Predici

Deşi cuvântul “mironosiţe” este folosit de unii în sens ironic sau peiorativ, noi trebuie să ştim că el provine din sintagma “Femeile purtătoare de mir”, şi se referă la acele devotate sfinte care s-au îngrijit, cu dragoste şi dăruire, ca Domnul şi Învăţătorul lor, Cel pironit pe cruce cu tâlharii, să aibă o înmormântare făcută-n pietate şi respect, cu miruri şi miresme. Ne este greu să nu ne amintim acum câţi dintre cei răpuşi de comunism în închisori nu au avut o-nmormântare demnă, ci fără de cruce, au fost azvârliţi în gropi şi în uitare, ca să îi râme porcii sau să hrănească viermii. Câte soţii şi mame, cu ochii storşi de aşteptare, cu lacrimi sfinte de iubire-n suflet, în doruri, au spălat trupul zvârlit printre gunoaie al celui care le-a fost sprijin şi purtător de vise? Sau: câţi dintre noi ne ducem să venerăm mormintele Martirilor Bisericii Unite? Câţi ştim că-n luna mai au fost chemaţi, din moarte, de Domnul trei dintre Ierarhii noştri: Vasile Aftenie – înmormântat le Belu -, Mitropolitul Rusu – înmormântat la Gherla – şi Episcopul Ioan Suciu, pe undeva prin margine de Sighet. Cât de frumos şi regenerator ar fi ca-n pietatea noastră să-şi afle locul şi dragostea pentru mormintele de sfinţi!

Iudeii şi lui Isus îi rezervaseră un loc statornic în frică şi uitare, însă iubirea a trei femei, mai îndrăzneţe decât ura şi mai viteze decât bărbăţia, mai râvnice decât să stea pitite-n laşitate, au cutezat ca, noaptea, să se strecoare printre gropniţi, în căutarea Celui slujit cu dăruire anonimă pe când era pe lume, apoi, iubit şi în osândă. Aceste trei femei – Maria din Magdala, Maria mama lui Iacob şi Iosif, luând-o şi pe Salomeea – ajunseră la mormântul cunoscut; în râvnă scormoneau cu ochii semiobscuritatea criptei în care ar fi trebuit să se odihnească de chinuri Trupul sfânt. Dar trup nu mai era. Nu se gândeau că tocmai golul din mormânt va fi temeiul apariţiilor viitoare în care-L vor vedea pe Cel de neuitat şi căutat de ele şi de învăţăceii toţi. Nu se gândeau, sărmanele, că tocmai golul din mormânt vorbea despre minunea învierii. Mereu, în Evanghelii, ne-ntâmpină sublimul, adică depăşirea a tot ce e firesc, a tot ceea ce ne-am aştepta. Altfel nici nu ar fi divine. Bergson numeşte aceasta “smerenia divină”, pe care Pascal o vede în faptul că Dumnezeu adeseori Se manifestă sub hainele naturii: în primul rând, sub formă omenească, apoi, sub forma Jertfei de pe Crucea hulită de iudei, iar astăzi sub forma Euharistiei, ca şi cum I-ar face bucurie să nu ni Se arate-n slavă, ci să îi recunoaştem prezenţa chiar şi într-o absenţă atât de tainică şi tandră. Nu e sublimă această smerenie divină? Sublima glorie a Învierii se face cunoscută lumii nu printr-o mărturie de autoritate, cum ar fi lui Petru, ci printr-o păcătoasă, “Apostola Apostolilor”, cum o numesc dominicanii pe Maria din Magdala, întâia descoperitoare a Absenţei grăitoare şi prima care a dus măriţilor Apostoli vestea că a-nviat Cristos. Ea e veriga primă din lanţul mărturiilor referitoare la învierea lui Cristos. Fără veriga primă, niciuna dintre mărturii n-ar fi legată de mormânt. În ea se află începutul vestirii apostolice “Cristos a înviat!”, în ea care, odinioară, trăise în păcat – de altfel ca şi noi; dar noi, nu ca şi ea, n-avem acea iubire pură care să devasteze-n noi păcatul şi nici căinţa sfântă a tâlharului capabilă să nimicească orice baraj care ar sta în calea comuniunii cu Cristos, orice ascunsă legătură cu păcatul.

Smerit este Isus şi-atunci când Se arată celei ce “mult a păcătuit” şi căreia “mult i s-a iertat”, care, păcătuind peste măsură, a şi iubit peste măsură – Maria din Magdala. Ce delicat îndemn la pocăinţă, spovadă şi apostolat ne dă Mântuitorul prin Sfânta Maria din Magdala, cea ridicată din imoralitate la sfinţenie, nouă celor atât de laşi în a ne smulge din păcat! O, cum ni S-ar arăta şi nouă, celor ce mult am mai păcătuit, dac-ar găsi şi-n noi aceeaşi iubire purificatoare şi cristificatoare iubire ca a ei! Femeile mironosiţe L-au văzut pe Domnul mort pe cruce şi L-au văzut pus în mormânt, dar totuşi au venit la El. Şi noi Îl ştim prezent în Euharistie, dar noi venim la El? Isus era în ele mai mult decât speranţa: era iubirea lor, cum a rămas şi după ce a răposat pe Cruce. Ce este pentru noi Isus?…

Mironosiţele se întrebau: Cine ne va prăvăli piatra de la uşa mormântului? Dar, când şi-au ridicat ochii, au văzut că piatra, care era foarte mare, fusese deja prăvălită (Mc 16,3-4). N-au înţeles că însăşi puterea Iubirii răstignite înlăturase piatra. Noi, după două mii de ani de la minunea Învierii, din care s-a născut credinţa şi mântuirea noastră, vom reuşi să înţelegem ce tandră e iubirea lui Isus pentru aceia care se întorc la El? Vom înţelege că, prin căinţă, ajungem preferaţii lui Isus, cum prin căinţă şi Maria a fost cea preferată să-L vadă prima pe Domnul înviat? Chiar marii teologi şi marii predicatori este posibil să ajungă la Dumnezeu în urma unor anonimi căiţi, căci unii dintre cei din urmă vor fi cei dintâi (Lc 13,30).

Maria din Magdala, prin viaţa în păcat, a fost întâia care a prezis crucificarea lui Isus. Prin mirul pocăinţei turnat pe Sfintele picioare, Maria fost prima care I-a prevestit înmormântarea. Tot ea a fost prima i-a căutat mormântul şi totodată prima care a întrezărit misterul Învierii: a lui Isus şi a sufletului ei. În care din aceste momente magdaleniene ne vom găsi vreodată? În toate, de vom iubi şi crede. …Căci: Îndrăzniţi, fiindcă Eu am biruit lumea! (Ioan 16,33).

pr. Tertulian Langa Ritul bizantin