Start > Ritul latin > Duminica Paștelui

Duminica Paștelui

6 April 2007
893 afișări

Autor: pr. Eduard Patrașcu
Copyright: Predici.cnet.ro
Învierea Domnului (Anul C)

- comentariu exegetico spiritual la lecturi -

Lectura I (Fapte 10,34b.37-43)

Plin de Duhul Sfânt, Petru rezumă într-un discurs dens si plin de imagini toată viața lui Isus din Nazaret. Prin Petru care a lăsat să cadă barierele rigidei practici iudaice, anunțul mântuirii – kerigma - ajunge pentru prima oară la păgâni, mulți dintre care ajung la credință pentru că sunt deschiși să asculte. Luca ne oferă în acest text fragmente autentice din ministerul primei evanghelizări ale Bisericii în plină naștere. Unică este tema predicării: persoana însăși a lui Isus din Nazaret, Mesia cel consacrat de către Dumnezeu în Duhul Sfânt (v. 28). Apostolii pot mărturisii cum în viața Sa pământească Isus a înfăptuit minuni, a vindecat bolnavi, i-a eliberat de cel rău pe cei care erau sub stăpânirea Satanei. Totuși credința, elanul misionar, bucuria de nestăpânit a ucenicilor săi vin din experiența misterului pascal, din întâlnirea cu Isus cel Înviat pe care ei îl credeau mort pentru totdeauna: de această experiență ei dau mărturie. Acel Isus care, refuzat, a murit pe cruce, Dumnezeu l-a înviat, sigilând astfel adevărul predicii Sale. E important să se observe aici că învierea este atribuită lui Dumnezeu și nu puterii proprii a lui Isus, lucru care atestă antichitatea acestui fragment kerigmatic.

Petru insiste în entuziasmul său: lucrurile de care vorbește nu sunt povești sau autosugestii, ci realitatea atât de concretă că poate fi descrisă prin doi termeni foarte actuali lui: Am mâncat și am băut împreună cu el. Isus s-a manifestat “martorilor aleși dinainte de Dumnezeu”, însă această alegere este orientată către o deschidere catolică, universală. Apostolii au misiunea de a anunța învierea, pentru că toți trebuie să știe că Dumnezeu l-a constituit judecător al celor vii și al celor morți ( cf. Dan 7,13; Mt 26,64) pe Răstignitul-Înviat care, prin propria jertfă, a obținut iertarea păcatelor pentru oricine crede în el (v. 42 și urm.).

Lectura a II-a (Col 3,1-4)

În scrisoarea către Coloseni – una dina așa-numitele Scrisori din Captivitate – reflecția lui Paul , plecând ca mereu de la evenimentul pascal (cfr. Col 1,12-14), atinge dimensiunile cosmice ale misterului lui Cristos, mister caracterizat de unele atribute fondamentale: El este Creator împreună cu Tatăl (1,16), Întâiul-Născut al creației și Noul Adam (1,15), Capul Trupului care este Biserica și Mântuitorul lumii (1,16-20). Prin botez – fiind făcut părtaș la moartea și la învierea Domnului și printr-o viață de credință care duce la împlinire germenele baptismal – creștinul devine membru viu al lui Cristos. Acest lucru comportă nu doar angajamentul de a renunța la păcat pentru a trăi viața cea nouă, ci și o decisă orientare către bunurile cerești fiind susținut de conștiința propriei identități de Fiu al lui Dumnezeu, pelerin către viața ce veșnică spre care, pe de o parte tinde, iar pe de alta – în Cristos cel Înviat – trăiește deja.

De aici necesitatea de a lua decizii înțelepte și de a “urmări cele de sus”, în conformitate cu o “viață înviată”, cerească. De aici și invitația de a lăsa de o parte tot ceea ce face existența prea exterioară și goală (3,3). Creștinul este mort “lucrurilor pământești” și trăiește ascuns în cel Înviat. Atunci cânt Cristos se va manifesta și în slavă, atunci va fi revelata ochilor tuturor și frumusețea spirituală a acelora care, acționând conform credinței printr-o continuă adeziune la Cristos, își găsesc în El unitatea și plinătatea vieții (3,4).

Evanghelia (In 20,1-9)

Înainte de a-l întâlni pe Cristos cel Înviat, ucenicii trăiesc “experiența dură a mormântului gol”: constată absența trupului lui Isus. Evanghelistul Ioan subliniază mult acest element și, introducând într-o dialectică de viziune/credință/viziune spirituală care caracterizează in crescendo cap. 20-21, îl interpelează și pe cititor și pe toți cei care au crezut fără să vadă (20,29). În fragmentul duminicii de Paști, acest lucru este exprimat prin utilizarea a trei verbe diferite, toate trei traduse cu “a vedea”, dar care în greacă au nuanțele lor specifice (cf. v.1.6.8).

Două indicații cronologice deschid “narațiunile Învierii”: În prima zi a săptămânii și când era încă întuneric. Prima zi a unei noi săptămâni va deveni astfel începutul Noii Creații, adevărata “Zi a Domnului” (dies domenica), în care credința plină de iubire – chiar dacă nu este încă iluminată de lumina celui Înviat – își continuă itinerariul și merge dincolo de moarte.

Maria Magdalena este modelul acestei fidelități. Mergând la mormânt – probabil nu era singură, după cum o demonstrează pluralul din v. 2b – întrezărește cu privirea (blepei, v.1) piatra de la intrarea în mormânt dată la o parte. Stăpânită de ceea ce vede, nu reușește să priceapă mesajul aculei pietre și fuge să vestească absența Domnului lui Petru (cel care are o importanță aparte în evenimentele pascale, lucru menționat de întreaga tradiție – și ucenicului pe care îl iubea Isus, probabil același Ioan de la care vine tradiția Evangheliei care-i poartă numele. Acest ucenic ajunge cel dintâi la mormânt, însă nu intră imediat; și el întrezărește cu privirea (blepei, v.5) fâșiile de pânză puse jos. Ajune Petru: intră și “se oprește să contemple” (theorei, v. 6) fâșiile care erau jos – ceea ce dă posibilitatea să se considere că rămăseseră la locul lor, exact cum înveliseră trupul lui Isus care acum nu mai era acolo – și ștergarul care acoperise fața lui Isus pus deoparte.

Evanghelistul ne transmite informații prețioase. Este foarte semnificativă diferența între aceste detalii și cele legate de învierea lui Lazăr (11,44). Atenta și lenta privare a lui Petru aspra fiecărui detaliu din interiorul mormântului gol creează o climă de mare tăcere, de suspans … Atunci intră și celălalt ucenic: a văzut și a crezut (v. 8). Verbul folosit aici pentru a exprima “vederea” ucenicului este “eiden”: pentru a înțelege semnificația acestui verb e de ajuns să ne amintim că substantivul “idee” vine de la acest verb. De aceea ucenicul văzând lucrurile din interiorul mormântului, intuiește ceea ce se întâmplase. Reușește să facă trecerea de la realitățile pe care le are în fața ochilor la una ascunsă în spatele lor – ajunge la credință, deși încă obscură – așa cum o demonstrează versetul 9 și tot ceea ce urmează. De aici se poate trage concluzia că credința, pentru om, nu este ceva stabil, obținut odată pentru totdeauna, ci este un începutul unui itinerariu de comuniune cu Domnul, care trebuie menținută vie și aprofundată, pentru ca să ajungă la plinătatea vieții cu El în Împărăția Luminii Veșnice.

Ritul latin