Predici

Evangheliile din aceste ultime trei duminici formează un fel de triologie, pentru că sunt legate între ele şi dezvoltă o idee unitară. Mai întâi ne-a fost prezentată Persoana lui Isus, adică a Aceluia de la care pleacă chemarea (duminica a XII-a), apoi însăşi chemarea lui Isus: “Urmează-Mă!”, care ne-a învăţat să vedem viaţa creştină ca o vocaţie (duminica a XIII-a), şi în cele din urmă, astăzi, ni se descoperă încoronarea şi scopul vocaţiei, adică misiunea. Isus ne cheamă pentru a ne trimite, iar Luca a înţeles să ne redea această învăţătură, reunind, în ordinea amintită, cuvintele ajunse până la el.

Pericopa de astăzi conţine precizări importante cu privire la misiune, şi spune că de data aceasta Isus nu a trimis numai pe cei “Doisprezece” (cfr. Marcu 3,14), ci şaptezeci şi doi de ucenici, adică pe toţi aceia pe care îi avea în momentul acela la dispoziţie, sau cel puţin pe aceia care îl urmau cu o oarecare disponibilitate şi statornicie. Aici este vorba despre o misiune în oraşele şi satele apropiate, adică despre o misiune internă. Nu trebuie să ne obosim prea mult mintea pentru a recunoaşte în această Evanghelie o chemare adresată tuturor acelora care sunt botezaţi: nu o chemare a lucrătorilor, care se află deja în ogorul Domnului, ci a celorlalţi, pentru că secerişul este vast iar secerătorii sunt puţini. Prin urmare, aceasta este o predică misionară, destinată întregului popor creştin. Să o ascultăm bine şi cu atenţie, pentru că ascultând-o, poate ne vom schimba ideea cu privire la această dublă întrebare: Ce este misiunea şi ce sunt misionarii?

În luna octombrie sărbătorim an de an Ziua Misionară, şi cu acea ocazie se prezintă poporului creştin necesităţile misiunilor, cu scopul colectării de oferte. Atenţia ne este îndreptată departe, spre misionari, cei mai mulţi preoţi şi persoane consacrate, care i-au părăsit pe cei scumpi ai lor şi au mers în ţări îndepărtate spre a vesti Evanghelia lui Cristos. Iată a sosit momentul să ne dăm seama că în misiunea Bisericii a intervenit un fel de revoluţie coperniciană, o răsturnare de perspectivă. Astăzi situaţia nu mai este aceeaşi ca pe vremea iniţierii misiunilor. De pildă, pe vremea Sfântului Francisc de Assisi, care se numără printre primii pionieri ai misiunilor, exista o Europă creştină, şi atâta tot; în restul lumii nu existau decât musulmani şi păgâni. Obligaţia era clară: trebuia vestită Evanghelia păgânilor, care pentru Francisc nu erau alţii decât saracenii şi turcii. Însă astăzi cine sunt păgânii şi unde se mai află ţări de misiuni? Este greşit să identificăm atât de riguros ţările de misiuni cu ţările din lumea a treia, ca şi cum credinţa ar putea fi identificată cu bunăstarea sau cu civilizaţia occidentală! Astăzi, acele ţări nu mai admit a fi numite “ţări de misiuni”. Încercaţi să spuneţi aceasta unui brazilian sau unui african! Unele dintre acele ţări sunt sărace în resurse economice, însă sunt mult mai bogate în credinţă decât noi.

Noi nu am observat la timp, şi puţini sunt cei ce au observat că situaţia s-a schimbat, şi că din punctul de vedere al credinţei, părţile se inversează: credinţa s-a dezvoltat printre popoarele unde merseseră misionarii, şi a bătut în retragere printre popoarele de unde plecaseră ei. Un Episcop francez, pe vremuri, a făcut o propunere: să fie declarată Franţa drept ţară de misiuni! De ce nu şi Italia? Misionarii, care după ani şi ani petrecuţi în Africa, India, Japonia etc., se reîntorc printre noi, se simt dezorientaţi şi vor să se întoarcă cât mai repede la comunităţile lor îndepărtate. Ceva asemănător s-a mai întâmplat şi în trecut: credinţa plecată din Palestina a trebuit să se reîntoarcă prin misionari. (Ţara Sfântă este şi astăzi prima dintre misiunile catolice). Mai mult, credinţa plecată de pe continentul european, pentru a converti Irlanda după invaziile barbarilor, s-a reîntors în Europa adusă de călugării irlandezi. Şi poate că nu este departe ziua când vom fi evanghelizaţi de preoţi misionari veniţi din Africa sau din India!

Ţara de misiune este aşadar aici, în mijlocul nostru. Să mai scurtăm puţin zona vizibilităţii şi să privim bine în jurul nostru. Ce fel de oameni sunt în acest sat, cartier sau mahala? Cum practică ei credinţa creştină? … Preoţii continuă a explica şi pe mai departe parabola cu oaia cea pierdută, şi nu observă cât de mult s-a schimbat situaţia faţă de cea preconizată de Isus: astăzi nu mai avem nouăzeci şi nouă de oi în staul şi numai una rătăcită, ci nouăzeci şi nouă de oi pierdute şi numai una rămasă în staul. Şi ceea ce e şi mai rău, este că însuşi păstorul, în loc să meargă în căutarea celor nouăzeci şi nouă de oi pierdute, stă nepăsător şi păzeşte singura oiţă rămasă acasă! Dacă privim lucrurile mai îndeaproape, vom vedea că pastorala actuală a Bisericii se ocupă în exclusivitate cu alimentarea şi chiar cu supraalimentarea – prin liturghii, prin sacramente, prin predici şi parapredici – celor puţini care se află întâmplător în biserică! … Cine se mai gândeşte astăzi să ducă Liturghia şi cuvântul Domnului şi în afara bisericii, în case, la locul de muncă, printr-o viaţă creştinească trăită intens?

Desigur, aceşti nouăzeci şi nouă nu sunt păgâni; îndeobşte sunt creştini botezaţi. Dar se mai întâmplă şi aşa: se poate ca cineva să fie botezat, fără a fi creştin! Poate fi înregistrat într-un registru al botezaţilor, însă între el şi un păgân nu este nici o deosebire. Adică o deosebire tot există: primejdia în care se pune unul ca acesta este mai mare decât pentru un păgân care nu a auzit niciodată vorbindu-se despre Evanghelie. Dacă la începutul misiunilor era vorba despre amplasarea comunităţii creştine într-o lume păgână, acum trebuie creată comunitatea creştinilor printre cei botezaţi, adică de a reînsufleţi credinţa şi botezurile uitate.

Acum, o întrebare: Dacă ţara de misiuni se află aici, printre noi, cine sunt, sau cine ar trebui să fie misionarii? Numai cei care primesc în mod solemn crucifixul spre a merge peste mări şi ţări? Observăm însă că numărul acestora scade pe zi ce trece; ţările din lumea a treia îşi au clerul lor propriu; adesea guvernele refuză vizele de intrare; fiecare Biserică locală va trebui să fie responsabilă de propria ei credinţă. Cu sfârşitul colonizării s-a sfârşit şi un anumit timp de misiune. Insist totuşi: Cine sunt, în cazul acesta, misionarii? Noi toţi câţi ne aflăm aici de faţă. Toată comunitatea creştină, toţi cei botezaţi, care printr-un dar inexplicabil al lui Dumnezeu au învins lumea şi se află aici spre a asculta cuvântul Domnului şi a se hrăni cu trupul lui Cristos. Aceasta nu este urmarea unei situaţii întâmplătoare prin care trecem, ci este chiar natura intrinsecă a lucrurilor. Aşa a vrut Învăţătorul nostru să fie: fiecare creştin, după ce şi-a experimentat mântuirea sa proprie, să meargă spre a vesti şi altora Evanghelia, începând cu cei din casa lui: “… tu mergi şi vesteşte împărăţia lui Dumnezeu”.

Comunitatea primitivă a înţeles că acestea, ca şi celelalte cuvinte ale lui Cristos, erau adresate tuturor ucenicilor; de aceea apostolul Petru aminteşte tuturor creştinilor că ei au fost chemaţi din întuneric la lumină, “spre a vesti faptele minunate ale Lui”. Ce înseamnă a vesti faptele cele minunate ale lui Dumnezeu, dar nu a mărturisi toate minunăţiile săvârşite de Dumnezeu? Sfântul Paul îi laudă pe creştinii din Tesalonic, pentru că prin ei s-a răspândit Cuvântul Domnului în toată Macedonia şi Ahaia. Ei nu au fost muţi, adică nu au ascultat pasivi Cuvântul lui Dumnezeu, Evanghelia, ci s-au făcut transmiţătorii acesteia, devenind ecouri vii ale mesajului evanghelic. Un text al Conciliului Vatican II spune: “Prin natura ei, vocaţia creştină este şi o vocaţie la apostolat”, ceea ce înseamnă că orice vocaţie este şi o misiune (Apostolicam Actuositatem, nr. 2).

Cu toţii trebuie să ne descoperim ca nişte trimişi; vor apărea forme adecvate pentru evanghelizare, însă noi, chiar din clipa de faţă, trebuie să facem tot ceea ce este posibil, lăsând la o parte dezinteresul şi inerţia, fiindcă toţi credincioşii sunt responsabilii credinţei, nu numai preoţii. Să presupunem că într-o zi ar ajunge la urechile noastre o ştire senzaţională, pe care nimeni nu ar avea de unde să o ştie. Vom reuşi oare să o păstrăm numai pentru noi? Nu vom simţi nevoia de a o comunica şi altora, mai ales dacă este vorba despre ceva frumos şi bun? Şi în cazul de faţă, ştirea aceasta că Dumnezeu ne iubeşte, că Isus a murit şi a înviat, că împărăţia lui Dumnezeu este aproape, nu este ceva îmbucurător pentru noi? De ce să n-o transmitem şi altora? O asemenea ştire ar trebui să iasă chiar şi prin crăpăturile uşii unei familii creştine, spre a nu mai aminti că aceasta ar trebui să apară în cuvinte şi gesturi, şi să transpire din toată fiinţa unui credincios creştin.

În primul rând se pune problema a şti cum anume trebuie să fim misionari; cum poate un laic creştin, angajat complet în realitatea acestei lumi (familie, loc de muncă, raporturi sociale), să mai fie martorul şi ecoul viu al Evangheliei? Iată un alt cuvânt al Conciliului Vatican II: “Fiecare mădular al Bisericii trebuie să-l mărturisească pe Isus în duhul profeţiei” (Presbiterium Ordinis, nr. 2). Ce înseamnă a fi creştini profetici? Desigur, nu înseamnă că toţi creştinii trebuie să profeţească, adică să prevadă evenimentele viitoare, ci înseamnă a trăi în aşa fel încât să poată vesti viitorul cu faţa senină şi cu ochii deschişi, nu numai viitorul cronologic, ci chiar şi cel escatologic, adică viitorul definitiv.

Cu alte cuvinte, creştinul laic trebuie să fie misionarul nădejdii, însă nu al unei nădejdi veleitare, ci al unei nădejdi adevărate care nu dezamăgeşte. În felul acesta creştinii formează o rază luminoasă ce se află în fiecare oraş, ori sat, însă ei nu fac nici un zgomot în jurul lor; jurnalele de ştiri nu vorbesc despre activitatea lor, tot aşa cum nu vorbeau despre primii creştini istoricii vremii. Cu toate acestea însă, ei se află în centrul celui mai important şi mai extraordinar eveniment petrecut pe faţa pământului în cursul celor două mii de ani: dezvoltarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Ei sunt misionarii cu speranţa, dar şi cu mărturia: această misiune este accesibilă tuturor, pentru că nu cere nici măcar să ştim să vorbim. Este suficient să îl facem pe cel de care ne apropiem, în cursul săptămânii, să înţeleagă că Isus ne-a schimbat viaţa; că cel care este cu Isus, chiar şi în adversităţi şi în dureri, este mulţumit şi vesel. Dacă prin această purtare a noastră vom putea turna cât de cât balsam pe rănile deschise ale vreunuia dintre fraţii noştri, şi am fi întrebaţi despre motivul calmului şi al seninătăţii noastre, noi vom putea, şi chiar va trebui să le descoperim adevăratul motiv al seninătăţii noastre.

Într-o zi, profetul Isaia a auzit glasul Domnului care spunea: “Pe cine să trimit, şi cine va merge pentru noi?” Acea chemare continuă şi în zilele noastre, însă Isus este acum cel ce ne spune: “Cine vrea să meargă în locul Meu, ca să vestească mântuirea poporului?” Fericiţi vor fi cei ce au curajul şi generozitatea de a răspunde: “Iată-mă, trimite-mă!” Fericiţi vor fi pentru că îi aşteaptă o bucurie nouă, pe care nu au cunoscut-o până acum; bucuria celor şaptezeci şi doi de ucenici despre care se spune: “că s-au reîntors plini de bucurie spunând: Doamne, şi diavolii ni se supun în Numele Tău!” În Numele lui Isus putem întâmpina dispreţ, ură, nedreptate, calomnie cu faţa senină, şi prin aceasta putem da cea mai frumoasă pildă de abnegaţie şi de trăire sufletească! Şi apoi, Isus îi încurajează pe ucenicii Săi atunci când se reîntorc din misiune; îi strânge în jurul Său, aşa cum face şi cu noi în acest moment; le iartă greşelile şi clipele de groază, iar pentru a-i întări şi mai mult, li se dă pe Sine însuşi. Acum, în Euharistie, Isus este marele Misionar care vine la noi pentru a ne evangheliza.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin