Start > Ritul bizantin > Doamne, nu am pe nimeni

Doamne, nu am pe nimeni

27 April 2007
2,158 afișări

Autor: pr. George Dimopoulos
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a IV-a după Paști (A paraliticului)

Această duminică, iubiți frați și surori, este cunoscută în Biserică drept Duminica Paraliticului, deoarece pericopa evanghelică de astăzi vorbește despre vindecarea miraculoasă a paraliticului, în scăldătoarea Vitezda, de către Domnul nostru Isus Cristos. Sf. Ioan Evanghelistul ne spune că în acea zi, Isus vizita orașul Ierusalim. Unul dintre locurile pe care le-a vizitat acolo a fost scăldătoarea Vitezda, care avea cinci porticuri mari, sau pridvoare. Scăldătoarea se afla în afara zidurilor Ierusalimului. Numele în ebraică înseamnă “Casa milostivirii”. Era numită astfel pentru că, după cum ne spune Evanghelia, se aflau acolo întotdeauna în număr mare oameni nenorociți, ca de exemplu paralitici și orbi. În anumite momente un înger cobora în scăldătoare, tulburând apa. Când se întâmpla acest lucru, prima persoană care intra în apă era vindecată de orice boală ar fi suferit. În mod normal, un astfel de miracol sfidează explicațiile științifice, așa cum o fac și miracolele moderne. Deși nu le putem explica, credem totuși în ele.

Dacă ar fi existat la Vitezda o carte de oaspeți sau ceva asemănător, am fi găsit înregistrat faptul că omul nostru stătea acolo de 38 de ani. Cei mai frumoși ani ai tinereții sale i-a petrecut acolo, așteptând tulburarea apei din scăldătoare. Dar nu avea pe nimeni – nici o rudă, nici un prieten care să îl ajute. Toți cei aflați la scăldătoare erau preocupați de propriile lor probleme; toți erau egoiști. Așadar, povestea se repeta an de an. Apa era tulburată, și înainte ca paraliticul să se poată apropia, vreun nou venit era deja în scăldătoare. Imaginați-vă, 38 de ani lungi fără râsete, fără prietenie, fără bucurie, și, cu siguranță către sfârșit, fără speranță. Vreunul dintre mulții oameni care au fost vindecați ar fi putut să stea mai mult pentru a-l ajuta pe acest sărman. Dar nimeni nu a stat. Nimănui nu îi păsa.

Într-o zi, paraliticul a auzit pe cineva i se adresează. Acest lucru era ciudat. Nimeni nu i-a vorbit vreodată. Trebuie că i-a luat ceva timp omului să înțeleagă că Isus din Nazaret vorbea cu el. Chiar și așa, este foarte probabil ca el să nu fi știut cine era Isus. Acesta l-a întrebat: “Voiești să te faci sănătos?” Ce întrebare, după 38 de ani! Și totuși, omul i-a explicat cu răbdare Fiului lui Dumnezeu de ce nu putea să scape de paralizia lui. Nu avea pe nimeni – nimănui din lume nu îi păsa de el. Nu este prea plăcut să fi singur pe lume, nu este așa? Lumea poate fi un loc destul de înspăimântător când ești pe cont propriu – nimănui nu îi pasă, nimeni nu te ajută. Imaginați-vă reacția omului când Isus i-a spus: “Scoală-te!” Încerca oare să fie nemilos? Se bucura să îi chinuie pe paralitici? Dar stați puțin! Acești ochi! Acest glas plin de compasiune! Îi pasă! Îi pasă de mine! Omul a sărit în picioare, vindecat pe loc de Fiul întrupat al lui Dumnezeu.

Lumea nu s-a prea schimbat în 2000 de ani, fraților. Adică oamenii nu s-au schimbat prea mult. În multe privințe, lumea în care trăim este un loc mai singuratic decât era cea de pe timpul lui Cristos. Să ne gândim la orașul New York. Milioane de oameni înghesuiți într-o zonă restrânsă. Și totuși oamenii – mulți dintre ei – sunt cumplit de singuri. Și acest lucru nu se întâmplă numai în New York. Sunt mulți oameni în lume în această zi, al căror strigăt disperat, înăbușit este: “Nu am pe nimeni – pe nimeni!”

Avem astăzi multe lucruri care nu existau pe vremea lui Isus: spitale mari, specialiști bine pregătiți, polițe de asigurare și programe de asistență realizate de Biserică sau de stat. Însă pentru vindecarea singurătății nu există vreun leac, sau cel puțin așa se pare. Nu ne place să ne împovărăm cu problemele celorlalți. Ne place să uităm lucrurile neplăcute. Oamenii care suferă ne enervează – pe noi care se presupune că suntem creștini. Și poate noi cei care facem parte din cler suntem mai vinovați decât oricine altcineva.

Datoria urgentă, presantă a Bisericii, iubiți frați, este să mergem la acești oameni singuri și suferinzi, să le ducem iubirea lui Cristos, și de asemenea iubirea noastră – nu compătimirea, ci iubirea și grija noastră autentică. Există un mod în care fiecare dintre noi poate ajuta. Vestea Bună a acestui moment este că toți avem pe Cineva. Domnul Isus Cristos a murit pentru păcatele noastre. A murit pentru păcatele mele. A murit pentru păcatele tuturor oamenilor. Și ne iubește cu o iubire pe care nu putem să o înțelegem. Aceasta trebuie să fie credința noastră, convigerea noastră, mesajul nostru de reconciliere, pe care trebuie să îl ducem lumii întregi, începând de la ușa de alături. Dumnezeu să ne ajute să facem acest lucru. Amin.

Ritul bizantin