Predici

În aceste duminici care au trecut de la Paşti, liturghia ne-a prezentat spre meditare câte un fragment din Faptele Apostolilor şi din Apocalips. Primul ne descrie cei dintâi paşi ai Bisericii, iar al doilea ne descrie Biserica trăind dincolo de istorie, în adoraţie veşnică în faţa Mielului; prima lectură este localizată în cetatea Ierusalimului, cea de-a doua în Ierusalimul ceresc. Această apropiere este foarte importantă şi sugestivă şi ne permite să contemplăm împreună: şi calea şi ţinta, Biserica de acum şi Biserica sfârşitului. Este ca şi cum Liturghia din fiecare duminică ne-ar face să urcăm împreună cu Moise pe Muntele Nebo, spre a vedea de departe pământul făgăduit.

Noi ne mai aflăm încă în Biserica peregrină, călătoare, şi trebuie să ne ocupăm de lucrurile care privesc această Biserică a noastră. Evanghelia de astăzi ne spune un lucru foarte important referitor la Biserica de pe pământ, şi anume că ea are un îndrumător şi un păstor stabilit de Dumnezeu; ne vorbeşte mai ales despre slujba lui Petru în Biserică. Sunt greu de expus toate reflecţiile pe care le suscită pericopa evanghelică; totuşi să încercăm să dezvoltăm vreo câteva. Mai întâi de toate acest minister nu se referă numai la “persoana” lui Petru; dacă funcţia continuă (turma ce trebuie păscută) trebuie să continue şi ministerul, şi prin urmare aici este vorba de Petru, dar şi de succesorul lui Petru, care pentru noi catolicii este Papa de la Roma.

Ce ne spune acest minister al lui Petru? Esenţialul este cuprins în acele trei întrebări: “Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti?” “Da, Doamne, tu ştii că te iubesc”. “Paşte oile mele!”. Acest text se aseamănă cu faimosul text de la Matei 16,17-19, unde se vorbeşte despre Primatul lui Petru; însă în vreme ce acolo (în Cezareea lui Filip) acest primat este legat de o mărturisire de credinţă (Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu), aici este legat de o mărturisire de dragoste (Tu ştii că te iubesc).

Petru nu are o obligaţie, o sarcină ca oricare alta; el va trebui să reprezinte în Biserică şi prin Biserică prezenţa celui Înviat, a aceluia care şi-a dat viaţa, care “era mort”, dar acum “este viu”. Petru este aşadar “Vicarius amoris Christi”, acela care face vizibilă dragostea cu care Isus şi-a iubit Mireasa. Deci Isus nu spune: “Petru, îi iubeşti tu pe aceştia?”, ci: “Petru, mă iubeşti tu?” Oile nu sunt încredinţate dragostei pe care poate să o aibă sau să nu o aibă Petru pentru ele, ci dragostei lui Cristos care trece şi se exprimă prin Petru. Este vorba aici despre o reprezentare cu totul specială, pentru că persoana care este reprezentată – Cristos – nu este absentă; a înviat, este vie, şi este El însuşi cu Duhul călăuza interioară a Bisericii, care rămâne cu noi până la sfârşitul lumii. Nici o înstrăinare a turmei: oile rămân toate proprietatea lui Isus (“Paşte oile mele!”). El însuşi este centrul unităţii şi focarul de convergenţă al tuturor celor răscumpăraţi. Petru nu este reprezentantul unui mort, ci al unui viu, nu al unuia care nu se află de faţă, ci al unuia care se află printre noi!

Prin urmare, mai mult decât un reprezentant, sau un locţiitor, el este un semn al lui Cristos; funcţia sa este de a face vizibilă acea călăuză interioară a Duhului Sfânt şi de a exprima unitatea tuturor harurilor şi a slujirilor în edificarea unui trup al lui Cristos. Nu trebuie să ne mirăm că semnul ales pentru un lucru atât de mare este aşa de mic: un om, cu toate slăbiciunile şi limitările sale, poate fi un sfânt (şi apa botezului şi pâinea Euharistiei sunt semne atât de disproporţionate). Aceasta este metoda lui Dumnezeu, de a obţine efecte extraordinare cu mijloace simple şi umile, pentru ca să se vadă că toată puterea vine de la El şi pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu. Există o mare diferenţă între modul catolicilor de a-l privi pe Papa, şi al necatolicilor, deoarece aceştia din urmă riscă de să-l mitizeze pe Papa, căzând în fanatism sau comparându-l cu un puternic al lumii, în vreme ce catolicii îşi dau seama că toată măreţia Papei vine de la Isus, deci toată slava i se atribuie lui Isus.

Autoritatea lui Petru şi a succesorilor săi, cu toate că este atât de mare (“Ţie îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor…), este o autoritate care izvorăşte din dragoste (“Mă iubeşti?”), şi Isus a revelat anticipat, cu un singur cuvânt cum se numeşte şi cum se exercită o autoritate care-şi are originea în dragoste: Slujire! “Eu – Maestrul, Domnul, Păstorul – sunt în mijlocul vostru ca cel care slujeşte”. Într-adevăr, Papa este “sluga slugilor lui Dumnezeu”, şi nu numai a slujitorilor lui Dumnezeu, dacă prin aceste cuvinte se înţeleg credincioşii botezaţi; de fapt, Isus mai are şi alte oi care nu sunt din staulul acesta; Papa este slujitorul chiar şi al necredincioşilor, în sensul că trebuie să-şi arunce mrejele şi către ei spre a-i căuta şi a le oferi imaginea lui Cristos, care-i iubeşte, şi care a venit şi pentru ei. Cristos este al tuturor oamenilor, din care cauză şi papa este al tuturor; nimeni nu-l poate instrumentaliza pentru sine.

Toate acestea ne duc la descoperirea altor lucruri în textul evanghelic şi anume: Cum trebuie exercitat concret Ministerul lui Petru? În episodul evanghelic se reliefează două verbe: “a pescui” (Aruncaţi mrejele) şi “a paşte” (Paşte mieluşeii mei); este vorba deci de două lucrări, chiar dacă în Evanghelia de astăzi apar separat. Petru trebuie să-i pască pe cei pe care i-a pescuit, adică trebuie să-i hrănească cu credinţa şi cu sacramentele pe toţi cei ce s-au convertit la Evanghelie. Despre al doilea verb (a paşte, a păzi, este oficiul păstorilor), Liturghia ne îngăduie să revenim asupra altor teme (vezi duminica a patra de peste an); astăzi ne vom limita la primul oficiu al lui Petru: acela de pescar.

Petru şi succesorii săi îşi aruncă mrejele atunci când vestesc cuvântul adevărului, care este Evanghelia mântuirii. Din acest punct de vedere, prima lectură ne face să vedem ministerul lui Petru în acţiune: el vesteşte cu cel mai mare curaj moartea şi învierea lui Cristos, denunţând păcatul lumii (“Voi l-aţi omorât”) şi chemând în acelaşi timp lumea la convertire. Cea dintâi şi fundamentală obligaţie a lui Petru este de a-l mărturisi pe Isus Cristos: “Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfânt, pe care l-a dat Dumnezeu, celor ce ascultă de El”. Mai târziu va apărea în Biserică o altă obligaţie legată de cea precedentă: aceea de a veghea asupra autenticităţii şi asupra exactităţii mărturiei cu privire la Isus: ortodoxia, magisteriul. Însă cel mai important lucru este şi rămâne cel dintâi: a-L vesti pe Isus Înviat şi Domn, adică de a prelungi peste veacuri mărturia dată lui Isus la Cezareea lui Filip: “Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu”.

Aşa cum această mărturie a întâmpinat împotrivire pe acele vremuri (au fost opriţi să vorbească în numele lui Isus), tot aşa se întâmplă şi astăzi. Lumea nu vrea să audă proclamarea stăpânirii lui Cristos pentru că ea relativizează şi pune în criză toate diferitele sale domnii şi idolatrii. De îndată ce Succesorul lui Petru, în numele principiilor evanghelice, îşi pronunţă acel “non licet” (aşa cum s-a întâmplat cu avortul şi cu alte probleme), imediat mass-media trece brusc de la “Osana” la acel “Răstigneşte-l!” Mărturia lui Petru, ca şi aceea a lui Isus, este o mărturie “care va fi contrazisă”, din care cauză tinde prin natura ei la martiriu, aşa cum ne dă de înţeles însuşi Isus la sfârşitul Evangheliei de astăzi. Trebuie să ne amintim mereu de acele cuvinte ale lui Petru: “Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni”.

Un lucru foarte important cu privire la ministerul lui Petru care rezultă atât din Evanghelie cât şi din prima lectură este acesta: Petru nu trebuie numai să pescuiască şi să pască. Alături de dânsul se află şi ceilalţi apostoli: “Spuse Simon Petru: Eu merg la pescuit. Îi răspunseră (ceilalţi apostoli): mergem şi noi cu tine!” Petru este capul Colegiului apostolilor; vorbeşte şi lucrează totdeauna în numele tuturor. Astăzi toate acestea se exprimă în redescoperirea colegialităţii Episcopilor. “Asemenea lui Petru, şi ceilalţi apostoli, din voinţa Domnului, formează un singur colegiu apostolic; tot la fel Pontiful Roman, urmaşul lui Petru, şi toţi Episcopii, urmaşii apostolilor, sunt uniţi între ei”. Uniţi prin triplul oficiu pastoral: a învăţa, a sfinţi şi a conduce turma lui Cristos. Şi aceasta nu numai teoretic, la nivel de principii, ci chiar concret prin formele de colaborare şi de coresponsabilitate constituite în Biserică (Conferinţe Episcopale, Sinodul Episcopilor, etc.).

După Evanghelia de astăzi, nu putem vorbi despre ministerul lui Petru fără de a vorbi în acelaşi timp şi de acela al lui Ioan. Cel puţin de trei ori întâlnim în Evanghelie o misterioasă apropiere între cei doi apostoli: la Cina cea de pe urmă Petru se foloseşte de ucenicul pe care-l iubea Isus pentru a afla cine anume este trădătorul; în ziua de Paşti, cei doi aleargă la mormânt, ucenicul iubit de Isus aleargă mai repede, însă aşteaptă ca Petru să intre mai întâi în mormânt; în Evanghelia de astăzi, acelaşi ucenic este primul care L-a recunoscut pe Domnul, însă Petru a fost acela care a mers mai întâi la Domnul. Unuia Isus îi spune: “Vino după Mine!”, altuia: “Vreau ca el să rămână!”

Această insistenţă nu poate fi întâmplătoare; este un mister; Sfântul Augustin l-a înţeles şi s-a trudit să-l explice: Petru şi Ioan reprezentau cele două feţe ale Bisericii: Biserica activă, care luptă şi trudeşte (viaţa activă) şi Biserica în contemplaţie (viaţa contemplativă): “Biserica are două vieţi: una trudnică şi alta odihnitoare; una pe cale, cealaltă în patrie; una în munca activităţii, alta în răsplata contemplaţiei… Cea dintâi este simbolizată prin apostolul Petru, cealaltă prin Ioan” (Sf. Augustin). Aplicând această distincţie Bisericii concrete de pe pământ, putem vorbi despre o Biserică ce răspândeşte Împărăţia, şi despre o Biserică ce anticipă Împărăţia, şi ca atare despre misiunea şi despre profeţia în Biserică.

Intenţia care îi aparţine oarecum lui Ioan Evanghelistul este de a evidenţia raportul dintre ierarhie şi sfinţenie în Biserică, dintre Biserica ministerială şi Biserica dragostei. “Primatul – mai spune tot Sf. Augustin – este al contemplaţiei, al dragostei, al sfinţeniei” (“Cei mai mari în împărăţia cerurilor nu sunt slujitorii altarului, ci sfinţii” – citim în documentul cu privire la preoţia femeii). Însă sfinţenia este prin Biserică, şi ca atare în această viaţă, supusă oarecum ministerului, care prezidează unitatea Bisericii; de aceea Ioan îl aşteptă pe Petru ca să coboare el mai întâi în mormântul gol, aşa cum îi dicta inima. Ignaţiu din Antiochia defineşte Biserica Romei ca aceea care stă în capul mesei la agapă, cu alte cuvinte, care prezidează întreaga Biserică şi care-şi află în dragoste reazemul şi esenţa ei. De aceea marii mistici şi carismatici s-au simţit totdeauna fiii Bisericii, legaţi prin afect şi ascultare faţă de urmaşul lui Petru.

Cu toate acestea însă nu se poate insista numai într-o singură direcţie, adică în dependenţa sfinţeniei de minister, ci trebuie insistat şi în dependenţa ministerului de sfinţenie. Ministerul este în funcţie de sfinţenie, după cum ceea ce trece este în funcţie de ceea ce rămâne, iar Biserica prezentă este în funcţie de Ierusalimul ceresc. Trebuie dezvoltată această interdependenţă. Petru are trebuinţă de Ioan care ţine capul pe Inima lui Isus, pentru a cunoaşte dorinţele lui Cristos; Ioan este profetul care ascultă şi apoi scrie ceea ce Duhul Sfânt vorbeşte către Biserică. Fără această ascultare reciprocă, viaţa Bisericii suferă. În această privinţă nu ar mai trebui să existe nici un fel de echivoc. Trebuiesc integrate harurile şi ministerele, autoritatea şi sfinţenia, pentru ca, pe de o parte, Biserica să primească “profetic” “noutatea” lui Dumnezeu în istorie, şi pe de altă parte să ştie să o integreze în “vechi”, pentru o mai mare bogăţie şi frumuseţe a miresei. Sfântul Augustin în acel text spune: “Nimeni să nu-i despartă pe aceşti doi apostoli… A fost în folosul credincioşilor ca Petru să primească puterea de a lega şi a dezlega păcatele, iar tovarăşul său de a-i conduce pe aceeaşi credincioşi la portul mântuirii prin acea viaţă intimă şi secretă, asemenea cu cea a lui Ioan care şi-a odihnit capul pe pieptul lui Isus.” Petru şi Ioan sunt amintiţi constant în Noul Testament ca ucenici aparte, dar cu toate acestea, mereu împreună. Deosebirea nu este atât de persoane (unul poate fi contemplativ şi carismatic, chiar dacă reprezintă o autoritate), ci de oficii, de funcţii.

Acum ştim ce mare semnificaţie ascundea acea apropiere pe care am observat-o la început între lectura din Faptele Apostolilor şi aceea din Apocalips. Acum, trecând la Euharistie, noi anticipăm sfârşitul. Ne aflăm în faţa Tronului Mielului, şi ne facem ecoul a ceea ce se cântă acolo sus: “Vrednic este Mielul care a fost înjunghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava, şi binecuvântarea.”

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin