Predici

Ştiţi că există marea?

În satul meu trăiau bătrâni – atunci nu erau botezaţi “a treia vârstă” – care nu văzuseră marea niciodată. Dar într-o duminică pe an, în prag de vară, auzeau vorbindu-se despre ea în biserică, şi nu înţelegeau ideea (atunci nu era încă televiziunea) ce era cu copilul acela care se juca cu bazinul infinit de apă (marea).

În satul meu, în Monferrato, erau oameni care aveau vagi amintiri de la şcoală (atunci nu era învăţământul obligatoriu, şi deci ignoranţa putea fi învăţată şi în afara şcolii). Dar, odată pe an, în biserică, în timpul predicii, parohul făcea o sumară expunere de aritmetică şi geometrie, şi punea în discuţie triunghiul cu laturi egale.

În satul meu erau ţărani care se pricepeau la vaci şi păşuni, şi le plăcea să discute despre fân şi ierburi medicinale. Cel puţin odată pe an aveau satisfacţia să-l audă pe preot vorbind despre lumea lor familiară, demonstrând o stranie predilecţie pentru trifoi, care pare că avea de a face cu păşunile din cer, şi pe care el ştia le descrie cu o precizie extremă.

Era duminica Preasfintei Treimi. Era duminica misterului “imposibil”. Şi, în acea ocazie, revenea în mod regulat în discuţie (împreună cu triunghiul fatal, trifoiul şi triunghiul cu laturile egale) copilul atât de drag lui Augustin, care se încăpăţâna să scobească gaura sa în nisip şi se străduia să toarne în ea apa mării.

Dar când se hotărăşte să crească acel băiat?

Îmi amintesc că bunica mea, care de acum trebuie să fi auzit acea poveste cel puţin de optzeci de ori, întorcându-se de la “prima Liturghie” (era singura Liturghie validă în acel timp), cea de la şase jumătate dimineaţa, într-o duminică a izbucnit:

- Dar n-a obosit încă să se joace acel băiat binecuvântat? La această oră ar trebui să fie mare şi să fi învăţat să lucreze, în loc să stea toată viaţa să se distreze cu apa şi cu pământul pe plajă (bunica mea spunea “pământ”: nisipul n-o interesa). Era foarte evlavioasă bunica mea, pentru a admite că parohul, cu complicitatea lui Augustin, au ajuns s-o obosească pe ea, care trăia totuşi mulţumită unui capital nesfârşit de răbdare acumulat de-a lungul anilor, cu acea istorioară a copilului care scobeşte în nisip şi despre marea care nu vrea să înţeleagă să stea în acea groapă…

Nu spunea nimic despre triunghi, despre aritmetică şi geometrie. Dar se vede foarte bine că acele lucruri o lăsau rece. Se simţea mult mai mult liniştită când băga acul ei în pielea încălţămintelor mele şi începea “Gloria Patri et Filio et Spirit…” (nu sunt sigur că numele celui de-al treilea Personaj al Sfintei Treimi era pronunţat respectând accentul şi terminaţiile latine, dar acolo sus, în pajiştile cerului, unde cred că cresc mai mult rugăciunile celor simpli decât trifoiul celor docţi, trebuiau să înţeleagă foarte bine…).

Bunica mea Iosefina rumega misterul Sfintei Treimi cu o uimitoare dezinvoltură (afară de cel de-al treilea nume, un pic aspru în latină), cu furia celor fervoroşi: “Gloria Patri…”.

La nivelul genunchiului

Bunica mea a înţeles un lucru fundamental, chiar dacă băncile şcolii nu i-au lăsat mult timp. Că nu era cazul să “se ridice” la înălţimile Sfintei Treimi, ci să cobori misterul “imposibil, jos, jos, până la înălţimea genunchilor. Glasul verbului “a adora”. Un verb care este conjugat de preferinţă în tăcere, lăsându-ne cuprinşi de lumină, o lumină prea mare pentru a fi administrată de creier, dar care îmbracă şi transfigurează întreaga persoană a celui care se roagă.

Numai în adoraţie omul, creatură limitată, atinge misterul lui Dumnezeu. Nimicul intră în contact cu Totul. În mod paradoxal micimea (iată că accentuez, fie cu o semnificaţie răsturnată, groapa copilului, sau a îngerului jucăuş), chiar nimicul, care poate conţine Infinitul. “Te binecuvântez, Tată, Stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit celor mici. Da, Părinte, pentru că aşa ţi-a plăcut ţie” (Mt 11, 25-26).

În categoria depozitarilor revelaţiei sublime este fără îndoială un şie nesfârşit de bunici Iosefina. Toate de regulă laureate la universitatea micimii. Dumnezeu descoperă secretele sale, nu persoanelor importante, sau care se socotesc astfel, ci celor mici, oamenilor care nu contează. Şi rugăciunea, în special cea de adoraţie, devine momentul privilegiat al inefabilelor confidenţe divine. Umilinţa este unicul recipient capabil de a primi Infinitul. În loc la a ceda curiozităţii de a şti, trebuie să ne dispunem să fim purtaţi, prin adoraţie, la descoperirea progresivă, chiar şi în parte, a misterului.

Dumnezeu nu se lasă capturat de minte. Dar devine – pentru a folosi o expresie a lui Teilhard de Chardin – eterna descoperire. Însuşi Duhul Sfânt, conform promisiunii lui Isus (conţinută în evanghelia de astăzi) ne călăuzeşte “la tot adevărul”. Adică nu ni-l dă definitiv, o dată pentru totdeauna. Mai degrabă “ne călăuzeşte”, adică ne conduce să-l descoperim, fragment după fragment, de-a lungul unui drum punctat de minunăţii, surprize, unde unica siguranţă nu este posedarea adevărului dobândit, ci tendinţa spre “dobândirea” lui şi spre “revelaţii progresive.

Totuşi Duhul Sfânt, spre a ne călăuzi de-a lungul acestui drum, are nevoie de şcolari obişnuiţi cu o folosire îndelungă… a genunchilor. Teolog – după o formulă dragă teologiei orientale – este unul care se roagă. Eu, în familie, am avut norocul să am un eminent teolog (ba chiar o femeie teolog! pentru că cred că au existat mereu în Biserică mai multe femei decât bărbaţi care s-au dedicat… practicilor teologice!) care nu a scris nimic, pentru că era prea ocupată, în afara cârpirii încălţămintelor, să lase să strălucească lumina acumulată în atâtea ore de rugăciune, prin fereastra a doi ochi foarte luminoşi.

Groapa scobită în locul potrivit, care nu este creierul

Bunica Iosefina, în loc să se ocupe de gropile scobite pe plaja mării, se dedica pe deasupra cu încălţămintele altora. Totuşi minunea care nu a reuşit cu vechiul copil pe coastele Africii, s-a împlinit în ea (şi în atâtea creaturi ca ea. Locul potrivit nu este plaja, nici creierul, ci inima. “Iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit” ne informează sfântul Paul (a doua lectură). Bunica mea (şi o infinitate de credincioşi simpli şi “iubitori” ca ea) au făcut loc misterului în propria inimă.

Qohelet ne-a asigurat deja că Dumnezeu a pus veşnicia în inima oamenilor (3, 11). Rămâne de precizat că eternul locuieşte în inimă sub forma de iubire. Sunt numeroase pasajele din Vechiul Testament care vorbesc de Dumnezeu în termeni de bunăvoinţă ( cu variantele de bunătate, milostivire, tandreţe). Paul descrie venirea lui Cristos pe pământ ca apariţia “bunei voinţe” a lui Dumnezeu în raport cu oamenii (Tit 3,4). Tot Paul aşează bunăvoinţa printre roadele Duhului (Gal 5,22). Şi acelaşi Paul afirmă (1 Cor 13,4) că iubirea este “binevoitoare”. Mai mult, literal, “bunăvoinţă”, adică acţionează cu bunătate, lucrează spre binele altora. Deci bunăvoinţa reprezintă un fel de semnătură a Sfintei Treimi.

Bunica Iosefina nu prea era de acord cu predicile parohului în privinţa misterului “imposibil” (chiar dacă se păzea s-o spună). În schimb întipărea în inima ei, plină de “bunăvoinţă” pecetea Sfintei Treimi. Şi iubirea ei “binevoitoare” se manifesta – cum observă şi Paul în a doua lectură din această sărbătoare – în răbdare în mijlocul necazurilor. O răbdare care produce acea speranţă care “nu înşeală”. Bunica Iosefina nu aproba copilaşul (chiar cu părul alb) care continuă să se distreze cu misterul. Ea se simţea “copleşită” de prezenţa Sfintei Treimi în inima ei plină de iubire “binevoitoare”. Şi gropile ea le umplea nu cu elucubraţii intelectuale ci cu acul şi firul şi oul de lemn.

Şi gura, în legătură directă cu inima, repeta: “Gloria Patri et Filio et Spiritu Santo…” Aşa: al treilea nume nu-l pronunţa corect, greşea inevitabil terminaţia şi suprima litera c. Nu ştiu dacă acolo sus, unde străluceşte Misterul, să fie plăcută în mod deosebit limba latină, cum susţine cineva. Ştiu totuşi cu siguranţă că, cel puţin în cazul de faţă, trebuie să fi fost foarte apreciate greşelile de latină. Cu siguranţă mai mult decât triunghiul şi trifoiul.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin