Predici

Suntem în perioada celor 40 de zile care urmează după Înviere. Petru şi ceilalţi apostoli s-au întors la meseria lor de pescari (trebuiau să mănânce între timp). După o noapte de pescuit fără rezultat, în zori, se întorc la ţărm, când cineva de pe mal le spune: “Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a luntrii şi veţi prinde”.

Ei au ascultat şi au prins 153 peşti mari.

De câte ori acest episod evanghelic se repetă, în mod diferit, în viaţa noastră! Şi noi am aruncat de multe ori în zadar mreaja în una din părţile luntrii şi nu am prins nimic. Adică am căutat soluţia la problemele noastre într-o singură direcţie: luptând, omorându-ne cu munca, acţionând de capul nostru, neascultând de sfaturile nimănui. Isus ne spune şi nouă: căutaţi în altă parte, sau căutaţi în alt mod. Cu mai mult calm, cu mai multă încredere în mine. Caută cu credinţă şi cu rugăciune şi vei găsi ceea ce ai căutat până acum în zadar fără mine.

Numărul peştilor are aici o valoare simbolică. 153 erau speciile de peşti cunoscute la acea vreme şi care existau în Marea Tiberiadei. Adică erau în mreajă toate speciile de peşti. Dar poate evanghelistul avea în minte o realitate mult mai importantă. Mreaja pe care apostolii au aruncat-o în marea lumii este destinată să prindă tot felul de peşti, oameni din orice popor, rasă sau naţiune.

Nu trebuie să ne surprindă că, şi de această dată, la început, apostolii nu l-au recunoscut pe Isus. Aceasta ne arată că El nu s-a întors, asemenea lui Lazăr, la viaţa de mai înainte, dar a intrat într-o nouă viaţă. A înviat înainte nu înapoi. Pentru a-L recunoaşte e nevoie de a deschide alţi ochi, cei ai credinţei, care de multe ori se deschid mai încet.

Prima parte a Evangheliei culminează cu invitaţia lui Isus, plină de semnificaţii simbolice şi sacramentale: “Veniţi şi mâncaţi”, căreia îi urmează descrierea micului dejun de pe plajă: “Isus a venit, a luat pâinea şi le-a dat-o lor, de asemenea şi peştele”.

Citind Evanghelia lui Ioan se înţelege că ea se termină cu capitolul 20. Fragmentul evanghelic ascultat face parte din capitolul 21, care a fost adăugat fie de Ioan fie de unul din ucenicii săi, pentru că a simţit nevoia de a insista încă odată asupra realităţii Învierii lui Cristos. Aceasta este, de fapt, învăţătura principală a fragmentului: că Isus a înviat cu adevărat, a înviat cu trupul său real. “Noi am mâncat şi am băut cu El după învierea sa din morţi”, va spune Petru în Faptele Apostolilor, referindu-se probabil tocmai la acest episod. (Fap.10,4.).

Să trecem însă la al doilea tablou descris în Evanghelie, asupra căruia să insistăm mai mult. E vorba de un dialog între patru ochi dintre Isus şi Petru. De trei ori Isus îl întreabă pe Petru “Mă iubeşti?”

La a treia întrebare Petru înţelege de ce Isus insistă, înţelege că vrea să-i dea posibilitatea de a şterge tripla sa renegare din timpul pătimirii. Şi dacă la primele două întrebări răspunde imediat, dar poate puţin superficial: “Da, Doamne, tu ştii că te iubesc”, acum se gândeşte, devine conştient de ceea ce a făcut, de incredibila posibilitate pe care i-o oferă Isus. Cel de-al treilea răspuns e poate unicul răspuns sincer şi conştient, pentru că vine dintr-o inimă căită şi umilită: “Doamne, tu ştii toate, tu ştii că te iubesc”.

Isus încheie spunându-i lui Petru pentru a treia oară: “Paşte oile mele”. Cu aceste cuvinte îi conferă de fapt lui Petru, şi conform interpretării catolice, şi succesorilor săi, misiunea de păstor suprem şi universal al turmei lui Cristos. Îi conferă acel primat pe care i l-a promis atunci când i-a spus: “Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi biserica mea: Ţie îi voi da cheile Împărăţiei cerurilor”. (Mt 16,18-19). Atunci verbele erau la viitor, acum sunt la prezent: “Paşte oile mele”.

Lucrul cel mai mişcător din această pagină evanghelică este acela că Isus rămâne fidel promisiunii făcută lui Petru, în ciuda faptului că Petru a fost infidel promisiunii făcută lui Isus: “Chiar dacă va trebui să mor cu tine, nu mă voi lepăda de tine” (Mt 26,35).

Dumnezeu dă totdeauna oamenilor o a doua posibilitate; de multe ori şi pe a treia, şi pe a patra şi infinite posibilităţi. Nu şterge persoanele din cartea sa la prima lor greşeală.

Şi ce se întâmplă? Încrederea şi iertarea lui Isus au făcut din Petru o persoană nouă, puternică, fidelă până la moarte. El a condus turma lui Cristos în momentele grele ale începutului ei, când trebuia să iasă din Galileea şi să se lanseze pe străzile lumii. Petru va fi în stare să-şi menţină, până la sfârşit, promisiunea sa de a-şi da viaţa pentru Cristos. În timpul primei persecuţii a lui Nero, ştim că Petru îşi va da viaţa pentru Isus, lăsându-se răstignit, conform tradiţiei, cu capul în jos. Dacă am învăţa şi noi să ne comportăm asemenea lui Isus faţă de Petru, arătând încredere celui care ne-a greşit, ar fi mai puţine persoane descurajate şi marginalizate în lume!

Un alt lucru pe care l-a învăţat Petru din dialogul cu Isus este acela că slujirea sa este o “slujire de iubire”. Isus nu i-a încredinţat o turmă asupra căreia să domine, dar pe care să o slujească. Turma este şi rămâne a lui Cristos: “Paşte oile mele”. El trebuie numai să le pască, să se pună în slujirea lor. Înainte de a-i conferi lui Petru misiunea de păstor, Isus a făcut ceea ce ar face orice bun proprietar de bunuri în desemnarea administratorului delegat. I-a ilustrat îndatoririle şi competenţele oficiului său: “Păstorul cel bun cunoaşte oile sale; le conduce la păşune bogată, merge înaintea lor, îşi dă viaţa pentru ele” cfr. In 10, 3-11. “Dacă cineva vrea să fie primul, să fie cel din urmă şi servitorul tuturor” (Mc 9,35).

În cartea sa “Dar şi mister”, scrisă cu ocazia celor 50 de ani de preoţie, Papa Ioan Paul II exprimă printr-o imagine puternică acest sens al autorităţii în Biserică. E vorba de unele versuri scrise de el însuşi în timpul Conciliului, când nu era încă succesorul lui Petru:

“Eşti tu, Petru. Vrei să fii aici Pardoseala pe care merg alţii…. pentru a ajunge acolo unde conduci paşii lor, aşa cum piatra susţine bocănitul unei turme”?

Conducătorii naţiunilor păşesc pe preşuri, covoare; conducătorul Bisericii trebuie să fie el un preş pe care alţii merg. Şi azi, mulţumită lui Dumnezeu, aşa se întâmplă.

Dar cuvântul “slujire” nu spune totul. Atâţia spun că sunt în slujba altora: poliţia, soldaţii, comercianţii… Aici e vorba de o slujire diferită: nu de un interes sau obligaţie, ci de iubire. Iubire, înainte de toate, pentru Cristos. “Mă iubeşti tu? Paşte oile mele”. Iubindu-l pe Isus îi slujim pe ceilalţi. Nu El este cel care vrea să primească roadele acestei iubiri, dar vrea ca oile sale să se bucure de ele. El este destinatarul iubirii lui Petru, dar nu este beneficiarul. E ca şi cum i-ar fi spus: “Consideră făcut ca pentru mine ceea ce vei face pentru turmă”.

Dialogul dintre Isus şi Petru, cum spune şi Sfântul Augustin, poate fi transferat în viaţa fiecăruia dintre noi. Întrebarea: “Mă iubeşti”? este adresată fiecăruia dintre noi. Creştinismul nu este un cumul de doctrine şi de practici, ci este ceva mai profund şi mai intim. E un raport de prietenie cu Persoana lui Isus Cristos. Astfel îl concepe cel puţin Cristos când spune: “Nu vă mai numesc slugi, ci prieteni” (cfr. In 15,15).

Este semnificativ că Isus pune această întrebare acum, după Înviere: “Mă iubeşti?” În timpul vieţii pământeşti întreba: “Crezi?”, dar niciodată nu a întrebat: “Mă iubeşti?”. O face numai acum, după ce, prin pătimire şi moarte, ne-a dovedit cât de mult ne iubeşte El. Iubirea noastră faţă de El, la fel ca cea a lui Petru, nu trebuie să rămână un simplu sentiment. Trebuie să se exprime în slujirea celorlalţi, în a face binele faţă de aproapele.

“Mă iubeşti”? spune Isus unui tată sau unei mame: ai grijă de copiii tăi, care sunt şi fiii mei. Nu numai de sănătatea fizică, dar şi de cea morală.

“Mă iubeşti”? spune Isus unui muncitor: fii corect şi lucrează cu responsabilitate.

“Mă iubeşti”? spune Isus celui care a fost ofensat: Iartă!

“Mă iubeşti”? spune Isus fiecăruia dintre noi: păzeşte poruncile mele!

Pr. Nicolae Farcaş

Diverşi alţi autori Ritul latin