Start > Ritul latin > Duminica a VI-a din Timpul Pascal

Duminica a VI-a din Timpul Pascal

11 May 2007
1,152 afișări

Autor: pr. Felician Tiba
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a VI-a după Paște (Anul C)

Este ultima duminică înaintea sărbătorii Înălțării Domnului la cer. De la Paști până astăzi, atât Biserica, prin lecturile pe care ni le-a propus, cât și Cristos, în lecturile pe care le-am auzit, au căutat să ne convingă asupra unui singur eveniment: Învierea.

Nu putem trece cu vederea prezența Mariei Magdalena la mormânt în dimineața învierii și întâlnirea ei cu Cel Înviat. De asemenea, un rol important l-au jucat și apostolii. Întâlnirile lui Isus înviat cu ei au avut rolul de a-i convinge că el este, că nu văd o nălucă și nici un duh. El este cel care s-a născut la Betleem, a fost botezat în Iordan, a ales doisprezece ucenici, a predicat, a făcut multe minuni, a fost trădat de Iuda, a fost părăsit de apostoli, a fost condamnat la moarte de către Pilat și răstignit pe cruce pe Golgota. El este cel care, în urma tuturor suferințelor îndurate din iubire față de oameni, urmând planul Tatălui, a suferit, a murit și a treia zi a înviat.

Lecturile pe care le propune Biserica pentru duminica de astăzi, a șasea a timpului pascal, sunt atât de diferite, încât, la prima vedere, lasă impresia că fiecare are un subiect aparte și, în consecință, nu există nici o unitate între ele.

Putem compara aceste lecturi cu un tată care, urmând să plece departe de casă, caută să spună o grămadă de lucruri celor pe care îi lasă acasă, dar îi asigură că ceea ce le spune, le va mai aminti prin telefon la timpul potrivit.

În cazul nostru, cel care urmează să plece este Isus Cristos. A stat timp de trei ani cu ucenicii, un timp în care i-a învățat atâtea! Însă, cel mai important lucru pe care i-a învățat a fost IUBIREA. I-a învățat cine este Iubirea, ce este Iubirea și cum trebuie să se iubească între ei. El însuși s-a dat drept model de iubire.

S-a născut din Iubire, a trăit, a murit și a înviat din iubire. Drumul pe care l-a trasat ucenicilor, dar și tuturor celor care i-au ascultat sau aveau să-i asculte cuvântul, este unul singur, acela al iubirii: “Dacă mă iubește cineva, va păzi cuvântul meu… Cine nu mă iubește, nu păzește cuvintele mele” (In 14,23-24). Condiția este clară! Isus nu se pierde în condiționări inutile. Face una și bună, deși deosebit de grea! Grea, pentru că de atâtea ori, istoria a demonstrat că nu a înțeles-o. Dacă ar fi înțeles-o ar fi păzit întru totul cuvântul lăsat de Isus.

Cu toate acestea, Isus prevede că oamenii nu-i vor păzi întru totul cuvântul, de aceea, înainte de înălțarea sa la Tatăl, dar și de nenumărate ori, pe parcursul vieții, a amintit ucenicilor că îl va trimite pe Duhul Sfânt, care: “vă va învăța toate și vă va aduce aminte tot ce v-am spus” (In 14,26).

Adesea, oamenii sunt ocupați cu ale lor, asemenea copiilor la plecare tatălui. Sunt prea distrați să țină minte tot ceea ce a spus tatăl la plecare. Poate și atmosfera de dinaintea plecării este de vină. De vină este însă și indifența copiilor care consideră că au timp să facă ceea ce le-a cerut tatăl până când acesta revine. Constată însă că, din cauza neatenției lor, nimeni nu-și mai amintește ceea ce și-a dorit tatăl. De aceea e necesar “telefonul” tatălui, spre a le aminti copiilor ce au de făcut. Unele din datorii sunt poate vitale pentru copii.

Știind acestea, Isus îl promite pe Duhul Sfânt. Misiunea lui este aceea de a veghea asupra împlinirii cuvântului lui. Cu discreție, cu iubire, cu tărie, curaj, cu cele șapte daruri, el vine în întâmpinarea celui care își deschide inima și îl primește.

Prin telefonul pe care îl dă tatăl din când în când copiilor, el se face prezent în mijlocul lor. Ei îi aud glasul, îl simt bucuros sau nervos, preocupat sau degajat, dar deși îl aud, pot să nu împlinească ceea ce le-a spus la despărțire și le reînnoiește prin telefon. Glasul tatălui, în acest caz, poate să influențeze elanul copiilor, dar îi poate lăsa și indiferenți.

Rolul Duhului Sfânt este acela de a însufleți credința Bisericii, dar multora nu le spune nimic. Astfel de oameni, deși de cele mai multe ori indiferenți față de prezența și acțiunea lui Dumnezeu, sunt niște nefericiți. În mod deosebit, lor li se potrivesc cuvintele lui Isus: “Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se înfricoșeze…” (In 14,27).

Duhul Sfânt este Duhul curajului. La despărțirea de tatăl, copiii au nevoie de curaj. Ei știu că, plecând tatăl, concret, nu vom mai avea nici un sprijin. Nu-l vor mai vedea, nu-i vor mai auzi cuvintele, nu-i vor mai simți puterea și nici ajutorul. Telefonul nu rezolvă decât parțial din toate acestea. Doar curajul că într-o zi îl vor revedea, ajutați bineînțeles și de intervențiile lui sporadice, îi va ajuta. De acum vor trebui să ia problemele “în dinți”, să devină ei înșiși ascultători și împlinitori fideli ai cuvântului tatălui.

Neliniștea ucenicilor era dată tocmai de ceea ce avea să urmeze. Cât timp Isus era cu ei, totul era asigurat: chiar și pâinile și peștii, ca și prestigiul. Adunându-se să-l vadă și să-l asculte pe Isus, mulțimile îi vedeau și-i apreciau și pe ei. De acum, ei vor trebui să-l arate mulțimilor pe Isus, prin cuvintele lor, prin exemplul lor și, așa cum o vor dovedi, prin moartea lor. Isus nu mai era în mod fizic cu ei. Înălțarea presupunea și acest aspect. Își vor aminti ucenicii cele spuse de el, vor reveni la locurile prin care au trecut împreună, dar el nu mai era. Cu toate acestea, ei trebuiau să facă ceea ce el le-a spus: “V-am spus toate acestea de pe acum, înainte de a se împlini, ca atunci când se vor împlini, să credeți în mine” (In 14,29). Credința înseamnă tocmai împlinirea a tot ceea ce a spus el.

Iar problemele nu au întârziat să apară.

Prima lectură ne descrie o astfel de problemă. La Antiohia au venit niște credincioși din Iudeea care au început să învețe în numele lui Isus și să facă ca necesară pentru mântuire tăierea împrejur. Paul și Barnaba, care erau deja acolo, trimiși oficial din partea Bisericii intră în controversă cu cei care predicau astfel de învățături. Pentru a le clarifica vin la Ierusalim, unde, după întâlnirea cu apostolii, în cadrul primului conciliu al Bisericii, se întorc la Antiohia și iau de pe umerii celor care doreau să-l urmeze pe Isus această povară.

Este una dintre primele probleme ale Bisericii de la început. Istoria însă avea să experimenteze și altele. Mulți s-au ridicat în nume propriu și au învățat altfel decât a lăsat Isus Cristos, iar învățătura lor a dus la diviziuni în Biserică. S-a ignorat prezența Duhului Sfânt care unește și nu dezbină, care conduce la strălucire, nu la întuneric, care îi conduce pe cei care cred spre Ierusalimul ceresc, în care, așa cum ni-l prezintă lectura a doua, este luminat de slava lui Dumnezeu, iar făclia este Mielul (cf Ap 21,23).

Înainte de sărbătoarea propriu-zisă a înălțării Domnului la cer, noi, creștinii de astăzi, avem o mare datorie, trebuie să ne întrebăm: “Noi ce probleme facem Bisericii? Poate că nu ne-am ridicat în mod fățiș împotriva ei, dar am fost noi de fiecare dată mărturisitori și împlinitori fideli ai cuvântului lăsat nouă de Isus? Cum ne deschidem noi față de șoaptele Duhului Sfânt? Cum înțelegem noi porunca iubiri lăsată nouă de Isus Cristos?”

După înălțarea lui Isus la cer, ucenicii s-au adunat în Cenacol și împreună cu Sfânta Fecioară Maria, în rugăciune, l-au așteptat pe Duhul Sfânt, apoi au plecat în lumea întreagă. Noi suntem acum în “Cenacol”, unde mai întâi ne împărtășim din cuvântul lui Dumnezeu, apoi din Trupul lui Isus. La sfârșit, când Liturghia se va încheia, unde ne-am propus să mergem? Acasă? Da, vom merge acasă, dar cum?

Ritul latin