Predici

“Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos care, în marea sa îndurare, ne-a renăscut la o speranţă vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi”. Aceste cuvinte le adresa Apostolul Petru primilor creştini, poate tocmai atunci când se reuniseră în veghere pascală, pentru a comemora moartea şi Învierea lui Cristos şi pentru administrarea botezului catecumenilor. Erau cuvinte noi nemaiauzite până atunci de oameni: renăscuţi la o speranţă vie printr-un eveniment, prin Învierea unui om din morţi. Oamenilor, obosiţi de îndelunga şi deşarta căutare a adevărului, şi deziluzionaţi de observanţa legii mozaice, acestea deschideau dintr-o dată o nouă sursă de lumină şi de veselie. Ne-o atestă însuşi Apostolul atunci când spune: “… vă bucuraţi, deşi acum, pentru puţin timp, trebuie să vă întristaţi de felurite încercări pentru ca valoarea credinţei voastre, mai preţioasă decât aurul pieritor, care se încearcă în foc, să fie un motiv de laudă, mărire şi cinste la arătarea lui Isus Cristos. Pe el, fără să-l fi văzut, îl iubiţi; fără a-l vedea, dar crezând în el, tresăriţi de o bucurie negrăită şi preamărită”. Au trecut de atunci aproape două mii de vegheri pascale pentru Biserică! S-ar mai putea reînsufleţi şi printre noi, cei de astăzi, acelaşi sentiment de speranţă vie şi de bucurie nespusă?

Femeile care au plecat spre mormânt în dimineaţa Paştelui spuneau una către alta: “Cine ne va prăvăli piatra de la uşa mormântului?” Acelaşi lucru trebuie să-l spunem şi noi: Cine ne va rostogoli piatra de pe mormânt, care între timp s-a făcut şi mai grea şi mai apăsătoare, în aşa fel încât să-L vedem pe Cristos înviat? Cele douăzeci de secole de istorie nu au trecut în zadar. Dacă pe de o parte ele L-au relevat mai bine Bisericii, pe de altă parte au contribuit la îndepărtarea de El, adică la a-L părăsi şi a-L da uitării! Totul a devenit foarte complicat în jurul lui Isus din Nazaret. Fiecare vorbeşte şi scrie despre Isus după cum îl taie capul şi mai ales după interesele sale! Fiecare caută să-l atragă de partea lui, şi nu-i nici o mirare să auzi spunându-se: “Cristos este aici!… Cristos este acolo” etc. Pe noi înşine – vorbesc despre creştinii practicanţi -, cu toate că amintim la fiecare liturghie moartea şi Învierea Domnului, nu ne mai impresionează nimic. Piatra care îl ascunde privirilor noastre pe Cristos este formată astăzi din conformism, dintr-o memorizare defectuoasă, din indiferenţă, deci obişnuinţă. Însă aceasta este o piatră care nu apasă atâta pe Cristos, cât mai degrabă asupra inimii noastre. Această piatră trebuie să o rostogolim noi spre a putea vedea acea speranţă vie de care vorbeşte Apostolul Petru, care este “un izvor de bucurie negrăită”.

Paştele şi speranţa – două cuvinte care se întrepătrund, deoarece unul îl conţine pe celălalt. Cateheza creştină din primele veacuri vedea realizată această legătură chiar şi în natură: Paştele cade într-o perioadă a anului în care natura se trezeşte la viaţă din toropeala iernii şi se deschide spre primăvară la căldura soarelui, prin reîntoarcerea triumfală la viaţă. “Cine nu pricepe (spunea S. Zeno din Verona) că toate acestea sunt legate de misterele cereşti? Iarna leneşă, rece şi tristă, simbolizează sclavia idolatriei şi a plăcerilor pământeşti. Primăvara este Izvorul Sfânt, apar frumoasele flori ale Bisericii.” Cu toate acestea Cuvântul lui Dumnezeu, mai mult decât în natură, ne-a învăţat să observăm această legătură în istorie, între Paşti şi Speranţă: într-o lungă şi profundă istorie, care se urcă până la însăşi noaptea Exodului. Ritualul pascal celebrat în timp de noapte de evrei în fiecare casă a fost semnul şi calea unei imense speranţe: “Mâine vom fi dincolo de Marea Roşie! Mâine Domnul ne va scăpa de sclavie; mâine vom fi liberi; şi când vă vor întreba copiii voştri ce înseamnă obiceiul acesta, voi să răspundeţi: este jertfa de Paşti în cinstea Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt.”

Vastul deşert ars de soare realizează aşteptarea libertăţii, însă dă loc îndată la o altă aşteptare şi mai mare: aceea a pământului făgăduit. La rândul lui, pământul făgăduit, odată cucerit, dă naştere la o speranţă mai spirituală şi mai profundă care prin profeţi devine dorinţa corală a întregului popor; această speranţă se numeşte Mântuire, Noul şi Veşnicul Legământ, curăţirea de toate păcatele. O astfel de speranţă se alimentează din amintirea a tot ceea ce a făcut Dumnezeul părinţilor noştri în trecut, când cu braţ puternic şi-a scos poporul din Egipt, de aceea se reînsufleţeşte cu fiecare Sărbătoare a Paştelui, care nu este altceva decât acel gest memorabil al lui Dumnezeu. În felul acesta s-a răspândit certitudinea că Mântuirea se va realiza tot într-o noapte de Paşti, exact aşa ca la prima eliberare: “Noaptea Paştelui este noaptea rezervată şi fixată pentru mântuirea tuturor generaţiilor lui Israel”. O astfel de aşteptare era cu mult mai vie într-o noapte de Paşti a anilor treizeci după Cristos, atunci când Isus a început să cineze împreună cu ucenicii săi şi a spus: “Am dorit mult să mănânc cu voi Paştele acestea înainte de Patima Mea, căci vă spun că de-acum nu le voi mai mânca până la împlinirea lor în împărăţia lui Dumnezeu”.

În timpul cinei Isus a pus capăt acelei aşteptări spunând că sângele Său care trebuia să fie vărsat va stabili Legământul nou şi veşnic şi va acorda acea universală iertare a păcatelor pe care o vestiseră profeţii. El era acel Miel al lui Dumnezeu care ia asupra Sa păcatele lumii, şi care fusese simbolizat de mielul pascal luat din turmă. Dar o astfel de prorocie nu a fost ştearsă din mintea oamenilor de către evenimentele care s-au succedat imediat după aceea: arestarea lui Isus în Grădina Măslinilor, procesul, moartea, înmormântarea. O speranţă distrusă ca atâtea altele care o precedaseră: “Noi trăgeam nădejde – spun cei doi ucenici de la Emaus – că el este acela care îl va izbăvi pe Israel; dar cu toate acestea iată că astăzi este a treia zi de când s-au întâmplat aceste lucruri”. Dispăruse orice speranţă. Dar iată că, asemenea unui glas de trâmbiţă, se răspândeşte o ştire nouă: “A înviat!… L-au văzut! S-a arătat lui Simon! Va merge înaintea voastră în Galileea unde îl veţi întâlni!…” În acele zile, revăzându-l pe Învăţătorul lor viu, ucenicii şi-au dat seama ce înseamnă a fi renăscuţi la o speranţă vie. Aceasta este speranţa vie pe care ne-au transmis-o nouă: “Dumnezeu l-a înviat din morţi şi i-a dat slavă pentru ca credinţa şi speranţa voastră să fie în Dumnezeu”.

Dar pentru ce să vorbim noi despre speranţă? Nu ar fi mai bine să vorbim despre certitudine, şi chiar despre o certitudine istorică în legătură cu învierea lui Isus? Sfântul Pavel a scris: “o speranţă care se vede nu mai este speranţă”, iar ucenicii L-au văzut pe Cristos înviat; au mâncat împreună cu El, L-au pipăit cu mâinile lor! Ce mai speră oare şi ce înseamnă acea speranţă vie despre care le vorbea Sfântul Petru primilor creştini? Este speranţa care ne priveşte de acum pe noi şi nu numai pe Isus, şi are următorul conţinut: “Cel ce a înviat pe Isus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare”, cu alte cuvinte: dacă Isus Cristos a înviat atunci şi noi vom învia. Încă odată o speranţă împlinită a dat naştere unei speranţe şi mai mari. Învierea lui Cristos este o veste de ultimă oră care anunţă învierea tuturor oamenilor. “El este începutul, Cel Întâi născut între cei morţi”. Este o breşă deschisă în zidul morţii prin care fiecare om, dacă vrea, îl poate urma spre libertatea şi slava în care a intrat El mai întâi. Învierea lui Isus vesteşte învierea universală, biruinţa asupra morţii.

Să analizăm această speranţă a noastră. Să fie oare aceasta numai o speranţă într-o înviere îndepărtată, dar care nu schimbă nimic în viaţa noastră de toate zilele? Aparent s-ar crede că aşa este. În lume, chiar şi după învierea lui Cristos, moartea face ravagii, şi încă nestingherită de nimeni! Ba, la drept vorbind, mai are şi o mulţime de colaboratori: ura, exploatarea, minciuna, violenţa, suferinţa, răzmeriţa, păcatul, etc. Dar dacă vom privi lucrurile prin prisma realităţii vom vedea că nu este aşa. Există un germen care trăieşte şi se dezvoltă în direcţia vieţii şi a slavei. Acesta este germenul credinţei, este realitatea dragostei în care însuşi Duhul Celui Înviat se răspândeşte în inimă şi care produce o speranţă plină de siguranţă, de confort şi de bucurie. Cu aceasta creştinul se poate lăuda ca şi cu un lucru absolut sigur: “Lui îi datorăm faptul că prin credinţă am intrat în această stare de har în care suntem şi ne bucurăm în speranţa slavei lui Dumnezeu. Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre căci ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aduce speranţa. Însă speranţa aceasta nu înşeală pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat”.

Alături de cuvântul “bucurie” – aşa cum se observă -, s-a insinuat un alt cuvânt în această predică despre speranţa creştină: “chinul”, necazul, supărarea, pe care nu-l putem lua cu uşorul pentru că este cea mai îngrozitoare sfidare a speranţei, şi este în stare să o distrugă dacă nu se iau măsurile de rigoare. Suferinţa, şi mai cu seamă suferinţa celor nevinovaţi, este arma cea mai puternică a ateismului, argumentul său favorit, arma sa devastatoare. Şi când ne gândim că este atâta durere în lume, în care sunt implicaţi şi oameni nevinovaţi! Nu este nevoie să ne oprim să enumerăm formele şi specificul suferinţei, pentru că toate acestea ni le serveşte pe tavă mass-media (radioul, televiziunea, cinematograful, presa). Suferinţa vremurilor noastre poate că nu este cu nimic mai mare decât aceea a altor vremuri, şi mai ales a acelora din anii grei ai războiului, pe care unii dintre noi şi le mai amintesc.

Însă atunci fiecare se gândea numai la suferinţa lui şi la ceea ce vedea în jurul său; acum însă, unificarea planetei pe plan informativ la o diferenţă de câteva ore ne pune în contact cu toate catastrofele şi delictele din oricare colţ al lumii. Sistemul nostru nervos este ca un “terminal” în care se repercutează senzaţii dureroase, sentimente de oroare şi de groază. De altfel, toate acestea trec pe un al doilea plan, în faţa durerii proxime, care se simte aproape, şi care ne loveşte personal. După toate acestea ce am mai putea pleda în favoarea speranţei? Nimic altceva decât ceea ce au spus chiar de la început cei dintâi credincioşi: Cristos a înviat, Cristos care din durerea şi din răutatea omenească a sorbit până la fundul paharului toată drojdia amărăciunii, nemaiîntâlnită până atunci! El, prin Învierea Sa, a stabilit un principiu, o certitudine: că durerea nu este ultimul cuvânt, ci doar penultimul; după ea vine învierea, viaţa şi bucuria: după Vinerea Mare urmează Duminica Învierii.

Însă numai “după”, deoarece învierea, pentru cel ce crede, a şi început deja din această viaţă. Sfântul Pavel spune că “dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Cristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre oameni”. Însă am fi nişte nenorociţi şi dacă am nădăjdui în El numai pentru viaţa de dincolo! Cu alte cuvinte, Învierea Sa ne este de folos chiar de pe acum, în această trudnică viaţă pământească, spre a fi plini de bucurie şi a fi spre bucuria fraţilor şi surorilor noastre! Trebuie să ne lăsăm îndrumaţi de cel ce a experimentat durerea, spre a putea suferi şi noi cu bucurie şi cu pace lăuntrică. Pentru Dumnezeu nu există bariere, obstacole. El poate face în aşa fel încât pacea şi mângâierea Sa să intre în inimi chiar şi cu uşile încuiate.

“Vă bucuraţi, deşi acum, pentru puţin timp, trebuie să vă întristaţi de felurite încercări”, spunea Petru în acel text amintit la început. Creştinii sunt prin definiţie “spe gaudentes”, cei ce ştiu să fie veseli prin speranţă. Însă această atitudine nu trebuie să o avem numai pe cont propriu şi singuri, ci şi să o mărturisim în faţa altora. A fi martor al speranţei este astăzi poate darul cel mai frumos şi mai preţios pe care creştinul îl poate prezenta lumii. Noi trăim într-o lume care dincolo de faţa ei aiurită şi euforică, este, în cea mai mare parte, o lume fără speranţă, lipsită de aşteptări adevărate, şi fără a se gândi la ziua de mâine; drogurile şi violenţa sunt simptomele cele mai alarmante ale acestei lipse de speranţă; sunt gestul aceluia care nu mai are nimic de aşteptat de la ziua de mâine. Bucuria este cea mai bună aliată a noastră în opera mărturisirii credinţei. “Veţi fi martorii Mei”. Aceasta a fost consemnul dat de Isus ucenicilor Săi, a doua zi de Paşti. “Fiecare om laic – citim în textul Conciliului Vatican II – în faţa lumii trebuie să fie un martor al învierii şi al vieţii Domnului nostru Isus Cristos şi un semn al Dumnezeului viu”.

Când Isus înviat a apărut celor unsprezece pe malul Lacului Tiberiadei, ucenicul iubit a fost primul care l-a recunoscut şi a exclamat: “E Domnul!” A fost o recunoaştere a inimii, pentru că nu tuturor le era dat să-l recunoască pe Isus după Învierea Sa, ci numai acelora care ştiau să creadă şi să iubească. Aceleaşi calităţi ni se cer şi nouă astăzi, pentru a putea spune şi noi, apropiindu-ne de Sfânta Împărtăşanie: “E Domnul!”

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin