Predici

Voinţa de “a ieşi”

Este ziua în care El doreşte “să iasă”. Biserica îi este un pic strâmtă. Acela care, cu o expresie patetică, a fost definit ca “Divinul Prizonier”, părăseşte minuscula celulă aurită şi merge în aer liber, parcurge străzile, se amestecă între oameni, se bucură de sărbătoare, de flori, de culori. Primeşte omagii chiar exterioare. Acest caracter “public” al Euharistiei era subliniată, o dată, în special de procesiunea “Corpus Domini”, astăzi din păcate dispărută, din împrejurări şi situaţii şi motive diferite, în multe locuri.

Totuşi şi acolo unde a fost suprimată procesiunea, cred că ar trebui recuperată cel puţin semnificaţia, însemnătatea simbolică. Pentru ca să fie cunoscută realitatea Trupului şi Sângelui Domnului. Desigur, credinţa în Euharistie, implică o dimensiune de tăcere adoratoare. Isus a ales ascunderea, obscuritatea, modestia. Semnele pâinii şi ale vinului nu sunt “răsunătoare”, strălucitoare ci simple, comune, zilnice. Amintesc de masa din familie, nu piaţa. Cămara casei, nu tronul (sau micul tron).

În Euharistie Cristos nu ne permite să-l “vedem”. Se oferă, nu atât privirii, cât gurii. Nu este vorba de “expoziţii”, ci de foame. “Luaţi şi mâncaţi…” (Mt 26,26). Totuşi, cel puţin o dată pe an, trebuie purtat Sacramentul ascunderii la lumina soarelui. Ceva excepţional, extraordinar. Dar care ne aminteşte de ceea ce ar trebui să fie normal, realitate comună, obişnuită. Trebuie subliniată, într-adevăr, eficacitatea Euharistiei, de pus în evidenţă riscul, consecinţele, puterea ei de transformare.

Între expunere şi ostentaţie

Procesiunea euharistică nu descoperă numai pe Protagonistul acestui extraordinar, miraculos gest de iubire, dar şi pe credincios, care se hrăneşte cu această mâncare, gustă această pâine, bea din acest vin, adică se împărtăşeşte cu acest Trup. Cine mărturiseşte propria credinţă în Euharistie, astăzi este chemat să dea socoteală de pâinea pe care o mănâncă, să se declare şi să se angajeze public. În fond, el se expune împreună cu Euharistia. Expunere, prezentare, care nu trebuie confundată cu ostentaţia.

Ostentaţia este un fapt pur exterior, formal, şi poate fi chiar un păcat. A mărturisi nu înseamnă etalarea propriei credinţe. “A profesa” nu înseamnă în mod necesar a se da în spectacol, de a se lăsa admirat, ci pur şi simplu a-ţi asuma în mod deschis propriile responsabilităţi. Nu vanitate, ci conştiinţă. Adevăratul curaj nu este niciodată separat de modestie.

Păcatul vanităţii

Şi aici să-mi fie permisă mărturisirea unui vechi păcat al meu de vanitate clericală. Eram încă în seminar şi, de regulă, la sărbătoarea Trupului Domnului, crăpam de invidie pentru tovarăşul meu “ministrant”, care avea norocul şi onoarea de a defila pe străzile oraşului, cu un pas solemn, îmbrăcat într-o cotă fin brodată şi punând mănuşi albe elegante cu revere de mătase roşie. Ei bine. El purta pe umeri cârja, destul de grea de argint, expresie (dacă nu mă înşel) a “puterii” canonicilor de la catedrală. Pentru aceasta îmbrăca o haină foarte elegantă (cel puţin, aşa mi se părea). Şi eu îl invidiam mai ales din cauza acelor mănuşi albe cu manşete roşii şi cota splendid perforată.

Am uneltit atât încât, în sfârşit, am reuşit să obţin acea însărcinare (jur că a fost singura dată în viaţa mea în care am pus în acţiune toate resursele vicleniei, am cerşit sprijin, am “manevrat” cu abilitate pentru a smulge o poziţie). Şi în acel an, mândru, foarte preocupat de demnitatea mea, îmbrăcat cu cota foarte fină, punând fatidicele mănuşi cu revere de mătase roşie, şi ducând pe umeri măciuca de argint nu prea uşoară (un baston lung având în vârf o sferă mare de cel puţin patruzeci de centimetri în diametru), în procesiunea din sărbătoarea Corpus Domini, de-a lungul străzilor din oraşul meu capitala Monferratului, deschideam drumul pentru cucernicii canonici de Capitlul Catedralei, purtând insignele “puterii” lor.

Trebuie să recunosc că a fost cea mai înaltă treaptă atinsă în “cariera” mea bisericească. După acea experienţă, primită de mine cu plăcere, am rămas din fericire imun împotriva oricărei forme de vanitate clericală. Aceea, totuşi, a fost o impertinentă ostentaţie, din partea mea şi nu o adevărată “prezentare” a credinţei mele.

Foamea noastră este cea a altora

Da. A participa la Euharistie înseamnă “a risca” ieşirea. Cristos doreşte să iasă afară, să viziteze casele oamenilor. Să dea mângâiere, speranţă. Să umple singurătatea unor existenţe în derivă. Să vindece răni profunde. Să se plece asupra mizeriilor, suferinţelor, decepţiilor, tulburărilor, disperărilor. Euharistia nu este numai dulceaţă, intimitate, reculegere pioasă. Este avânt, dinamism de participare, exerciţiu de împărtăşire, exigenţă a dreptăţii, pasiune de fraternitate, capacitate de a lua asupra noastră greutăţile altora (foarte diferite de bastonul ornamental râvnit de vanitatea mea de cleric), hotărâre de a pune mâini delicate pe durerea fratelui meu.

A participa la acest banchet, nu înseamnă numai satisfacerea foamei proprii, ci a te ocupa concret de foamea “mulţimii” (“daţi-le voi să mănânce…”). A primi Euharistia nu înseamnă a te închide, a te izola, ci de a te deschide (ochii, inima, mâinile), a te deschide, a merge către…, a întâlni (minunată întâlnirea dintre Melchisedek şi Avram din prima lectură: orice întâlnire, în special cu cel diferit, este mereu surprinzătoare), a purta (sau a te lăsa purtat). Paul – a doua lectură – foloseşte verbul “a transmite”. Pentru noi nu este vorba numai de a transmite cu fidelitate relatarea înfiinţării Euharistiei. Ci de a transmite altora ceea ce am primit prin darul Pâinii. În sfârşit: a primi pentru a transmite.

Riscul de a deveni un altul

A ne hrăni din acel Trup echivalează cu a risca de a deveni un “altul”. Da, pentru că în interiorul tău este un Altul. Este însăşi energia lui Dumnezeu. Este generozitatea sa. În vinele tale circulă viaţa divină. Prin acea hrană, primeşti capacitatea de a împlini gesturile sale de iubire, compătimire, dăruire fără calcule şi rezerve. Apropiindu-te de Euharistie, te obligi să te “încredinţezi” altora.

Adesea auzim pronunţându-se judecăţi severe despre anumiţi creştini care nu fac să “iasă” Euharistia din sfera lor intimă, ci arată comportamente în privinţa aproapelui în contradicţie vădită cu practica religioasă. “Aceea s-a împărtăşit şi apoi…”. Acuzele sunt diferite: este o clevetitoare, apare distantă, dură, manifestă atitudini egoiste. Mi se pare semnificativă – şi fundamental legitimă – această exigenţă în privinţa celor care se apropie des de Sf. Sacrament, dar nu-l trăiesc, nu îl manifestă, evită impactul cu realitatea. Adică, nu-l “transmit”. Dacă Euharistia nu este forţă transformatoare, nu se implică în realitate, nu dă semne evidente de schimbare, cu alte cuvinte, nu te face să devii “altul”, înseamnă că este ceva care nu funcţionează în metabolismul tău spiritual.

Atunci când parcurg paginile misalului, mă trec fiorii când citesc, după Împărtăşanie, cuvinte ca: “Ritul încheierii”. Sau “Concedierea adunării”. Nu. Euharistia nu poate avea niciodată o încheiere, ci este totdeauna un început. “Concediere” apoi aminteşte absolvirea de datorii militare, prin care cineva este “dezlegat” de orice obligaţie ulterioară. În Euharistie nu există niciodată “concediaţi”. Mai degrabă, sunt “trimişi”, trimişi în misiune, expediaţi pe frontul necesităţilor altuia.

Anumite sărbători se încheie, solemn, cu binecuvântarea euharistică. După care totul s-a terminat. Nu. Totul rămâne de făcut. Mai mult, totul începe din acel moment. Dacă accept cu adevărat Euharistia, accept şi riscul. Nu al procesiunii. Ci al datoriei de a fi transformat şi de a transforma. A crede în “prezenţa reală” înseamnă a crede că acea prezenţă este purtată şi “demonstrată” afară…

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin