Predici

Lectura I (Pr 8,22-31)

La începuturile reflexiei poporului lui Israel asupra Înţelepciunii, ea (înţelepciunea) indica în mod simplu abilitatea, capacitatea de a-şi organiza şi rândui propria viaţă şi propriile relaţii în aşa fel încât să se poată dobândi fericirea (cf. de ex. Pr 3,1-13). Într-un prim moment, deci, înţelept este acela care păşeşte sigur în viaţă şi al cărui picior nu se împiedică pe parcursul vieţii, este acela care observă sfatul şi reflectează (cf. Pr 3,21.23). Aprofundând această idee, însă, încet-încet Israelul înţelege că înţelept este acela care reuşeşte să vadă adevărata lege a vieţii, acela care recunoaşte în lume o Înţelepciune care e mai înainte de el, ai cărui ochi reuşesc să vadă acea sămânţă pe care Dumnezeu a pus-o în lume: “Domnul a format pământul cu înţelepciunea” (Pr 3,19).

Textul care ne vine în întâmpinare în liturgia de astăzi constituie un pas succesiv în această reflexie. Astfel că aici Înţelepciunea nu mai e virtutea celui care este înţelept, nu mai e nici legea intrinsecă a creaţiei, ci apare în imaginea unei fete care-i ţine companie lui Dumnezeu în lucrarea sa de creaţie şi care se “distrează” cu lumea şi împreună cu lumea creată. Aici Înţelepciunea devine, deci, Cuvântul care face să existe istoria. De aceea Înţelepciunea descrisă aici a fost interpretată ca “figură” (typos) al Cuvântului lui Dumnezeu (antitypos).

Şi totuşi, acest text poate fi şi mai profund şi pertinent. Acest autoelogiu al Înţelepciunii are multe consecinţe cât priveşte modul nostru de a-l gândi pe Dumnezeu. Înainte de toate, ne arată o faţă “mai puţin masculină” a lui Dumnezeu. Înţelepciunea (hokmah) este “spusă” la feminin (cum de altfel în Vechiul Testament ebraic, şi “duh”-ul). Este adevărat că aici nu este identificată cu Dumnezeu, totuşi ea rămâne prima “faţă” a lui Dumnezeu când este prezentat ca şi creator (v. 22). În al doilea rând, aici Dumnezeul creator nu mai este acea figură solitară care, neavând altceva de făcut, creează o jucărie pentru ca să mai treacă timpul, ci este descris ca un Dumnezeu-în-realţie, care ia tocmai această fetiţă care îl însoţeşte ca şi model al oricărui bine pe care vrea să-l creeze (v. 27 şi urm.) făcând-o chiar propriul “arhitect” (v. 30). În fine, se arată filantropia (deci iubirea-de-oameni) unui Dumnezeu care se distrează împreună cu omenirea (v. 30): în mod sigur nu pentru a râde sarcastic de dramatismul istoriei umane, ci, din contră, pentru a arăta că adevăratul sens al istoriei şi viaţa se găsesc tocmai în acest “joc de rol” între Creator şi creatură (cf. Pr 9,5 şi urm.).

Lectura a II-a (Rm 5,1-5)

Scrisoarea către Romani se prezintă ca o veste globală a mesajului creştin, iar textul de azi este unul dintre pasajele esenţiale şi sintetice. Prima “cifră” care se găseşte în text şi care constituie criteriul fundamental al anunţului este “justificarea prin credinţă” (v. 1; cf. Rm 1,16-4,25): această îndreptăţire prin credinţă înseamnă în mod fundamental că la baza vieţii unui creştin nu sunt capacităţile umane, ci creştinul este drept prin dreptatea care provine de la iubirea lui Dumnezeu (cf. Rm 3,21). Aceasta este prima veste de libertate care vine de la creştinism: nu trebuie să ne bazăm pe propria capacitate de a fi sfinţi şi de a observa legea, nici pe propria capacitate de a raţiona acut sau de a obţine succes. E necesar, în schimb, să ne încredinţăm promisiunii lui Dumnezeu care ne dăruieşte viaţa cea nouă.

Cel care ne permite o a doua veste de libertate este Isus Cristos: el ne oferă libertatea atât în faţa păcatului cât şi în faţa legii (cf. Rm 5,12-20). În această perspectivă, e de ajuns să răsfoim paginile evangheliei pentru a găsi în ea exemplul a ceea ce înseamnă această libertate: este o veste a bunătăţii lui Dumnezeu chiar şi în faţa persecuţiilor şi a suferinţei lumii, împărtăşirea pâinii cu cel care este lângă noi ca şi cu cel care este departe de noi, este iubire faţă de adevăr care provine din propria conştiinţă şi din propria relaţie cu Dumnezeu; este victoria morţii prin înviere.

Pentru a ne apropia de acest mister, totuşi, textul nostru descrie un itinerariu care trece, pas după pas, prin suferinţe – termen care indică în acelaşi timp suferinţele vieţii (cf. 2Cor 1,4), suferinţele bisericii care se uneşte astfel suferinţelor lui Cristos (cf. Col 1,24) şi ispita supremă în faţa morţii şi a martiriului (cf. Ap 7,14) – prin răbdare, prin virtutea încercată si prin speranţă. Acest lucru înseamnă, de altfel, a reuşi să se facă un itinerariu spiritual care să permită să se trăiască în plinătatea harului Duhului care deja lucrează în inimile credincioşilor (cf. Rm 8): această viaţă în Duh dă mărturie în faţa lumii şi în faţa inimii fiecăruia de propria credinţă, de propria speranţă de propria iubire.

Evanghelia (In 16,12-15)

Prin discursul tipic evangheliei lui Ioan din care acest pasaj este luat, Isus anunţă plecarea sa, sfârşitul vieţii sale pământeşti, şi-şi ia rămas bun de la ucenici pentru ca inima lor să nu se înspăimânte în faţa evenimentelor patimii (cf. In 14,1 şi urm.). De fapt Isus spune celui care îl ascultă că tot ceea ce se întâmplă este voinţa Tatălui: nu în sensul unei necesităţi absolute plănuite la începuturi, ci în sensul că această dramă pe care El o înfruntă şi pe care ucenicii au început, la rândul lor, să o trăiască împreună cu Isus (cf. discursul despre viţa şi mlădiţele: c. 15) se găseşte în “interiorul acelei priviri pline de iubire” pe care Tatăl o are în ceea ce priveşte istoria: “Această lume a fost deja judecată” (16,11).

Cu siguranţă, este vorba de o judecată întru adevăr, întrucât nu provine de la cineva subiectiv interesat – aşa cum, din punct de vedere uman, ar putea fi considerat eventual judecata lui Isus cât priveşte generaţia contemporană lui care l-a refuzat – ci ajunge direct la baza adevărului; ce aceea, “va veni Mângâietorul“, care “va convinge lumea în ceea ce priveşte păcatul, dreptatea şi judecata” (cf. 16,7). Aceasta nu e o soluţie de continuitate între privirea iubitoare a Tatălui, lucrarea Fiului şi ceea ce “va spune” (v. 13) Duhul Adevărului: este unicul mod pe care Dumnezeu îl are de a se prezenta lumii şi de a însoţii lumea spre “adevărul întreg” (v. 13). Ucenicii nu sunt încă pregătiţi să suporte greutatea acestei revelaţii finale, tocmai pentru că nu l-au primit pe Duhul Sfânt, nici, deci, capacitatea de a intra în întregime în raza acelei priviri pe care Tată o are faţă de lume: comuniunea care se găseşte în Dumnezeu (v. 14 şi urm.) este planul pe care El însuşi îl are şi faţă de care (sau spre care) “mişcă” toată istoria.

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin