“Unitate, unitate!” – sunt cuvintele aclamate de mulţimea prezentă în Piaţa Izvor din Bucureşti, în cadrul sfintei Liturghii din 9 mai 1999, celebrată în limba română de papa Ioan Paul al II-lea. Era emoţionant să te numeri printre cele câteva sute de mii de persoane, să auzi cum toţi în cor strigă după unitate, să vezi fluturând steaguri cu această inscripţie ş.a.m.d. Să fie oare unirea creştinilor, dorinţa şi visul cel mai puternic al românilor? Cei mai mulţi critici şi specialişti au scris despre acest moment şi despre această sintagmă că ar fi expresia a ceea ce românii au mocnit de secole în inima lor: o singură Biserică, o singură Euharistie. Nu a fost un slogan programat, ci a fost o manifestare spontană a celei mai intime dorinţe a celor prezenţi: unitatea, să fie şi să trăiască precum fraţii.

Dorinţa de unitate nu există doar la nivelul Bisericii divizate. Una dintre durerile cele mai mari ale unei comunităţi creştine, oricare ar fi ea, este chiar lipsa de unitate. Nu rareori, preoţii se confruntă cu această situaţie: nu ştiu cum să facă pentru a-i ajuta, mai ales pe tineri, să fie uniţi. Inclusiv credincioşii sunt conştienţi că multe lucruri s-ar desfăşura mai bine şi mai benefic în parohia lor dacă nu ar lipsi unitatea între membri. Pentru mulţi dintre preoţi dorinţa realizării unităţii la nivel parohial reprezintă de mult timp unul dintre marele idealuri ale pastoraţiei. Când un preot a fost transferat într-o parohie i-a felicitat pe tineri pentru prezenţa lor numeroasă la biserică, însă imediat s-a apropiat de el un tânăr şi i-a spus: “Părinte, să nu vă faceţi iluzii, suntem mulţi, dar nu suntem uniţi, fiecare trage la oala lui, noi nu ne putem suporta unii pe alţii, doar câte doi-trei, în grupuleţe”. Nimeni nu avea curajul unei iniţiative, din sfială şi prejudecată, fiecare se lăsa în seama celorlalţi, nu discutau între ei şi, deci, nu puteau realiza mare lucru. La nivel de familie, crizele şi suferinţele cel mai profunde se întâlnesc atunci când membrii familiei sunt dezbinaţi, când lipseşte unitatea. Câţi părinţi nu sunt nevoiţi să-şi trăiască bătrâneţile singuri, deoarece fiii lor nu se mai văd cu ochi buni unul cu altul!

De asemenea, v-aţi întrebat vreodată, de ce există oameni nemulţumiţi şi tulburaţi? Oameni care se simt cu picioarele în două luntre şi nu se regăsesc în niciun fel! Lipseşte ceva esenţial: unitatea cu ei înşişi. În noi înşine trebuie să existe armonie, între ce simţim şi gândim şi ceea ce realizăm, între spirit şi trup. Rodul unităţii este bucuria şi pacea interioară, când acestea lipsesc este semn că ne lipseşte unitatea interioară. Există atâţia oameni tulburaţi, nemulţumiţi, pentru care aspiraţiile prea înalte şi ideale tulbură liniştea. Oameni care nu se împacă cu ei înşişi, care nu-şi recunosc limitele, oameni care aleg împotriva firii, oameni care nici nu ştiu ce doresc. Tuturor acestora le lipseşte ceva esenţial: unitatea interioară. Aceasta este marea carenţă a vieţii lor.

Unitatea apare, aşadar, ca fiind una dintre cele mai mari provocări ale acestui început de mileniu. Nevoia de unitate o resimte omul la toate nivelurile: personal, comunitar şi eclezial. Ne dăm seama că fără unitate nu există bucurie şi fericire, nu există viaţă adevărată. Viaţa fără unitate e un jug greu şi numai viaţă nu poate fi numită.

Sfânta evanghelie pe care am ascultat-o astăzi redă o rugăciune pentru unitate, cu valoare de testament rostită de Isus în ajunul pătimirii sale. Cu alte cuvinte, nevoia de unitate nu este o descoperire recentă a ştiinţelor sociologice, ci ea face parte dintr-un proiect mai amplu, proiectul de iubire a lui Dumnezeu. Unitatea îşi are rădăcina în inima lui Dumnezeu, este visul lui Dumnezeu cu omul. Acesta a fost creat “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, ori Dumnezeu este unitate, este relaţie, este Treime. La fel şi pentru om unitatea este expresia cea mai profundă a fiinţei sale; omul însuşi este expresia relaţiilor din Sfânta Treime, din Dumnezeu, relaţii de iubire între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Avem întipărită în codul nostru genetic dorinţa după unitate şi nu ne vom simţi împliniţi decât atunci când vom trăi unitatea.

Rugăciunea pe care Isus o adresează Tatălui în cenacol, “Ca toţi să fie una”, nu era doar pentru ucenicii aflaţi alături de el în acel moment, ci “şi pentru cei care vor asculta cuvintelor lor şi vor crede” în el. Şi noi suntem destinatarii acestei rugăciuni.

Dar care este drumul pe care să porneşti pentru a realiza unitatea, pentru a împlini astfel năzuinţele cele mai intime ale fiinţei noastre? Toţi râvnim unitatea cea mare, unitatea lumii, a Bisericilor, a popoarelor. Sunt realităţi vrednice de dorit, dar nu vom putea ajunge la ele, dacă lipseşte unitatea cu noi înşine, dacă lipseşte unitatea familiei şi a comunităţii – acesta este drumul care face să se împlinească rugăciunea lui Isus: “Ca toţi să fie una”.

Cum realizăm unitatea cu noi înşine? Acesta este primul pas – pentru ca “toţi să fie una”: aspiraţiile şi idealurile să corespundă demnităţii noastre. Pentru că suntem născuţi din Dumnezeu, viaţa noastră este o viaţă sacră. Şi este sacră în întregime, trup şi spirit. Ori în noi lipseşte adesea unitatea pentru că între spirit şi trup nu mai există armonie. Când spiritul doreşte ceva, trupul doreşte altceva, iar uneori alegem ceea ce doreşte trupul, şi atunci este distrusă unitatea fiinţei. Pentru ca să fim “una în Tatăl” e necesar să-l alegem pe Dumnezeu cu toată fiinţa, iar alegerea să nu fie pentru o clipă, ci pentru toată viaţa. Nu poţi să-l alegi pe Dumnezeu doar pe jumătate. Unitatea cu noi înşine este, de fapt, unitatea cu Dumnezeu, pentru că suntem dumnezei. Am fost creaţi de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa şi am fost constituiţi să nu ne găsim împlinirea decât în unitatea lui. Cum se menţine şi cum se dobândeşte unitatea cu el? Ne arată Cristos. El în toată evanghelia de astăzi se roagă, deci unitatea este rod al rugăciunii. Când nu ai timp pentru rugăciune, este normal să nu te simţi împăcat cu tine însuţi, când nu ai timp să stai de vorbă cu Dumnezeul vieţii tale, e normal să nu te mai regăseşti, să-ţi pierzi echilibrul. Apoi, unitatea este rod al ascultării lui Isus de Tatăl, adică acceptarea demnităţii şi a misiunii primite. În Cristos, unitatea interioară atinge nivelul maxim şi devine modelul oricărei unităţi interioare.

Dacă ai făcut deja acest pas, dacă eşti în armonie cu tine însuţi, dacă te-ai împăcat cu viaţa, pasul următor va fi mai uşor: unitatea la nivel comunitar. Sunt mulţi cei care îşi proiectează asupra celorlalţi propriile probleme interioare nerezolvate la timp. Lipsa unităţii interioare se răsfrânge asupra unităţii comunitare. Nu poţi construi unitatea cu ceilalţi, dacă îţi lipseşte unitatea interioară, dacă nu eşti unit cu Dumnezeul din tine. Ceea ce eventual ai putea construi ar fi un simplu pact, o simplă alianţă în vederea realizării unui scop, iar orice vătămare a ei ar reprezenta distrugerea unităţii. Ca unitatea dintre noi să fie reală, să fim fraţi, e nevoie să luăm ca model relaţia din sânul Sfintei Treimi: “După cum tu părinte eşti în mine şi eu tine” şi “tu m-ai iubit pe mine înainte de întemeierea lumii”. Iubirea este liantul unităţii comunitare, o iubire care înţelege diferenţa ca o valoare, nu ca motiv de discordie şi neînţelegere. Povestea o tânără căsătorită nu cu mulţi ani în urmă, dar deja părăsită de soţul ei, despre modul în care a reuşit să depăşească acest greu moment. Singura ei scăpare a fost o comunitate, în care, într-adevăr, se trăia unitatea. Acolo nimeni nu era prea sărac pentru a oferi ceva, nimeni nu era prea obosit pentru a sări în ajutorul celuilalt, nimeni nu ducea lipsă de timp, pentru că mereu se găsea timp cel puţin pentru un zâmbet. Povesteşte tânăra, “dacă nu ar fi existat acest grup de oameni minunaţi, ori nu mai eram în viaţă, ori porneam pe un drum total greşit”.

“Slava pe care tu mi-ai dat-o, eu le-am dat-o lor, ca să fie una precum noi suntem una”. Dumnezeu a sădit în noi nu doar dorinţa de unitate, ci şi capacitatea de unitate. Aşadar, unitatea nu mai apare ca o ideologie, ci este un vis care poate şi trebuie să devină realitate.

Dacă la nivel parohial vom trăi uniţi în rugăciune şi iubire, atunci, trăirea noastră va fi o mărturie despre iubirea lui Dumnezeu, despre Cristos, că el este Salvatorul, că el este Mântuitorul, “ca să cunoască lumea că tu m-ai trimis” – spune Isus. Unitatea dintre noi poate avea ca rod unitatea Bisericii, a creştinilor şi necreştinilor. Nu putem realiza unitatea Bisericii dacă noi, ca şi creştini suntem divizaţi. Cum să-l determini pe un altul să fie una cu tine?

Un cardinal renumit a fost întrebat care este motivul pentru care unele persoane doresc să devină catolice? La care el a răspuns: “Aceasta nu se datorează faptului că în Biserica Catolică Liturghia ar fi mai frumoasă, nici faptului că Biserica Catolică ar avea un Drept canonic clar şi explicit, nici faptului că morala catolică le-ar fi mai la îndemână, dar cei mai mulţi aleg să devină catolici, deoarece la un moment dat au întâlnit pe cineva care prin viaţa lui a vorbit despre Cristos şi au rămas impresionaţi!” Cel mai convingător mod de a vorbi despre Cristos este “unitatea”. Din ea se naşte bucuria, pofta de viaţă, curajul de trăi. Şi cine nu îşi doreşte în viaţă să fie bucuros şi fericit!