Predici

Este ultima duminică înaintea sărbătorii Înălţării Domnului la cer. De la Paşti până astăzi, atât Biserica, prin lecturile pe care ni le-a propus, cât şi Cristos, în lecturile pe care le-am auzit, au căutat să ne convingă asupra unui singur eveniment: Învierea.

Nu putem trece cu vederea prezenţa Mariei Magdalena la mormânt în dimineaţa învierii şi întâlnirea ei cu Cel Înviat. De asemenea, un rol important l-au jucat şi apostolii. Întâlnirile lui Isus înviat cu ei au avut rolul de a-i convinge că el este, că nu văd o nălucă şi nici un duh. El este cel care s-a născut la Betleem, a fost botezat în Iordan, a ales doisprezece ucenici, a predicat, a făcut multe minuni, a fost trădat de Iuda, a fost părăsit de apostoli, a fost condamnat la moarte de către Pilat şi răstignit pe cruce pe Golgota. El este cel care, în urma tuturor suferinţelor îndurate din iubire faţă de oameni, urmând planul Tatălui, a suferit, a murit şi a treia zi a înviat.

Lecturile pe care le propune Biserica pentru duminica de astăzi, a şasea a timpului pascal, sunt atât de diferite, încât, la prima vedere, lasă impresia că fiecare are un subiect aparte şi, în consecinţă, nu există nici o unitate între ele.

Putem compara aceste lecturi cu un tată care, urmând să plece departe de casă, caută să spună o grămadă de lucruri celor pe care îi lasă acasă, dar îi asigură că ceea ce le spune, le va mai aminti prin telefon la timpul potrivit.

În cazul nostru, cel care urmează să plece este Isus Cristos. A stat timp de trei ani cu ucenicii, un timp în care i-a învăţat atâtea! Însă, cel mai important lucru pe care i-a învăţat a fost IUBIREA. I-a învăţat cine este Iubirea, ce este Iubirea şi cum trebuie să se iubească între ei. El însuşi s-a dat drept model de iubire.

S-a născut din Iubire, a trăit, a murit şi a înviat din iubire. Drumul pe care l-a trasat ucenicilor, dar şi tuturor celor care i-au ascultat sau aveau să-i asculte cuvântul, este unul singur, acela al iubirii: “Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu… Cine nu mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele mele” (In 14,23-24). Condiţia este clară! Isus nu se pierde în condiţionări inutile. Face una şi bună, deşi deosebit de grea! Grea, pentru că de atâtea ori, istoria a demonstrat că nu a înţeles-o. Dacă ar fi înţeles-o ar fi păzit întru totul cuvântul lăsat de Isus.

Cu toate acestea, Isus prevede că oamenii nu-i vor păzi întru totul cuvântul, de aceea, înainte de înălţarea sa la Tatăl, dar şi de nenumărate ori, pe parcursul vieţii, a amintit ucenicilor că îl va trimite pe Duhul Sfânt, care: “vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte tot ce v-am spus” (In 14,26).

Adesea, oamenii sunt ocupaţi cu ale lor, asemenea copiilor la plecare tatălui. Sunt prea distraţi să ţină minte tot ceea ce a spus tatăl la plecare. Poate şi atmosfera de dinaintea plecării este de vină. De vină este însă şi indifenţa copiilor care consideră că au timp să facă ceea ce le-a cerut tatăl până când acesta revine. Constată însă că, din cauza neatenţiei lor, nimeni nu-şi mai aminteşte ceea ce şi-a dorit tatăl. De aceea e necesar “telefonul” tatălui, spre a le aminti copiilor ce au de făcut. Unele din datorii sunt poate vitale pentru copii.

Ştiind acestea, Isus îl promite pe Duhul Sfânt. Misiunea lui este aceea de a veghea asupra împlinirii cuvântului lui. Cu discreţie, cu iubire, cu tărie, curaj, cu cele şapte daruri, el vine în întâmpinarea celui care îşi deschide inima şi îl primeşte.

Prin telefonul pe care îl dă tatăl din când în când copiilor, el se face prezent în mijlocul lor. Ei îi aud glasul, îl simt bucuros sau nervos, preocupat sau degajat, dar deşi îl aud, pot să nu împlinească ceea ce le-a spus la despărţire şi le reînnoieşte prin telefon. Glasul tatălui, în acest caz, poate să influenţeze elanul copiilor, dar îi poate lăsa şi indiferenţi.

Rolul Duhului Sfânt este acela de a însufleţi credinţa Bisericii, dar multora nu le spune nimic. Astfel de oameni, deşi de cele mai multe ori indiferenţi faţă de prezenţa şi acţiunea lui Dumnezeu, sunt nişte nefericiţi. În mod deosebit, lor li se potrivesc cuvintele lui Isus: “Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se înfricoşeze…” (In 14,27).

Duhul Sfânt este Duhul curajului. La despărţirea de tatăl, copiii au nevoie de curaj. Ei ştiu că, plecând tatăl, concret, nu vom mai avea nici un sprijin. Nu-l vor mai vedea, nu-i vor mai auzi cuvintele, nu-i vor mai simţi puterea şi nici ajutorul. Telefonul nu rezolvă decât parţial din toate acestea. Doar curajul că într-o zi îl vor revedea, ajutaţi bineînţeles şi de intervenţiile lui sporadice, îi va ajuta. De acum vor trebui să ia problemele “în dinţi”, să devină ei înşişi ascultători şi împlinitori fideli ai cuvântului tatălui.

Neliniştea ucenicilor era dată tocmai de ceea ce avea să urmeze. Cât timp Isus era cu ei, totul era asigurat: chiar şi pâinile şi peştii, ca şi prestigiul. Adunându-se să-l vadă şi să-l asculte pe Isus, mulţimile îi vedeau şi-i apreciau şi pe ei. De acum, ei vor trebui să-l arate mulţimilor pe Isus, prin cuvintele lor, prin exemplul lor şi, aşa cum o vor dovedi, prin moartea lor. Isus nu mai era în mod fizic cu ei. Înălţarea presupunea şi acest aspect. Îşi vor aminti ucenicii cele spuse de el, vor reveni la locurile prin care au trecut împreună, dar el nu mai era. Cu toate acestea, ei trebuiau să facă ceea ce el le-a spus: “V-am spus toate acestea de pe acum, înainte de a se împlini, ca atunci când se vor împlini, să credeţi în mine” (In 14,29). Credinţa înseamnă tocmai împlinirea a tot ceea ce a spus el.

Iar problemele nu au întârziat să apară.

Prima lectură ne descrie o astfel de problemă. La Antiohia au venit nişte credincioşi din Iudeea care au început să înveţe în numele lui Isus şi să facă ca necesară pentru mântuire tăierea împrejur. Paul şi Barnaba, care erau deja acolo, trimişi oficial din partea Bisericii intră în controversă cu cei care predicau astfel de învăţături. Pentru a le clarifica vin la Ierusalim, unde, după întâlnirea cu apostolii, în cadrul primului conciliu al Bisericii, se întorc la Antiohia şi iau de pe umerii celor care doreau să-l urmeze pe Isus această povară.

Este una dintre primele probleme ale Bisericii de la început. Istoria însă avea să experimenteze şi altele. Mulţi s-au ridicat în nume propriu şi au învăţat altfel decât a lăsat Isus Cristos, iar învăţătura lor a dus la diviziuni în Biserică. S-a ignorat prezenţa Duhului Sfânt care uneşte şi nu dezbină, care conduce la strălucire, nu la întuneric, care îi conduce pe cei care cred spre Ierusalimul ceresc, în care, aşa cum ni-l prezintă lectura a doua, este luminat de slava lui Dumnezeu, iar făclia este Mielul (cf Ap 21,23).

Înainte de sărbătoarea propriu-zisă a înălţării Domnului la cer, noi, creştinii de astăzi, avem o mare datorie, trebuie să ne întrebăm: “Noi ce probleme facem Bisericii? Poate că nu ne-am ridicat în mod făţiş împotriva ei, dar am fost noi de fiecare dată mărturisitori şi împlinitori fideli ai cuvântului lăsat nouă de Isus? Cum ne deschidem noi faţă de şoaptele Duhului Sfânt? Cum înţelegem noi porunca iubiri lăsată nouă de Isus Cristos?”

După înălţarea lui Isus la cer, ucenicii s-au adunat în Cenacol şi împreună cu Sfânta Fecioară Maria, în rugăciune, l-au aşteptat pe Duhul Sfânt, apoi au plecat în lumea întreagă. Noi suntem acum în “Cenacol”, unde mai întâi ne împărtăşim din cuvântul lui Dumnezeu, apoi din Trupul lui Isus. La sfârşit, când Liturghia se va încheia, unde ne-am propus să mergem? Acasă? Da, vom merge acasă, dar cum?

pr. Felician Tiba Ritul latin