel pentru fraţii bolnavi şi lipsiţi de cele trebuincioase.

Citind parabola, poate că ne-a indignat purtarea inumană a acelui preot şi a acelui levit, care trec mai departe fără să se oprească, poate pentru a nu avea probleme sau mai probabil să nu se spurce, pentru că morţii, după mentalitatea vremii, îi spurcau pe cei ce se atingeau de ei. Cred că aici ar fi cazul să schimbăm macazul mâniei noastre. De câte ori acel levit şi acel preot nu am fost chiar noi înşine? Câţi oameni, pe jumătate morţi, nu am întâlnit noi în viaţa noastră, fără a le veni cu nimic în ajutor. Poate că ne-a fost şi nouă teamă să ne murdărim mâinile, să nu ne molipsim, dacă nu fizic, cel puţin moral.

Lucrând în anumite situaţii mai puţin igienice, pot interveni chiar riscuri; însă împreună cu Isus, toate acestea pot fi depăşite. “Chiar şi Isus a riscat să se spurce – aşa cum spune un autor antic – atunci când s-a decis să coboare în haznaua acestei lumi, plină de necurăţii” (Tertulian). Pe Isus L-a murdărit lumea cu păcatele ei, însă El le-a spălat prin puterea dragostei şi a jertfei Sale.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin