Start > Ritul latin > Slujirea lui Petru în Biserică

Slujirea lui Petru în Biserică

20 April 2007
779 afișări

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iași
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a III-a după Paște (Anul C)

În aceste duminici care au trecut de la Paști, liturghia ne-a prezentat spre meditare câte un fragment din Faptele Apostolilor și din Apocalips. Primul ne descrie cei dintâi pași ai Bisericii, iar al doilea ne descrie Biserica trăind dincolo de istorie, în adorație veșnică în fața Mielului; prima lectură este localizată în cetatea Ierusalimului, cea de-a doua în Ierusalimul ceresc. Această apropiere este foarte importantă și sugestivă și ne permite să contemplăm împreună: și calea și ținta, Biserica de acum și Biserica sfârșitului. Este ca și cum Liturghia din fiecare duminică ne-ar face să urcăm împreună cu Moise pe Muntele Nebo, spre a vedea de departe pământul făgăduit.

Noi ne mai aflăm încă în Biserica peregrină, călătoare, și trebuie să ne ocupăm de lucrurile care privesc această Biserică a noastră. Evanghelia de astăzi ne spune un lucru foarte important referitor la Biserica de pe pământ, și anume că ea are un îndrumător și un păstor stabilit de Dumnezeu; ne vorbește mai ales despre slujba lui Petru în Biserică. Sunt greu de expus toate reflecțiile pe care le suscită pericopa evanghelică; totuși să încercăm să dezvoltăm vreo câteva. Mai întâi de toate acest minister nu se referă numai la “persoana” lui Petru; dacă funcția continuă (turma ce trebuie păscută) trebuie să continue și ministerul, și prin urmare aici este vorba de Petru, dar și de succesorul lui Petru, care pentru noi catolicii este Papa de la Roma.

Ce ne spune acest minister al lui Petru? Esențialul este cuprins în acele trei întrebări: “Simon, fiul lui Ioan, mă iubești?” “Da, Doamne, tu știi că te iubesc”. “Paște oile mele!”. Acest text se aseamănă cu faimosul text de la Matei 16,17-19, unde se vorbește despre Primatul lui Petru; însă în vreme ce acolo (în Cezareea lui Filip) acest primat este legat de o mărturisire de credință (Tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu), aici este legat de o mărturisire de dragoste (Tu știi că te iubesc).

Petru nu are o obligație, o sarcină ca oricare alta; el va trebui să reprezinte în Biserică și prin Biserică prezența celui Înviat, a aceluia care și-a dat viața, care “era mort”, dar acum “este viu”. Petru este așadar “Vicarius amoris Christi”, acela care face vizibilă dragostea cu care Isus și-a iubit Mireasa. Deci Isus nu spune: “Petru, îi iubești tu pe aceștia?”, ci: “Petru, mă iubești tu?” Oile nu sunt încredințate dragostei pe care poate să o aibă sau să nu o aibă Petru pentru ele, ci dragostei lui Cristos care trece și se exprimă prin Petru. Este vorba aici despre o reprezentare cu totul specială, pentru că persoana care este reprezentată – Cristos – nu este absentă; a înviat, este vie, și este El însuși cu Duhul călăuza interioară a Bisericii, care rămâne cu noi până la sfârșitul lumii. Nici o înstrăinare a turmei: oile rămân toate proprietatea lui Isus (“Paște oile mele!”). El însuși este centrul unității și focarul de convergență al tuturor celor răscumpărați. Petru nu este reprezentantul unui mort, ci al unui viu, nu al unuia care nu se află de față, ci al unuia care se află printre noi!

Prin urmare, mai mult decât un reprezentant, sau un locțiitor, el este un semn al lui Cristos; funcția sa este de a face vizibilă acea călăuză interioară a Duhului Sfânt și de a exprima unitatea tuturor harurilor și a slujirilor în edificarea unui trup al lui Cristos. Nu trebuie să ne mirăm că semnul ales pentru un lucru atât de mare este așa de mic: un om, cu toate slăbiciunile și limitările sale, poate fi un sfânt (și apa botezului și pâinea Euharistiei sunt semne atât de disproporționate). Aceasta este metoda lui Dumnezeu, de a obține efecte extraordinare cu mijloace simple și umile, pentru ca să se vadă că toată puterea vine de la El și pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu. Există o mare diferență între modul catolicilor de a-l privi pe Papa, și al necatolicilor, deoarece aceștia din urmă riscă de să-l mitizeze pe Papa, căzând în fanatism sau comparându-l cu un puternic al lumii, în vreme ce catolicii își dau seama că toată măreția Papei vine de la Isus, deci toată slava i se atribuie lui Isus.

Autoritatea lui Petru și a succesorilor săi, cu toate că este atât de mare (“Ție îți voi da cheile Împărăției cerurilor…), este o autoritate care izvorăște din dragoste (“Mă iubești?”), și Isus a revelat anticipat, cu un singur cuvânt cum se numește și cum se exercită o autoritate care-și are originea în dragoste: Slujire! “Eu – Maestrul, Domnul, Păstorul – sunt în mijlocul vostru ca cel care slujește”. Într-adevăr, Papa este “sluga slugilor lui Dumnezeu”, și nu numai a slujitorilor lui Dumnezeu, dacă prin aceste cuvinte se înțeleg credincioșii botezați; de fapt, Isus mai are și alte oi care nu sunt din staulul acesta; Papa este slujitorul chiar și al necredincioșilor, în sensul că trebuie să-și arunce mrejele și către ei spre a-i căuta și a le oferi imaginea lui Cristos, care-i iubește, și care a venit și pentru ei. Cristos este al tuturor oamenilor, din care cauză și papa este al tuturor; nimeni nu-l poate instrumentaliza pentru sine.

Toate acestea ne duc la descoperirea altor lucruri în textul evanghelic și anume: Cum trebuie exercitat concret Ministerul lui Petru? În episodul evanghelic se reliefează două verbe: “a pescui” (Aruncați mrejele) și “a paște” (Paște mielușeii mei); este vorba deci de două lucrări, chiar dacă în Evanghelia de astăzi apar separat. Petru trebuie să-i pască pe cei pe care i-a pescuit, adică trebuie să-i hrănească cu credința și cu sacramentele pe toți cei ce s-au convertit la Evanghelie. Despre al doilea verb (a paște, a păzi, este oficiul păstorilor), Liturghia ne îngăduie să revenim asupra altor teme (vezi duminica a patra de peste an); astăzi ne vom limita la primul oficiu al lui Petru: acela de pescar.

Petru și succesorii săi își aruncă mrejele atunci când vestesc cuvântul adevărului, care este Evanghelia mântuirii. Din acest punct de vedere, prima lectură ne face să vedem ministerul lui Petru în acțiune: el vestește cu cel mai mare curaj moartea și învierea lui Cristos, denunțând păcatul lumii (“Voi l-ați omorât”) și chemând în același timp lumea la convertire. Cea dintâi și fundamentală obligație a lui Petru este de a-l mărturisi pe Isus Cristos: “Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca și Duhul Sfânt, pe care l-a dat Dumnezeu, celor ce ascultă de El”. Mai târziu va apărea în Biserică o altă obligație legată de cea precedentă: aceea de a veghea asupra autenticității și asupra exactității mărturiei cu privire la Isus: ortodoxia, magisteriul. Însă cel mai important lucru este și rămâne cel dintâi: a-L vesti pe Isus Înviat și Domn, adică de a prelungi peste veacuri mărturia dată lui Isus la Cezareea lui Filip: “Tu ești Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu”.

Așa cum această mărturie a întâmpinat împotrivire pe acele vremuri (au fost opriți să vorbească în numele lui Isus), tot așa se întâmplă și astăzi. Lumea nu vrea să audă proclamarea stăpânirii lui Cristos pentru că ea relativizează și pune în criză toate diferitele sale domnii și idolatrii. De îndată ce Succesorul lui Petru, în numele principiilor evanghelice, își pronunță acel “non licet” (așa cum s-a întâmplat cu avortul și cu alte probleme), imediat mass-media trece brusc de la “Osana” la acel “Răstignește-l!” Mărturia lui Petru, ca și aceea a lui Isus, este o mărturie “care va fi contrazisă”, din care cauză tinde prin natura ei la martiriu, așa cum ne dă de înțeles însuși Isus la sfârșitul Evangheliei de astăzi. Trebuie să ne amintim mereu de acele cuvinte ale lui Petru: “Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni”.

Un lucru foarte important cu privire la ministerul lui Petru care rezultă atât din Evanghelie cât și din prima lectură este acesta: Petru nu trebuie numai să pescuiască și să pască. Alături de dânsul se află și ceilalți apostoli: “Spuse Simon Petru: Eu merg la pescuit. Îi răspunseră (ceilalți apostoli): mergem și noi cu tine!” Petru este capul Colegiului apostolilor; vorbește și lucrează totdeauna în numele tuturor. Astăzi toate acestea se exprimă în redescoperirea colegialității Episcopilor. “Asemenea lui Petru, și ceilalți apostoli, din voința Domnului, formează un singur colegiu apostolic; tot la fel Pontiful Roman, urmașul lui Petru, și toți Episcopii, urmașii apostolilor, sunt uniți între ei”. Uniți prin triplul oficiu pastoral: a învăța, a sfinți și a conduce turma lui Cristos. Și aceasta nu numai teoretic, la nivel de principii, ci chiar concret prin formele de colaborare și de coresponsabilitate constituite în Biserică (Conferințe Episcopale, Sinodul Episcopilor, etc.).

După Evanghelia de astăzi, nu putem vorbi despre ministerul lui Petru fără de a vorbi în același timp și de acela al lui Ioan. Cel puțin de trei ori întâlnim în Evanghelie o misterioasă apropiere între cei doi apostoli: la Cina cea de pe urmă Petru se folosește de ucenicul pe care-l iubea Isus pentru a afla cine anume este trădătorul; în ziua de Paști, cei doi aleargă la mormânt, ucenicul iubit de Isus aleargă mai repede, însă așteaptă ca Petru să intre mai întâi în mormânt; în Evanghelia de astăzi, același ucenic este primul care L-a recunoscut pe Domnul, însă Petru a fost acela care a mers mai întâi la Domnul. Unuia Isus îi spune: “Vino după Mine!”, altuia: “Vreau ca el să rămână!”

Această insistență nu poate fi întâmplătoare; este un mister; Sfântul Augustin l-a înțeles și s-a trudit să-l explice: Petru și Ioan reprezentau cele două fețe ale Bisericii: Biserica activă, care luptă și trudește (viața activă) și Biserica în contemplație (viața contemplativă): “Biserica are două vieți: una trudnică și alta odihnitoare; una pe cale, cealaltă în patrie; una în munca activității, alta în răsplata contemplației… Cea dintâi este simbolizată prin apostolul Petru, cealaltă prin Ioan” (Sf. Augustin). Aplicând această distincție Bisericii concrete de pe pământ, putem vorbi despre o Biserică ce răspândește Împărăția, și despre o Biserică ce anticipă Împărăția, și ca atare despre misiunea și despre profeția în Biserică.

Intenția care îi aparține oarecum lui Ioan Evanghelistul este de a evidenția raportul dintre ierarhie și sfințenie în Biserică, dintre Biserica ministerială și Biserica dragostei. “Primatul – mai spune tot Sf. Augustin – este al contemplației, al dragostei, al sfințeniei” (“Cei mai mari în împărăția cerurilor nu sunt slujitorii altarului, ci sfinții” – citim în documentul cu privire la preoția femeii). Însă sfințenia este prin Biserică, și ca atare în această viață, supusă oarecum ministerului, care prezidează unitatea Bisericii; de aceea Ioan îl așteptă pe Petru ca să coboare el mai întâi în mormântul gol, așa cum îi dicta inima. Ignațiu din Antiochia definește Biserica Romei ca aceea care stă în capul mesei la agapă, cu alte cuvinte, care prezidează întreaga Biserică și care-și află în dragoste reazemul și esența ei. De aceea marii mistici și carismatici s-au simțit totdeauna fiii Bisericii, legați prin afect și ascultare față de urmașul lui Petru.

Cu toate acestea însă nu se poate insista numai într-o singură direcție, adică în dependența sfințeniei de minister, ci trebuie insistat și în dependența ministerului de sfințenie. Ministerul este în funcție de sfințenie, după cum ceea ce trece este în funcție de ceea ce rămâne, iar Biserica prezentă este în funcție de Ierusalimul ceresc. Trebuie dezvoltată această interdependență. Petru are trebuință de Ioan care ține capul pe Inima lui Isus, pentru a cunoaște dorințele lui Cristos; Ioan este profetul care ascultă și apoi scrie ceea ce Duhul Sfânt vorbește către Biserică. Fără această ascultare reciprocă, viața Bisericii suferă. În această privință nu ar mai trebui să existe nici un fel de echivoc. Trebuiesc integrate harurile și ministerele, autoritatea și sfințenia, pentru ca, pe de o parte, Biserica să primească “profetic” “noutatea” lui Dumnezeu în istorie, și pe de altă parte să știe să o integreze în “vechi”, pentru o mai mare bogăție și frumusețe a miresei. Sfântul Augustin în acel text spune: “Nimeni să nu-i despartă pe acești doi apostoli… A fost în folosul credincioșilor ca Petru să primească puterea de a lega și a dezlega păcatele, iar tovarășul său de a-i conduce pe aceeași credincioși la portul mântuirii prin acea viață intimă și secretă, asemenea cu cea a lui Ioan care și-a odihnit capul pe pieptul lui Isus.” Petru și Ioan sunt amintiți constant în Noul Testament ca ucenici aparte, dar cu toate acestea, mereu împreună. Deosebirea nu este atât de persoane (unul poate fi contemplativ și carismatic, chiar dacă reprezintă o autoritate), ci de oficii, de funcții.

Acum știm ce mare semnificație ascundea acea apropiere pe care am observat-o la început între lectura din Faptele Apostolilor și aceea din Apocalips. Acum, trecând la Euharistie, noi anticipăm sfârșitul. Ne aflăm în fața Tronului Mielului, și ne facem ecoul a ceea ce se cântă acolo sus: “Vrednic este Mielul care a fost înjunghiat, să primească puterea, bogăția, înțelepciunea, tăria, cinstea, slava, și binecuvântarea.”

Ritul latin