Predici

În această duminică celebrăm, datorită unei singulare coincidenţe, Solemnitatea Naşterii Sf. Ioan Botezătorul. Celebrăm naşterea sa pe 24 iunie, cu şase luni înaintea de sărbătoarea Naşterii Domnului, tocmai pentru că apariţia lui Ioan in istoria mântuirii reprezintă aurora ce anunţă lumina Crăciunului, acea lumină veşnică pentru care Ioan va da mărturie. De aceea Biserica, care de regulă celebrează naşterea pentru cer a sfinţilor săi, în cazul lui Ioan Botezătorul face o excepţie, întrucât naşterea sa prevesteşte şi pregăteşte naşterea lui Isus. Această sărbătoare este aşadar semnul importanţei deosebite pe care Biserica o atribuie figurii lui Ioan Botezătorul în cadrul istoriei mântuirii. Sunt sfintele Evanghelii care îi atribuie sfântului celebrat astăzi un rol unic:

El este mesagerul trimis de Dumnezeu: “iar tu, copile, profet al celui Preaînalt te vei chema”; astfel cântă bătrânul tată Zaharia care şi-a recuperat glasul la naşterea copilului (Lc 1,76).

El este profetul care pregăteşte venirea lui Mesia: anunţă că este aproape, chemându-i pe toţi la convertire pentru a-i oferi o primire demnă. El dispune poporul pentru a-l întâmpina pe “Cel care vine” şi, mai ales, indică prezenţa sa mântuitoare: “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ia asupra sa păcatele lumii”(In 1,29).

Evanghelistul Ioan, cu limbajul său original, vorbeşte despre Botezător ca despre “un om venit de la Dumnezeu … pentru a da mărturie despre Lumina” care este Isus (In 1,7-8). Întreaga activitate şi existenţă a lui Ioan se exprimă şi, am putea spune, se rezumă în a fi mărturisitor al lui Cristos. A fost definit pe bună dreptate drept indicatorul spre Cristos (în afara de scena definitorie a botezului lui Cristos, iconografia creştină ni-l înfăţişează mereu pe Ioan Botezătorul indicându-l cu mâna celor doi ucenici ai săi pe Isus drept adevăratul miel al lui Dumnezeu). El trăieşte numai pentru aceasta: pentru a spune tuturor că unicul la care trebuie să privim cu speranţă şi încredere totală este Isus. Unicul care împlineşte dorinţa de viaţă, de libertate, de bucurie de o manieră abundentă şi superioară oricărei aşteptări este Isus. Unicul necesar, Unicul care ne face fericiţi, pentru că “Cristos nu privează de nimic ci dăruieşte totul” (Benedict al XVI-lea). Această mărturisire de credinţă a lui Ioan ajunge astăzi şi la noi pentru ca să ne lăsăm molipsiţi de iubirea care îl leagă pe Ioan de Isus. Botezătorul a încercat într-adevăr cu toate forţele sale să distragă atenţia lumii de la persoana sa pentru a o îndrepta în mod exclusiv asupra lui Cristos. După cum am auzit în a II-a lectură, el spunea: “Nu sunt eu acela la care vă gândiţi voi, dar iată-l că vine după mine şi eu nu sunt vrednic să-i dezleg sandalele” (Fapte 13,25).

Mulţi spun că marele merit al lui Ioan Botezătorul a fost acela de a fi refuzat pentru sine rolul mesianic şi de a fi recunoscut cu umilinţă că este numai vocea de care Cuvântului lui Dumnezeu se foloseşte. Un om aşadar cu ochii aţintiţi asupra lui Isus, cu degetul arătător îndreptat spre El, cu vocea care îi proclamă puternic identitatea de Mesia. De aceea simte şi distanţa abisală dintre el şi Isus, recunoscând că nu este demn nici măcar de a-i oferi slujirea sclavului, aceea de a-i dezlega sandalele. Totul la Ioan conduce spre Cristos şi astfel putem spune că sărbătoarea lui Ioan Botezătorul, bucuria lui aveau un nume foarte clar: Isus. Aşa este şi pentru noi?

Ioan Botezătorul este profet, mărturisitor al lui Cristos cu preţul vieţii: anunţând cu mult curaj adevărul în faţa celor puternici şi condamnând conduita lor morală, plăteşte acest lucru cu propria viaţă. Astfel Ioan prin moartea sa o prevesteşte pe cea a lui Isus, prin martiriul său îl anticipă pe cel al lui Isus. În acest mod raportul său cu Isus atinge culmea cea mai înaltă. În toate Ioan este aşadar precursorul lui Cristos: începând de la naşterea şi copilăria sa (” copilul creştea şi duhul lui se întărea”) şi culminând cu moartea sa. Are dreptate sf. Augustin când, făcând referinţă la ceea ce se întâmplă în natură, spune: “Ioan s-a născut astăzi, când zilele încep să se micşoreze. Cristos s-a născut pe 25 decembrie, când zilele încep să se mărească. Ioan, într-adevăr, moare decapitat, Cristos în schimb moare înălţat pe cruce (Sf. Augustin, Sermo 287,1-4). Un mod providenţial de adeverire a spuselor lui Ioan Botezătorul: “El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez”(In 3,30).

Fragmentul evanghelic al acestei sărbători evidenţiază anumite note caracteristice ale naşterii lui Ioan. Înainte de toate se află bucuria şi lauda plină de recunoştinţă a părinţilor, pentru care din cauza sterilităţii Elisabetei şi a vârstei înaintate a ambilor, acest copil a însemnat o intervenţie clară şi directă a lui Dumnezeu în viaţa lor. Este emoţionantă reacţia lui Zaharia căruia, odată pus numele de Ioan, “i s-a dezlegat limba şi vorbea binecuvântând pe Dumnezeu”. De această bucurie suntem chemaţi să ne lăsăm cuceriţi şi noi de fiecare dată când se naşte un copil, pentru că, după cum spunea Tagore, fiecare copil ce vine la lumină este “un mesaj că Dumnezeu încă nu e obosit de noi oameni”. Fiecare familie este aşadar chemată să primească acest dar minunat şi să accepte orice copil pentru ceea este cu adevărat: un dar din partea lui Dumnezeu, o persoană cu individualitatea sa, cu diversitatea sa, şi nu pentru ceea s-ar fi dorit să fie: un copil care să îndeplinească proiectele părinţilor, care să obţină rezultatele pe care ei nu le-au obţinut. Orice copil este un dar al lui Dumnezeu şi trebuie în primul rând ajutat să descopere proiectul pe care Dumnezeu îl are cu el.

Motivul bucuriei care inundă această sărbătoare stă tocmai în proiectul pe care Dumnezeu îl are cu acest copil, proiect care iese în evidenţă prin numele care i-a fost dat. Numele în cultura biblică sintetizează misterul acelei persoane: în nume este concentrată esenţa persoanei, identitatea şi misiunea sa. Pentru precursorul lui Mesia numele dat de Dumnezeu, nu cel ales de părinţii săi, a fost unul semnificativ: Ioan, de la ebr. Johanan care înseamnă Dumnezeu este bun, este milostivire. Acest nume conţine în el însuşi un program, cuprinzând nucleul Evangheliei, Vestea cea bună a milostivirii lui Dumnezeu. Ioan este aurora timpului în care milostivirea lui Dumnezeu va căpăta un chip vizibil în Isus Cristos. Copilul Elisabetei, crescând, va realiza din plin semnificaţia numelui său. Dar despre oricare creştin ar trebui să se spună: “Ioan este numele lui”, în sensul că se încredinţează necondiţionat milostivirii lui Dumnezeu. O milostivire care, după orice greşeală regretată, ne spune: “Curaj! Acum poţi să începi o viaţă nouă. Eu sunt cu tine!”. Creştinul, exercitând milostivirea în toate formele şi nuanţele sale, manifestă tuturor adevăratul chip al lui Dumnezeu, care este milostivire infinită.

Asupra nou-născutului Ioan, părinţii, împreună cu rudele, îşi făceau planuri. Dar mai ales Dumnezeu îşi făcea planul său, plan pe care acest copil îl va realiza la perfecţie: “Tu m-ai chemat, Doamne, din sânul mamei mele” (psalmul responsorial). Ne gândim că Dumnezeu are un plan de mântuire şi pentru fiecare dintre noi? Acest plan priveşte raportul dintre noi şi Fiul său Isus Cristos: un raport menit să crească şi să se aprofundeze prin credinţă şi iubire, într-o viaţă dăruită mărturisirii lui Cristos, ca şi Ioan. Suntem conştienţi de acest plan al Lui Dumnezeu? Încercăm să îl realizăm, făcând astfel ca acest proiect divin să devină şi proiectul nostru de viaţă?

Un lucru este sigur: Dumnezeu ne cunoaşte pe fiecare în parte, mai înainte de naşterea noastră şi ne iubeşte cu o dragoste unică şi irepetabilă. Are un proiect pentru fiecare dintre noi şi deseori, chemându-ne pe nume (adică cunoscându-ne mai bine decât noi înşine), ne oferă semne pentru a ne ajuta să înţelegem în care direcţie să ne orientăm viaţa pentru a împlini aspiraţiile noastre cele mai profunde.

Solemnitatea Naşterii Sf. Ioan Botezătorul este sărbătoarea în care ne este încredinţat misterul chemării fiecăruia dintre noi. Câţi bărbaţi şi câte femei există în lume tot atâtea sunt chemările lui Dumnezeu faţă de oameni: multe dintre ele se pot asemăna dar nici una nu este identică; fiecare proiect al lui Dumnezeu faţă de noi este unic şi irepetabil şi vizează comuniunea noastră cu El prin Isus Cristos Fiul său, în puterea Duhului Sfânt. Viaţa noastră să fie asemenea unui indicator care dirijează mereu spre Mântuitorul Isus. Dumnezeu a voit să ne dăruiască în Ioan Botezătorul pe înaintemergătorul Celui pe care suntem datori a-l asculta şi urma; acum, Cel care a fost prevestit de Botezătorul, Cel care ia asupra sa păcatele lumii, este aici şi devine hrană pentru viaţa noastră. Pentru aceasta să îi mulţumim Tatălui. Îi mai mulţumim şi pentru toţi cei care astăzi pregătesc calea pentru Cristos Domnul, mai ales pentru cei care în familie, la muncă sau la şcoală au fost pentru noi autentici martori ai Luminii.

pr. Daniel Iacobuţ Ritul latin