Predici

Astăzi se celebrează sărbătoarea Înălţării lui Isus la cer. În prima lectură evenimentul este descris astfel: “după ce a spus acestea, sub privirile lor, el a fost înălţat şi un nor l-a ascuns din ochii lor. 10 În timp ce erau cu ochii aţintiţi spre cer şi el se înălţa, iată că le-au apărut doi bărbaţi în haine albe 11 şi le-au spus: “Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus, care a fost înălţat de la voi la cer, va veni tot aşa cum l-aţi văzut mergând spre cer“.

Aceasta este descrierea externă, să spunem aşa a evenimentului. Este curios să ascultăm din gura celor doi îngeri (bărbaţii “în haine albe”), aceeaşi mustrare, care în tonuri mai puţin amabile, a fost adesea adresată creştinilor, din partea necredincioşilor: de ce staţi privind la cer? “Creştinii – a spus Hegel – risipesc în cer comorile destinate pământului!” “Creştinii – a afirmat Marx – proiectează în cer dorinţele lor nesatisfăcute pe pământ”.

Sărbătoarea de astăzi ne constrânge să reflectăm asupra semnificaţiei cuvântului CER care apare continuu în lecturile biblice şi chiar în numele sărbătorii: “Înălţarea Domnului la cer“. Unii confundă astăzi acest cer al credinţei cu cerul fizic sau astronomic şi de aici se naşte un amestec exploziv. Acum câţiva ani, în SUA, a avut loc o sinucidere în masă a 39 de persoane aparţinând unei mici secte numite Poarta cerului. Motivul? Obosiţi şi dezgustaţi de viaţa de pe pământ şi abătuţi de la calea cea dreaptă de discuţiile despre extratereştri şi OZN-uri, ei erau nerăbdători să urce “la un nivel mai înalt” şi să meargă să trăiască pe o altă planetă. Trecerea aproape de pământ a cometei Haley a fost luată ca semnul aşteptat. Sosise ceasul de a lăsa aici pe pământ “vehiculele” sau “containerele”, aşa cum numeau ei trupul; trebuiau să se grăbească să urce pe nava care venise să-i ia, înainte ca aceasta să dispară din nou în spaţiile profunde ale cosmosului.

Şi din acest episod neplăcut se vede cât este de important să clarificăm ce anume trebuie să înţelegem atunci când evanghelia ne vorbeşte despre cer. Platon, unul dintre cei mai mari maeştri ai omenirii, a cuprins într-o asemănare sensul spiritual al cerului; este vorba despre aşa-zisul mit al peşterii. Nu vă fie teamă, veţi vedea că este vorba despre o filozofie foarte uşor de înţeles. Şi apoi cine a spus că cele mai înalte comori ale gândirii omeneşti trebuie să fie rezervate numai celor înţelepţi şi celor care au putut face o facultate? Nu există idee, cât de profundă, care găsind limbajul adaptat, să nu poată fi înţeleasă şi de o persoană oarecare mai puţin instruită.

Imaginează-ţi – scrie Platon – această scenă. Mai mulţi oameni au fost închişi în adâncul unei peşteri întunecoase, cu spatele către ieşire. Sunt legaţi în aşa fel încât nu pot să privească decât înainte, spre perete. În spatele lor, după un mic zid, este lume care vine şi pleacă, purtând în mână sau pe cap diferite obiecte. Între intrarea în peşteră şi această lume cu diferite obiecte este un foc ce proiectează umbrele lor pe unicul perete la care pot privi oamenii noştri legaţi. Pentru că nu au văzut niciodată nimic altceva, persoanele legate în grotă cred că acele umbre sunt singura realitate, că nu mai există altceva. Astfel că dacă cineva reuşeşte să se elibereze şi să iasă la lumină şi apoi se întoarce înapoi, încercând să spună prizonierilor cum stau lucrurile cu adevărat, ei îl vor omorî, crezând că din cauza luminii prea mari i s-a sucit mintea (ceea ce au făcut atenienii cu Socrate).

Aceasta este condiţia noastră, a oamenilor, în lume. Lumea este o peşteră. Lucrurile pe care le credem adevărate şi reale nu sunt decât umbre ale realităţilor care se găsesc sus, în cer. Sunt imitaţii ale realităţilor cereşti. Trebuie să ne dezbrăcăm de trupul care ne leagă de materie şi de iluzii, “să ieşim din peşteră”, pentru a cunoaşte adevărata realitate. Platon înţelesese aşadar că cerul, ca patrie definitivă a omului, nu este cel fizic, aşezat în vreo parte îndepărtată a cosmosului. Este un cer diferit din punct de vedere calitativ, situat în afara spaţiului şi a timpului. El îl numea “lumea ideilor” sau hyperuraníu.

Marele pictor Rafael a sintetizat în mod magistral gândirea lui Platon în renumitul tablou Şcoala din Atena. În el vedem pe cei doi mari filozofi antici Platon şi Aristotel, reprezentaţi în atitudini opuse. Aristotel, cu mâna îndreptată în jos, spune că realitatea este pe pământ, iar cunoaşterea trebuie să plece de la lucrurile care se văd şi se ating; Platon, cu degetul îndreptat în sus, aminteşte că realitatea este sus, în cer.

Astăzi suntem cu toţii, mai mult sau mai puţin “aristotelici”, toţi cu privirea şi atenţia îndreptate spre pământ. Ne-ar fi de folos tuturor un pic de platonism. Dacă atât de defăimata “iubire platonică” înseamnă o iubire mai spirituală, mai poetică şi ideală, atunci şi în iubire, ar fi util să devenim cu toţii puţin mai platonici, odată ce astăzi pericolul cel mai mare este acela de a banaliza iubirea, reducând-o numai la sfera fizică a simţurilor. Dar despre acest lucru a scris magistral papa Benedict al XVI-lea în prima sa enciclică Deus caritas est.

Există fraze în scriptură care par copiate după modul platonic de a vedea lucrurile, ilustrat de mitul peşterii. Acel personaj al tabloului lui Rafael cu degetul îndreptat spre cer, ar putea fi foarte bine sf Paul când spune: “dacă aţi înviat împreună cu Cristos, căutaţi cele de sus unde Cristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu. Cugetaţi la cele de sus şi nu la cele de pe pământ” (Col 3,1-2).

Atunci, credinţa creştină nu ar fi decât o formă actualizată de platonism? Nimic nou nu s-a petrecut o dată cu venirea lui Cristos? Nu este aşa. Există o diferenţă substanţială. Cerul creştinilor nu este acelaşi cu cerul lui Platon. Creştinii nu gândesc după schema spaţială jos/sus, ci după schema temporală prezent/viitor. Atunci când vorbim despre cer, noi nu înţelegem un spaţiu care este deasupra noastră, ci un eveniment care stă în faţa noastră, spre care ne îndreptăm. Iar acest eveniment este întoarcerea glorioasă a Domnului, parusia, “cerurile noi şi pământul nou”. După ce le-a spus apostolilor: de ce staţi privind la cer?, cei doi îngeri le spun în ce direcţie trebuie să privească, adică spre întoarcerea Domnului: Acest Isus, care a fost înălţat de la voi la cer, va veni tot aşa cum l-aţi văzut mergând spre cer.

Sf. Paul spune acelaşi lucru: patria noastră este în ceruri, de unde îl aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Cristos (Fil 3,20).

“Noi nu avem aici o cetate stătătoare, spune Scriptura, şi în acest punct ne-am aştepta ca textul să continue spunând «ci să căutăm cele de sus»; în schimb este scris: ci o căutăm pe aceea care trebuie să vină (Evr 13,14).

Cineva ar putea spune: şi ce diferenţă este? Este o diferenţă enormă! În ochii lui Platon această lume îşi pierde orice valoare. Lumea era pentru el o peşteră, adică o închisoare; jucându-se cu asemănarea celor două cuvinte în greceşte, el spunea că trupul (soma) este un mormânt (sema). În acest caz, cuvântul de ordine devine să fugim, să evadăm. Nu există salvarea trupului şi a lumii, ci numai salvarea din trup şi din lume.

Pentru creştini nu este aşa. Creştinul nu este un dualist ca Platon. Trupul nu este un simplu “vehicul” sau “container” ce trebuie lăsat jos. El este destinat să participe la glorie împreună cu sufletul. Învierea lui Cristos şi înălţarea sa la cer în adevăratul său trup ne arată tocmai acest lucru. Noi vrem să fim fericiţi “în acest trup al nostru”, nu fără el, şi aşa va fi – ne asigură credinţa. Pentru noi, creştinii, cerul este întâlnirea cu Domnul care vine, sau “a merge să stăm cu Domnul” (Fil 1,23).

Mai mult: dacă această lume este a lui Dumnezeu, creată de el şi în aşteptare şi ea a deplinei mântuiri (cf. Rm 8,19), atunci nu numai că nu putem fi dezinteresaţi de soarta sa, dar trebuie să contribuim la păstrarea şi îmbunătăţirea ei. Departe de a ne rupe de misiunea de a îmbunătăţi condiţiile de viaţă în această lume, credinţa în întoarcerea lui Cristos şi într-o viaţă viitoare devine un stimulent formidabil care nu lasă pe nimeni liniştit în lenevirea sa. Timpul ne este dat pentru “a face bine tuturor” (Gal 6,10).

Dacă cerul este pentru noi “Domnul care vine”, atunci trebuie să fim mereu vigilenţi pentru că el vine deja la noi acum în euharistie, vine în cel sărman, în nevoiaş, în cel suferind. Înainte de a merge noi la cer, vine cerul la noi. Numai să-l recunoaştem!

Diverşi alţi autori Ritul latin