Start > Ritul latin > “Unitate, unitate!”

“Unitate, unitate!”

18 May 2007
1,329 afișări

Autor: pr. Petru Tamaș
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a VII-a după Paște (Anul C)

“Unitate, unitate!” – sunt cuvintele aclamate de mulțimea prezentă în Piața Izvor din București, în cadrul sfintei Liturghii din 9 mai 1999, celebrată în limba română de papa Ioan Paul al II-lea. Era emoționant să te numeri printre cele câteva sute de mii de persoane, să auzi cum toți în cor strigă după unitate, să vezi fluturând steaguri cu această inscripție ș.a.m.d. Să fie oare unirea creștinilor, dorința și visul cel mai puternic al românilor? Cei mai mulți critici și specialiști au scris despre acest moment și despre această sintagmă că ar fi expresia a ceea ce românii au mocnit de secole în inima lor: o singură Biserică, o singură Euharistie. Nu a fost un slogan programat, ci a fost o manifestare spontană a celei mai intime dorințe a celor prezenți: unitatea, să fie și să trăiască precum frații.

Dorința de unitate nu există doar la nivelul Bisericii divizate. Una dintre durerile cele mai mari ale unei comunități creștine, oricare ar fi ea, este chiar lipsa de unitate. Nu rareori, preoții se confruntă cu această situație: nu știu cum să facă pentru a-i ajuta, mai ales pe tineri, să fie uniți. Inclusiv credincioșii sunt conștienți că multe lucruri s-ar desfășura mai bine și mai benefic în parohia lor dacă nu ar lipsi unitatea între membri. Pentru mulți dintre preoți dorința realizării unității la nivel parohial reprezintă de mult timp unul dintre marele idealuri ale pastorației. Când un preot a fost transferat într-o parohie i-a felicitat pe tineri pentru prezența lor numeroasă la biserică, însă imediat s-a apropiat de el un tânăr și i-a spus: “Părinte, să nu vă faceți iluzii, suntem mulți, dar nu suntem uniți, fiecare trage la oala lui, noi nu ne putem suporta unii pe alții, doar câte doi-trei, în grupulețe”. Nimeni nu avea curajul unei inițiative, din sfială și prejudecată, fiecare se lăsa în seama celorlalți, nu discutau între ei și, deci, nu puteau realiza mare lucru. La nivel de familie, crizele și suferințele cel mai profunde se întâlnesc atunci când membrii familiei sunt dezbinați, când lipsește unitatea. Câți părinți nu sunt nevoiți să-și trăiască bătrânețile singuri, deoarece fiii lor nu se mai văd cu ochi buni unul cu altul!

De asemenea, v-ați întrebat vreodată, de ce există oameni nemulțumiți și tulburați? Oameni care se simt cu picioarele în două luntre și nu se regăsesc în niciun fel! Lipsește ceva esențial: unitatea cu ei înșiși. În noi înșine trebuie să existe armonie, între ce simțim și gândim și ceea ce realizăm, între spirit și trup. Rodul unității este bucuria și pacea interioară, când acestea lipsesc este semn că ne lipsește unitatea interioară. Există atâția oameni tulburați, nemulțumiți, pentru care aspirațiile prea înalte și ideale tulbură liniștea. Oameni care nu se împacă cu ei înșiși, care nu-și recunosc limitele, oameni care aleg împotriva firii, oameni care nici nu știu ce doresc. Tuturor acestora le lipsește ceva esențial: unitatea interioară. Aceasta este marea carență a vieții lor.

Unitatea apare, așadar, ca fiind una dintre cele mai mari provocări ale acestui început de mileniu. Nevoia de unitate o resimte omul la toate nivelurile: personal, comunitar și eclezial. Ne dăm seama că fără unitate nu există bucurie și fericire, nu există viață adevărată. Viața fără unitate e un jug greu și numai viață nu poate fi numită.

Sfânta evanghelie pe care am ascultat-o astăzi redă o rugăciune pentru unitate, cu valoare de testament rostită de Isus în ajunul pătimirii sale. Cu alte cuvinte, nevoia de unitate nu este o descoperire recentă a științelor sociologice, ci ea face parte dintr-un proiect mai amplu, proiectul de iubire a lui Dumnezeu. Unitatea își are rădăcina în inima lui Dumnezeu, este visul lui Dumnezeu cu omul. Acesta a fost creat “după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, ori Dumnezeu este unitate, este relație, este Treime. La fel și pentru om unitatea este expresia cea mai profundă a ființei sale; omul însuși este expresia relațiilor din Sfânta Treime, din Dumnezeu, relații de iubire între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Avem întipărită în codul nostru genetic dorința după unitate și nu ne vom simți împliniți decât atunci când vom trăi unitatea.

Rugăciunea pe care Isus o adresează Tatălui în cenacol, “Ca toți să fie una”, nu era doar pentru ucenicii aflați alături de el în acel moment, ci “și pentru cei care vor asculta cuvintelor lor și vor crede” în el. Și noi suntem destinatarii acestei rugăciuni.

Dar care este drumul pe care să pornești pentru a realiza unitatea, pentru a împlini astfel năzuințele cele mai intime ale ființei noastre? Toți râvnim unitatea cea mare, unitatea lumii, a Bisericilor, a popoarelor. Sunt realități vrednice de dorit, dar nu vom putea ajunge la ele, dacă lipsește unitatea cu noi înșine, dacă lipsește unitatea familiei și a comunității – acesta este drumul care face să se împlinească rugăciunea lui Isus: “Ca toți să fie una”.

Cum realizăm unitatea cu noi înșine? Acesta este primul pas – pentru ca “toți să fie una”: aspirațiile și idealurile să corespundă demnității noastre. Pentru că suntem născuți din Dumnezeu, viața noastră este o viață sacră. Și este sacră în întregime, trup și spirit. Ori în noi lipsește adesea unitatea pentru că între spirit și trup nu mai există armonie. Când spiritul dorește ceva, trupul dorește altceva, iar uneori alegem ceea ce dorește trupul, și atunci este distrusă unitatea ființei. Pentru ca să fim “una în Tatăl” e necesar să-l alegem pe Dumnezeu cu toată ființa, iar alegerea să nu fie pentru o clipă, ci pentru toată viața. Nu poți să-l alegi pe Dumnezeu doar pe jumătate. Unitatea cu noi înșine este, de fapt, unitatea cu Dumnezeu, pentru că suntem dumnezei. Am fost creați de Dumnezeu după chipul și asemănarea sa și am fost constituiți să nu ne găsim împlinirea decât în unitatea lui. Cum se menține și cum se dobândește unitatea cu el? Ne arată Cristos. El în toată evanghelia de astăzi se roagă, deci unitatea este rod al rugăciunii. Când nu ai timp pentru rugăciune, este normal să nu te simți împăcat cu tine însuți, când nu ai timp să stai de vorbă cu Dumnezeul vieții tale, e normal să nu te mai regăsești, să-ți pierzi echilibrul. Apoi, unitatea este rod al ascultării lui Isus de Tatăl, adică acceptarea demnității și a misiunii primite. În Cristos, unitatea interioară atinge nivelul maxim și devine modelul oricărei unități interioare.

Dacă ai făcut deja acest pas, dacă ești în armonie cu tine însuți, dacă te-ai împăcat cu viața, pasul următor va fi mai ușor: unitatea la nivel comunitar. Sunt mulți cei care își proiectează asupra celorlalți propriile probleme interioare nerezolvate la timp. Lipsa unității interioare se răsfrânge asupra unității comunitare. Nu poți construi unitatea cu ceilalți, dacă îți lipsește unitatea interioară, dacă nu ești unit cu Dumnezeul din tine. Ceea ce eventual ai putea construi ar fi un simplu pact, o simplă alianță în vederea realizării unui scop, iar orice vătămare a ei ar reprezenta distrugerea unității. Ca unitatea dintre noi să fie reală, să fim frați, e nevoie să luăm ca model relația din sânul Sfintei Treimi: “După cum tu părinte ești în mine și eu tine” și “tu m-ai iubit pe mine înainte de întemeierea lumii”. Iubirea este liantul unității comunitare, o iubire care înțelege diferența ca o valoare, nu ca motiv de discordie și neînțelegere. Povestea o tânără căsătorită nu cu mulți ani în urmă, dar deja părăsită de soțul ei, despre modul în care a reușit să depășească acest greu moment. Singura ei scăpare a fost o comunitate, în care, într-adevăr, se trăia unitatea. Acolo nimeni nu era prea sărac pentru a oferi ceva, nimeni nu era prea obosit pentru a sări în ajutorul celuilalt, nimeni nu ducea lipsă de timp, pentru că mereu se găsea timp cel puțin pentru un zâmbet. Povestește tânăra, “dacă nu ar fi existat acest grup de oameni minunați, ori nu mai eram în viață, ori porneam pe un drum total greșit”.

“Slava pe care tu mi-ai dat-o, eu le-am dat-o lor, ca să fie una precum noi suntem una”. Dumnezeu a sădit în noi nu doar dorința de unitate, ci și capacitatea de unitate. Așadar, unitatea nu mai apare ca o ideologie, ci este un vis care poate și trebuie să devină realitate.

Dacă la nivel parohial vom trăi uniți în rugăciune și iubire, atunci, trăirea noastră va fi o mărturie despre iubirea lui Dumnezeu, despre Cristos, că el este Salvatorul, că el este Mântuitorul, “ca să cunoască lumea că tu m-ai trimis” – spune Isus. Unitatea dintre noi poate avea ca rod unitatea Bisericii, a creștinilor și necreștinilor. Nu putem realiza unitatea Bisericii dacă noi, ca și creștini suntem divizați. Cum să-l determini pe un altul să fie una cu tine?

Un cardinal renumit a fost întrebat care este motivul pentru care unele persoane doresc să devină catolice? La care el a răspuns: “Aceasta nu se datorează faptului că în Biserica Catolică Liturghia ar fi mai frumoasă, nici faptului că Biserica Catolică ar avea un Drept canonic clar și explicit, nici faptului că morala catolică le-ar fi mai la îndemână, dar cei mai mulți aleg să devină catolici, deoarece la un moment dat au întâlnit pe cineva care prin viața lui a vorbit despre Cristos și au rămas impresionați!” Cel mai convingător mod de a vorbi despre Cristos este “unitatea”. Din ea se naște bucuria, pofta de viață, curajul de trăi. Și cine nu își dorește în viață să fie bucuros și fericit!

Ritul latin