Predici

Şi în această duminică am ascultat câte un fragment atât din Faptele Apostolilor cât şi din Apocalips. În primul se vorbeşte despre o mulţime mare de oameni, care după cuvântul lui Paul şi al lui Barnaba îmbrăţişează credinţa şi este destinată vieţii veşnice. În cel de-al doilea fragment este vorba despre “o mare gloată, pe care nu putea nimeni s-o numere”, care stătea în picioare înaintea tronului şi care era condusă de Mielul-Păstor la izvoarele apelor vieţii. Încă odată vom contempla împreună cele două vieţi şi cele două Biserici: Biserica de acum şi Biserica viitorului; viaţa lumii acesteia şi viaţa veşnică.

Însă de data aceasta nu ne vom mulţumi (ca Moise) să contemplăm de departe pământul făgăduit care ne aşteaptă, ci, întrucât este posibil, vom arunca o privire în interior; vom îndrăzni să nu ne mai temem să atacăm această temă a vieţii veşnice, cu toate că ştim că despre aceasta nu se poate vorbi altfel decât tăcând, sau, în cel mai bun caz, exclamând cu simplitate: Vai, vai, vai, vai! … (aşa cum i s-a întâmplat celui care a experimentat aşa ceva).

Noi trăim într-o lume tot mai închisă. Este adevărat că omul modern a dărâmat atâtea bariere fizice, a ajuns atât în sus către cosmos, cât şi în jos, spre atom. Însă toate acestea se petrec într-un cadru foarte delimitat al experienţei sensibile; aruncând privirea dincolo de o atare experienţă, aceasta ne îngrozeşte pe toţi! Un poet italian a cântat cu multă melancolie despre un gard viu, care împiedica privirea ultimului orizont (Leopardi, “Infinitul”). De fiecare dată noi suntem constrânşi să deschidem un loc de trecere în acel gard pentru a face loc să treacă cei ce ne părăsesc, însă această breşă se închide în grabă. Oamenii îi îndepărtează pe morţi nu numai din casă ci chiar şi din mintea lor. Îşi mai aduc aminte numai ceea ce au fost, ce au făcut, ce spuneau pe când mai erau printre noi, însă nu cum sunt şi unde se află acum, Îi socotesc morţi şi nu vii.

Un scriitor modern, F. Kafka, a inventat un simbol impresionant al acestei lumi închise în sine însăşi. El aseamănă lumea cu un castel cu multe camere şi coridoare, cu scări şi cu antreuri nesfârşite. Un crainic a primit de la regele muribund un mesaj spre a-l duce în afara castelului, însă acesta nu a mai ajuns, cu toată osteneala lui, la poarta cea mare prin care să poată ieşi din castel cu mesajul unui mort. Spiritualitatea creştină (Sf. Tereza de Avila) cunoaşte ideea castelului interior (care este locuinţa Sfintei Treimi în noi), însă aici ne aflăm în faţa unui castel exterior; castelul interior este un castel închis înlăuntrul nostru. Castelul exterior înseamnă: noi închişi într-un castel.

Un simbol mic însă semnificativ al acestei lumi sufocante sunt şi localurile de noapte, dispersate la periferiile marilor oraşe, care seară de seară primesc gloate întregi de oameni scăpaţi de alienarea cotidiană, în căutare de o schimbare de mediu. În mod obişnuit, acestea sunt localuri infecte la subsoluri, cu forme sinistre, fără ferestre, pentru ca să nu iasă şi să nu intre nici o lumină. Înăuntru totul este împărăţia luminii şi a vieţii artificiale. Biblia vorbeşte despre Turnul lui Babel, însă astăzi această imagine a suferit o mică mutaţie: suntem la fântâna lui Babel. Omul îşi sapă groapa cu propriile lui mâini, pentru a se afunda într-ânsa cu toate fărădelegile şi exploatările sale, cu toate minciunile şi înşelătoriile, cu nihilismul şi răzvrătirile lui, pe care le numeşte libertate. Am devenit omul de la subsol, viermele pământului care-şi caută locuinţa în pământ!

Ei bine, în această situaţie în care trăieşte marea majoritate a oamenilor erei industriale, liturghia, cu tulburătoarea ei ingenuitate, le vesteşte tuturor acelora care intră astăzi în biserici că există o altă cetate şi o altă lume; o lume atât de aproape încât se poate privi dinlăuntru şi vorbi cu cei care locuiesc acolo; o lume de lumină şi de bucurie unde toţi sunt îmbrăcaţi în haine scumpe şi curate, purtând în mâini stâlpări în semn de biruinţă; unde privirea tuturor este îndreptată spre un tron către care se înclină într-o sfântă adoraţie. Cuvântul lor preferat este “Amin” (aşa să fie). Omul care pentru prima dată a descoperit în vedenie acea nouă lume pe care a numit-o “Ierusalimul ceresc”, a întrebat uimit: “Cei care sunt îmbrăcaţi în haine albe cine sunt şi de unde vin?” Şi i s-a răspuns: “Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului”.

Aceasta este o lume adevărată, reală, sau este o lume închipuită, un recipient gol în care vărsăm lacrimile noastre, nevoile şi dorinţele noastre neîmplinite, aşa cum spun filosofii materialişti? Pentru cel care crede, are un “nor de mărturii” pentru a afirma că există o altă lume şi că este infinit mai reală decât această lume. Acea lume există pentru că dorinţa noastră cea mai intimă o cere, şi o dorinţă astfel plăsmuită nu am fi fost noi în stare să o concepem sau inventa, pentru că aşa ceva ne depăşeşte! (Acesta este argumentul augustinian al “inimii neliniştite” a omului). Acea lume există pentru că de la ea primim semnale zilnice şi continue. Când astronomul observă pe cer o micuţă lumină tremurândă, altfel decât toate celelalte, spune că miliarde de ani lumină i-au trebuit acesteia să ajungă până la noi de când a fost trimisă, şi acum marchează o nouă stea pe bolta cerească. Chiar şi în urma acestor semnale pe care le percepem cu credinţa şi cu experienţa religioasă, noi deducem că trebuie să existe “un corp ceresc”. Ştefan, care a văzut cerul deschis şi pe Fiul omului stând la Dreapta lui Dumnezeu; Pavel, care a fost răpit până la al treilea cer, unde a văzut lucruri pe care nimeni nu le poate exprima; Augustin şi Monica, mama sa, care într-o zi, la Ostia, stând în rugăciune în faţa pervazului unei ferestre, au avut fericirea de a gusta un pic dulceaţa acelei vieţi veşnice care se trăieşte acolo sus; Francisc din Assisi, care şi-a văzut locul său în slava cerească; toţi aceştia nu s-au înşelat şi nu ne pot înşela, pentru că au acceptat să sufere şi să moară pentru ceea ca au văzut: “Atât de mare este binele pe care-l aştept încât orice suferinţă mi se pare o desfătare!”

Acestea sunt semnale puternice deja prin ele însele, însă noi suntem în posesia unui alt semnal mult mai puternic; avem o confirmare mai bună decât glasul profeţilor şi al sfinţilor, spre care bine facem să ne îndreptăm atenţia ca spre o lumină ce luminează în întuneric, atâta vreme cât nu a răsărit încă luceafărul de dimineaţă sau soarele spre trezirea sufletelor noastre. Cu alte cuvinte, “îl avem pe Cristos în inimile noastre, speranţa Slavei”, în noi, nu în afară, nu departe de noi. Mărturia cea mai mare că există viaţa veşnică este aceasta: “Cristos în noi, speranţa Slavei”. El este “lumina care luminează în întuneric”, adică în inima noastră. Ce speranţă mai solidă decât aceasta există, din moment ce îl avem pe Isus în inima noastră?

De aceea se şi spune: “Reintraţi în inima voastră! Unde vreţi să mergeţi mai departe decât de voi înşivă? Pe unde vagabondaţi? Reintraţi în inima voastră, deoarece acolo locuieşte Cristos (Sf. Augustin). Prin urmare, viaţa veşnică se află deja în inima noastră; slava este ascunsă în har, ca arborele în sămânţă şi amiaza în mijitul zorilor. De aceea şi Isus a spus (la prezent, nu la viitor) “Eu le dau lor viaţă veşnică; Cine crede în Mine are viaţa de veci… Cine mănâncă Trupul Meu are viaţa veşnică”.

Isus spune la prezent: “Eu le dăruiesc viaţa veşnică”, pentru că El însuşi este viaţa veşnică, şi El se află în mijlocul nostru. Sora Elisabeta a Sfintei Treimi putea spune: “Am aflat cerul pe pământ, pentru că cerul este Dumnezeu, iar Dumnezeu se află în sufletul meu”. Psalmistul spune: “Ţi-a cerut viaţă şi i-ai dat-o; viaţă lungă pentru totdeauna şi pe vecie”. Viaţa este Isus, pe care ni l-a dat Tatăl, şi acele zile lungi sunt Paradisul; dându-ni-l pe Isus, care este Viaţa, Tatăl ne-a dat deja de pe acum Paradisul.

De la altă lume şi de la altă viaţă, suntem readuşi acum la lumea aceasta, la viaţa de faţă. Tocmai aici, în vreme ce trecem “prin necazul cel mare”, ne depunem candidatura pentru a face parte din acea mulţime imensă care stă în picioare înaintea Mielului şi care-şi astâmpără setea din izvoarele “apei vieţii”. În această lume închisă suntem chemaţi a da mărturie, cu toată bucuria, despre nădejde. Când privim un creştin care îl are în Inima lui pe Cristos, “speranţa Slavei”, în el ar trebui să se întrevadă cerul.

Să îngăduim acum acestei nădejdi să se transforme în rugăciune, cu cuvintele Liturghiei: “nădăjduim să ne bucurăm şi noi de-a pururi… de mărirea ta, atunci când vei şterge toată lacrima din ochii noştri căci, văzându-te pe tine, Dumnezeul nostru, aşa precum eşti, vom fi pe veci asemenea ţie şi te vom lăuda fără încetare” (Rugăciunea Euharistică III).

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin