Predici

Am început această Sfântă Liturghie în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, iar peste puţin timp vom termina cu binecuvântarea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Tot ceea ce spunem şi facem în timpul acestei Liturghii nu este altceva decât un dialog între noi şi Tatăl, întreţinut prin Isus Cristos, la lumina şi cu sprijinul Duhului Sfânt. Această proclamare a Preasfintei Treimi în adunarea Euharistică străluceşte în toată lumina ei la recitarea comună a Crezului, atunci când, unindu-ne cu toată Biserica prezentului şi a trecutului, vom mărturisi credinţa noastră în Dumnezeu – Unul şi Întreit, spunând: “Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernicul… şi într-unul Domn Isus Cristos… şi în Duhul Sfânt”.

Dacă, de la Liturghie, vom trece la a analiza viaţa noastră de creştini, vom observa că şi ea este ca un fel de Liturghie mai lungă, care începe şi se sfârşeşte în numele Preasfintei Treimi: “Eu te botez în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” ni s-au spus la intrarea în viaţă. “Pleacă suflete creştin din această lume, în Numele Tatălui care te-a creat, în Numele Fiului care te-a răscumpărat şi al Sfântului Duh care te-a sfinţit”, aşa ni se va spune în clipa dispariţiei noastre de pe scena lumii, dacă vom avea norocul ca în clipa morţii să se afle cineva în jurul nostru care să se roage pentru noi, folosind cuvintele Bisericii.

Între aceste două extreme – naşterea şi moartea – se plasează existenţa, viaţa noastră, care în cea mai mare parte a fost trăită împreună cu Preasfânta Treime: în Numele Preasfintei Treimi au fost sfinţiţi preoţii; în Numele Preasfintei Treimi au fost iertate păcatele. Întreaga viaţă creştinească se desfăşoară în tovărăşia Preasfintei Treimi; cele Trei Persoane sunt alături de noi, merg alături de noi, însă noi nu le recunoaştem! La sfârşitul vieţii se va întâmpla cu noi exact aşa cum s-a întâmplat cu ucenicii de la Emaus: călătoriseră tot drumul împreună cu Isus însă nu L-au recunoscut! Ce stare jalnică!

Există o metodă greşită de a ne gândi la Preasfânta Treime, care a baricadat până acum perceperea forţei care se desprinde din acest mister, considerând Preasfânta Treime ca pe o realitate complet închisă în ea însăşi. Noi ne închipuim că Tatăl a născut din veşnicie pe Fiul (ca şi cum veşnicia ar avea vreun început), iar mai apoi Tatăl şi Fiul L-au emanat pe Duhul Sfânt, şi în felul acesta a fost constituită odată pentru totdeauna Preasfânta Treime care se află nemişcată din veşnicie. Însă lucrurile nu stau chiar aşa. Trinitatea nu este un lucru ci este un proces mereu în acţiune… În Dumnezeu orice act este veşnic, nu trecător. În El nu există “Ieri” şi nici “Mâine”, ci numai “un veşnic Astăzi”. “Tu eşti Fiul Meu: astăzi te-am născut”. Prin urmare, astăzi Tatăl îl naşte pe Fiul. Astăzi Ei împreună îl emană pe Duhul Sfânt. Totul se află în mişcare, nimic nu s-a oprit. Nu trebuie să ne închipuim Trinitatea ca pe un vulcan stins ci ca pe un vulcan în plină erupţie, care emite mereu flăcări de lumină, de înţelepciune şi de dragoste. Tocmai în faţa acestei Trinităţi vii şi active ne aflăm în acest moment, şi îi spunem: “Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh: lui Dumnezeu care este, care a fost şi care va veni”.

Ce ar trebui să facem pentru a reconstitui acest mister, cauza esenţială şi izvorul a toată viaţa Bisericii, pentru a reconstitui adevărata lui lumină şi locul ce i se cuvine în credinţa noastră? De fapt căderea orizontului trinitar duce la o progresivă banalizare a credinţei. Ne ataşăm de Isus, dar în curând pierdem şi în legătură cu El dimensiunea transcendentă şi divină, nemairămânând decât omul, sau, aşa cum se spune astăzi, “Răstignitul care i-a iubit pe oameni”. Isus devine o simplă figură opacă, numai ca un obiect de aprinse şi interminabile discuţii, nu şi al credinţei. Fără Tatăl şi fără Duhul Sfânt este cu neputinţă a crede în Cristos, pentru că tocmai despre Ei vorbeşte El, şi chiar Ei sunt aceia care vorbesc despre El. Un Isus fără un profund şi neîntrerupt dialog al Său cu Tatăl – fără acel “Abba” al Său – nu mai este Isus; un Isus fără Duhul Sfânt care să-L lumineze nu mai este Isus cel înviat care mântuieşte şi sfinţeşte omenirea.

Ce am putea întreprinde, spuneam mai sus, spre a face să lumineze din nou acest mister, aşa ca în primele veacuri ale Bisericii? Liturghia ne propune instrumentul privilegiat pentru aşa ceva: lectura Bibliei. Ea ne arată manifestarea Preasfintei Treimi, prin desfăşurarea concretă a planului mântuirii, ca şi unitatea voinţei şi a naturii lui Dumnezeu. Însă, cu trecerea timpului şi a diverselor schimbări ale acestei istorii, ne arată deosebirea de persoane în Dumnezeu. Cele trei lecturi biblice pe care le-am ascultat sunt ca trei ferestre prin care privim tot atâtea etape ale istoriei mântuirii, văzând activitatea Uneia sau Alteia dintre cele Trei Persoane dumnezeieşti, chiar dacă toate trei lucrează concomitent.

Prima lectură este un imn al creaţiei prin care Liturghia vrea să ne înalţe la contemplarea Tatălui, începutul şi izvorul a toate, care a conceput planul de a-şi extinde dragostea Sa asupra creaturilor capabile de a-L cunoaşte şi de a-L iubi, pe care l-a realizat creându-l pe om după chipul şi asemănarea Lui, iar universul în slujba omului. Unde se ascunde semnificaţia trinitară în acest text al Proverbelor: “Înţelepciunea lui Dumnezeu vorbeşte: Domnul m-a creat chiar de la începutul activităţii Sale… din veşnicie am fost format”? La începutul lumii, mai înainte de facerea ei, alături de Dumnezeu aflăm o realitate misterioasă, chiar înţelepciunea care vorbeşte despre Dumnezeu şi cu Dumnezeu, şi care se află de faţă în vreme ce creează. Ioan în prologul său a dezlegat misterul, numind această înţelepciune “Cuvânt”. “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu… şi nimic din ceea ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El”. Aşadar, ne aflăm în zorii revelaţiei Preasfintei Treimi.

Lectura a doua din Scrisoarea Sfântului Paul ne introduce imediat într-o altă atmosferă. Omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi-a pierdut prietenia cu El prin păcat, este destinat pierzării, dar cu toate acestea Dumnezeu nu-l lasă în puterea morţii, ci actualizează un grandios plan de mântuire – Întruparea, Moartea şi Învierea lui Cristos – şi este chiar dispus a duce la îndeplinire acest plan care se referă numai la Omul, Fiul lui Dumnezeu. El este cel vestit de profeţi, vine, ne împacă cu Tatăl prin crucea Sa, ne redă pacea, speranţa şi slava; ba chiar devine El însuşi în noi speranţa şi slava noastră. Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu, ascuns din veşnicie în sânul Tatălui, şi care cu El se afla atunci când crea cerurile, acum s-a arătat ca persoană în Cristos Isus şi ne-a introdus în cunoaşterea Misterului lui Dumnezeu Unul şi Întreit.

Şi iată-ne în cele din urmă ajunşi la Evanghelie, care ne deschide o ferestruică asupra ultimei faze a istoriei mântuirii: epoca Bisericii, aceea în care se va manifesta prezenţa Duhului Sfânt. El va veni asupra Bisericii, spune Isus, şi o va conduce spre adevăr, va locui în ea, pentru a desăvârşi opera Fiului şi împlinirea a toată sfinţenia. Aceasta este prezenţa despre care vorbeam în duminica trecută, în sărbătoarea Rusaliilor. O unitate profundă, mai mare decât oricare alta cunoscută ori imaginată de noi, uneşte aceste Trei Persoane Divine (“persoană” este un termen pe care-l folosim în lipsa altuia mai potrivit, cu toate că este inadecvat). Trinitatea revelată de Isus nu distruge unitatea lui Dumnezeu, ci o înalţă; nu este o reîntoarcere la monoteismul absolut al Bibliei şi al altor religii (de pildă al islamismului), ci numai o depăşire. Dumnezeu se află dincolo de orice închipuire, chiar de acea concepţie pe care o aveam noi despre Preasfânta Treime. Primind Sfânta Împărtăşanie noi primim Persoana Fiului, pe Isus Cristos, în care locuieşte întreaga plinătate a divinităţii, şi ca atare primim întreaga Trinitate!

Această mare unitate a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh se manifestă în istoria omenirii prin faptul că fiecare dintre cele Trei Persoane se revelează revelându-le pe celelalte două: nici una nu vorbeşte despre Sine ci despre cealaltă. Tatăl apare ca Tată în momentul când spune despre Isus: “Acesta este Fiul Meu cel iubit”. Fiul apare ca Fiu revelându-l pe Tatăl şi pronunţând inconfundabilul Său “Abba!” Duhul Sfânt ne apare ca Duhul Tatălui şi al Fiului atunci când vine la noi şi ne învaţă a spune la rândul nostru “Abba!” şi “Isus este Domnul!”, adică atunci când ni-L arată pe Tatăl şi pe Fiul Său Isus Cristos. Fiecare îl preamăreşte pe celălalt şi unul fiecare este slăvit de celălalt: “Proslăveşte pe Fiul Tău ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine… Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care mi-ai dat-o s-o fac… Duhul Adevărului mă va proslăvi”. Aceasta este logica divină a harului.

Preasfânta Treime nu este pentru credinţă ceva în plus pe care l-am putea omite din predici, limitându-ne la a vorbi generic despre Dumnezeu. Ea este misterul generator al tuturor misterelor: ceea ce luminează şi aprofundează fiecare afirmaţie creştină despre Dumnezeu. Nimeni nu înţelege ce înseamnă acele cuvinte: “Dumnezeu este iubire” sau Dumnezeu este Persoană dacă nu ţine cont de Preasfânta Treime. Dumnezeu nu este dragoste numai pentru că îşi are începutul de acum vreo câteva milioane de ani, când în urma creaţiei a avut în cele din urmă pe cineva care să-L iubească. El este dragoste prin El însuşi, intrinsec “ab aeterno”. Dar dacă El este dragoste din veşnicie, aceasta înseamnă că El din veşnicie are pe cineva pe care-L iubeşte – tocmai pe Fiul – şi din veşnicie este o circulaţie a dragostei lui Dumnezeu, care este Duhul Sfânt. Dumnezeu nu a avut nevoie de ajutorul omului pentru a iubi pe cineva sau a fi în relaţie cu cineva (şi a fi în felul acesta “persoană”), deoarece exista în El însuşi un “eu” şi un “tu” şi chiar un “noi” care este Sfânta Treime. Noi am fost chemaţi la viaţă pentru a intra în acel focar al dragostei, pentru a face parte din comuniunea Tatălui.

Când vreun copil vă adresează faimoasa întrebare: “Pentru ce ne-a creat Dumnezeu?”, nu trebuie să răspundeţi imediat aşa cum aţi învăţat pe când eraţi copii: “Pentru a-l cunoaşte, pentru a-i sluji şi a-l iubi în această viaţă, şi a ne bucura de El în viaţa de dincolo”. Acesta nu este primul motiv, ci al doilea. În cazul acesta răspunsul este următorul: Dumnezeu, chiar din veşnicie, avea şi El un copil, pe care-l iubea cu gingăşie, ca pe unicul său Fiu; pentru a-i face o bucurie sau un dar acestui Fiu al Său, pentru a-l face să se joace şi să surâdă, pentru acest Fiu al său a creat Universul. Şi dacă vă este teamă să rostiţi această explicaţie atât de naivă, gândiţi-vă la cuvintele din prima lectură de astăzi: “În toate zilele era desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea lui (este Fiul care vorbeşte Tatălui), jucând pe rostogolul pământului, şi găsindu-şi plăcerea în fiii oamenilor”. Ce ne sugerează aceste cuvinte, dacă nu tocmai imaginea copilului care-şi exprimă bucuria şi entuziasmul în faţa Tatălui, pentru darul făcut, pe care acum învaţă a-l cunoaşte?

Apoi explicaţi-i copilului care v-a pus întrebarea urmarea istoriei, care îl va mulţumi desigur. Acel copil care era Fiul lui Dumnezeu – veţi spune voi – nu voia să se bucure singur de o jucărie atât de mare, şi îi ceru Tatălui să-i dea tovarăşi de joacă, cu care să-i mulţumească şi să-l laude întotdeauna. Iar Tatăl ne-a recomandat pe noi: “În El (adică în Isus) Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea lui”. “Voi sunteţi ai lui Cristos”. Aşa se face că noi, fiii omului, am devenit pentru Isus desfătarea sa, desfătare care l-a costat moartea pe cruce.

După aceasta nu vă va fi greu să-l faceţi pe copil să înţeleagă ce mare greşeală fac oamenii care trăiesc pe pământ cu faţa atât de serioasă, atât de preocupată şi de tristă, ca şi cum lumea ar trebui să-i susţină, ca şi cum lucrul cel mai important ar fi numai a cumpăra şi a vinde, a construi şi a demola, a aduna averi şi a le risipi, şi nu a participa la minunatul joc al dragostei, pentru care a fost creată lumea.

Acum, când am aflat că întreaga noastră existenţă o avem de la Preasfânta Treime, şi destinaţi fiind a ne reîntoarce la ea, vom anticipa prin rugăciune această reîntoarcere la Tatăl, strigându-i de departe ajunşi în apropierea casei părinteşti: “Abba, Părinte! Isus ne-a vorbit despre Tine, o, Tată Bun, în aşa fel încât ne-a sădit în inimă nostalgia după Tine, o atare dorinţă de a vedea Faţa Ta ascunsă. Noi credem că într-o zi vei îndepărta vălul care acoperă acum faţa pământului făcând-o atât de tristă, şi atunci va fi frumoasă la vedere, aşa cum universul, istoria, mica noastră istorie este atât de simplă şi atât de frumoasă, pentru că Tu eşti un Dumnezeu misterios, dar nu un Dumnezeu complicat. Primeşte-ne chiar de pe acum ca pe ai Tăi; atrage-ne cu prea dulcele Tău Duh Sfânt, pentru a nu ne rătăci pe calea ce ne mai rămâne de parcurs, ci a alerga ca şi cum am fi atraşi de mirosul de bună mireasmă spirituală al unuia născut Fiul Tău. Atrage-ne acum în acel rug arzător, acolo unde Tu, Preasfântă Treime, te afli pentru a te întâlni cu noi, în Trupul şi în sângele lui Isus Cristos pe care îl vom primi.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin