Predici

- comentariu exegetico spiritual la lecturi -

Lectura I (Fap 13,14.43-52)

Duhul Sfânt a voit să-i păstreze pe Paul şi Barnaba pentru o misiune specială (13,2). Aceştia, deci, iau drumul primei călătorii misionare: în toate oraşele intră în sinagogă şi se adresează Iudeilor din diaspora anunţând “vestea cea Bună că promisiunea făcută părinţilor s-a împlinit cu învierea lui Isus (v. 32 şi urm.). Peste tot oamenii se deschid credinţei. În special la Antiohia Pisidiei, o mare mulţime de oameni acceptă, primesc cu entuziasm kerygma, anunţul celor doi.

Bunăvoinţa de care se bucură apostolii dezlănţuie însă gelozia şi persecuţiile din partea iudeilor, ceea ce va provoca în mod progresiv dar net criza care va duce la separarea Sinagogii de Biserică (criză care va avea punctul decisiv la Iamnia, când sinedriul va decide introducerea unui blestem explicit împotriva creştinilor; ba mai mult, această criză va traversa întreaga istorie a creştinismului durând până (şi) în zilele noastre). Pe de altă parte, din acest contrast Cuvântul Predicii apostolice va “ieşi” liber spre toate marginile pământului (v. 49); refuzat de evrei cărora era mai întâi adresată (v. 46), Cuvântul acum nu mai cunoaşte hotarele naţionale sau rasiale şi poate comunica viaţa cea veşnică tuturor oamenilor de bunăvoinţă de pretutindeni: Cristos, lumina pentru luminarea neamurilor, trebuie să fie dus pretutindeni de către predicatorii evangheliei (v. 47). Cine respinge anunţul vestitorilor se închide în orizonturi strâmte; în schimb, cine primeşte acest anunţ cunoaşte încă de pe acum bucuria vieţii veşnice (v. 48.52) şi puterea Duhului Sfânt care întăreşte pe cel care este prigonit datorită evangheliei, deci dragostei pentru Cristos.

Lectura a II-a (Ap 7,9.14b-17)

Odată cu viziunea mulţimii imposibil de numărat a celor mântuiţi, “Secţiunea sigilelor” din Apocalips ajunge punctul culminant. Deschizându-le unul după celălalt, Mielul cel jertfit – adică Cristos cel răstignit si înviat – revelează pe deplin planul de mântuire al lui Dumnezeu (5,1-8). Sigilele, de fapt, indică dinamicile istoriei şi sunt 7 cum 7 sunt zilele creaţiei. A 6-a zi, dedicat creării omului, are ca şi corespondent al 6-lea sigiliu: mântuirea omenirii prin intermediul intervenţiei escatologice ale lui Dumnezeu, realizat în 3 timpi.

Mai întâi este distrus de tot răul (6,12-17). Apoi apare mulţimea celor 144.000 de persoane (număr simbolic care indică totalitatea lui Israel), care sunt însemnaţi cu sigiliul lui Dumnezeu – cu litera Tau, care în grafia veche avea formă de cruce – şi ferit de catastrofă. În fine, mântuirea ajunge la starea definitivă, descrisă în viziune, care cuprinde o mulţime imposibil de calculat de orice provenienţă, rasă, trib, naţiune. Trăind din aceeaşi viaţă a Mielului (drepţi în picioare: cf. 5,6), într-un raport personal cu El (lucru exprimat de faptul că stau “înaintea” Lui) privindu-i faţa. Făcuţi părtaşi în mod definitiv de învierea Sa (“îmbrăcaţi în haine albe”), cei mântuiţi împărtăşesc cu El victoria asupra răului şi viaţa nepieritoare (“aveau ramuri de palmieri în mâini”). Au trecut prim marea strâmtorare care este pasiunea lui Cristos în care este “acumulată” orice suferinţă a omenirii.

Prin botezul suferinţei trăite în comuniune cu Isus au devenit părtaşi de misterul pascal care regenerează şi sanctifică (v. 14); de aceea dau lui Dumnezeu un cult veşnic şi se bucură de protecţia lui şi de prezenţa lui (“cortul”). Deplina realizare a oricărei dorinţe, întărirea divină şi siguranţa că DeuteroIsaia profetizase un nou exod în care Dumnezeu însuşi se face conducătorul (ghidul) poporului (Is 49,10; cf. Ps 22), s-au împlinit în Cristos. El a venit în trup; pentru totdeauna este păstorul celor mântuiţi, cel care îi conduce la izvorul vieţii, adică la intimitatea cu Tatăl – infinită bucurie (v. 16 şi urm.).

Evanghelia (In 10,27-30)

Ca răspuns la cerinţa presantă şi aproape ameninţătoare a Iudeilor: “dacă tu eşti Cristos, spune-ne-o deschis” (v. 24), Isus le vorbeşte prin imaginea Bunului Păstor. Ei nu au dispoziţiile potrivite nici pentru a crede afirmaţiilor sale şi nici pentru a se lăsa convinşi de lucrările lui Isus. Este vorba deci de un refuz total care îi autoexclude din turma Sa (v. 25 şi urm.). Dar şi în faţa unei astfel de ostilităţi, Isus se prezintă încă o dată ca “Bunul Păstor” (adică, implicit, ca şi Mesia) care îşi cunoaşte/iubeşte oile şi, deci, care aşteaptă să afle în oi ascultare, consens şi urmare încrezătoare.

Păstorul cel Bun dă oilor “viaţa cea veşnică”: aceasta este lucrarea esenţială pentru care Isus a venit în lume (6,39; 17,2); iar viaţa veşnică este tocmai cunoaşterea/comuniunea de iubire cu Dumnezeu şi cu cel pe care L-a trimis (17,3). Versetele 28b-30 marchează un crescendo în intensitatea apartenenţei: oile – creştinii, ucenicii – care primesc viaţa de la Isus sunt pentru totdeauna în mâna sa (cf. 17,12; 18,9) şi de aceea se bucură de o siguranţă veşnică (v. 28b). Tatăl însuşi i-a încredinţat acest oi; şi întrucât nimeni nu este mai mare decât Dumnezeu, nimeni nu i le poate răpi (v. 29).

Sunt afirmaţii care îmbărbătează comunitatea creştină, mereu încercată de persecuţii (16,4) sau pusă la încercare de erezii. A aparţine la Isus înseamnă a aparţine la Domnul însuşi, pentru totdeauna aşa cum Fiul aparţine Tatălui şi Tatăl aparţine Fiului în unitatea Iubirii – Duhul Sfânt.

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin