Start > Ritul latin > Iubirea învinge ura

Iubirea învinge ura

6 April 2007
2,150 afișări

Autor: pr. Lucian Păuleț
Copyright: Predici.cnet.ro
Vinerea Mare

În dimineața zilei de Vinerea Mare, Satana s-a trezit cu un rânjet malițios pe față. Astăzi era ziua mult așteptată. Moartea, fiica sa favorită, va împlini curând răzbunarea mult căutată: Cel Drept va muri în chinuri și rușine.

Diavolul era bucuros: totul fusese bine pregătit. Aghiotanții săi semănaseră deja semințele discordiei printre cei puternici ai Sinedriului, înăbușindu-le inimile cu dorința de siguranță: “Este mai bine să moară un singur om pentru popor” (In 18,14). Petru își mânjise deja sufletul trădându-l pe Isus înainte de a cânta cocoșul: “Nu îl cunosc pe omul acesta”. Ceilalți apostoli fugiseră și ei. După răsărit, mulțimea nerecunoscătoare îi smulge lașului Pilat sentința la moarte: “Răstignește-l! Răstignește-l!”

“Oh, dulce răzbunare, se gândea Diavolul, Cel care nu a cunoscut păcatul acum îl va cunoaște, chiar dacă numai prin efectele lui: răutatea oamenilor și, la sfârșit, moartea.”

Pe la ora douăsprezece, întunericul, prevestitor al morții, învăluia Golgota, grămada de gunoi a Ierusalimului. Diavolul ardea de nerăbdare să dea lovitura de grație și să îl învingă pe Dumnezeu cu armele proprii. Arma lui Dumnezeu era Fiul, dar acest Fiu îmbrăcat în carne umană va fi aruncat în derâdere și ucis. Un dar nedorit și străin în fața micilor oferte pe care Seducătorul, Satana, le dădea.

Trei ore interminabile a durat bătălia. Trei ore lungi, Cel nevinovat, Sfințenia însăși, era spânzurat între cer și pământ, încercând să le unească. În timp ce viața se scurgea din el, cu un efort pentru încă o respirație, Isus a zis: “Femeie iată fiul tău”. Și Diavolul a râs cu cinism: “Ca și cum o mamă ar putea să depășească momentul morții premature a unicului copil primind un înlocuitor de ultim moment.”

“S-a sfârșit, într-adevăr s-a sfârșit” s-a gândit regele demonilor, când a auzit ultimul strigăt al lui Isus. Dar înainte de a putea să își deschidă buzele într-un strigăt de bucurie, pământul s-a cutremurat și zidurile locuinței morților clădite de el cu răutate an după an s-au dărâmat. Și sufletele din locuința morților au ieșit toate să își întâmpine Mântuitorul. Isus era învingător.

“Cum e posibil așa ceva?” s-a întrebat cu disperare Cuceritorul cucerit? Cum e posibil ca slăbiciunea să învingă puterea? Binele să supună răul? Și diavolul și-a amintit acel cuvânt pe care el nu îl putea accepta: Iubirea. Răstignitul victorios era Iubirea însăși. Pe cruce Iubirea a învins ura. Dumnezeu în înțelepciunea sa infinită nu a știut să ne facă un dar mai mare decât pe sine însuși.

Și de atunci, iubiți credincioși, din acea Vinere Sfântă și noi putem cuceri moartea, păcatul și slăbiciunea proprie, și putem spune cu Sf. Paul în fiecare zi: “Noi avem această comoară în vase de lut pentru ca puterea imensă să fie de la Dumnezeu și nu de la noi. Suntem apăsați de necazuri din toate părțile, dar nu striviți; suntem în cumpănă dar nu disperați, persecutați dar nu abandonați, doborâți dar nu uciși. Pretutindeni purtăm în trupul nostru moartea lui Isus ca să se arate și viața lui Isus în trupul nostru” (2Cor 4, 7-10).

Proclamarea patimii lui Isus, așadar, nu a avut ca scop trezirea unor sentimente de milă sterilă în noi și nici a unor sentimente de revoltă ca în cazul lui Clovis, regele francilor, care atunci când a auzit pentru prima dată despre moartea lui Isus a exclamat “Daca aș fi fost acolo cu francii mei, nu l-ar fi răstignit pe Isus”. Citirea evangheliei lui Ioan cu relatarea patimii lui Isus are un singur scop: proclamarea iubirii lui Dumnezeu și acceptarea crucii și a iubirii în viața noastră. Aceasta trebuie să facem în Vinerea Mare.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, era la catedrala Notre Dame din Paris un episcop care prin predicile sale atingea inimile necredincioșilor și ale celor indiferenți. Acel episcop ne relatează un fapt. Cu mulți ani înainte de a fi episcop, în fața catedralei venea un tânăr care îi insulta pe credincioși spunându-le că, de fapt, credința e depășită și multe alte ofense. Într-o zi a ieșit la el un preot care încerca să îl calmeze, însă el a început să îl jignească și pe preot. Acesta în cele din urmă i-a zis: “Uite, vino în biserică și spune-i direct lui Dumnezeu aceste lucruri. Să strigi cu toată puterea ‘Cristos a murit pe cruce pentru mine și nu îmi pasă deloc’.”

Tânărul a întrat și a strigat cât a putut de tare “Cristos a murit pe cruce pentru mine și nu îmi pasă deloc.” “Foarte bine, i-a spus preotul. Acum mai strigă o dată.” Și tânărul a strigat iar, de data aceasta cu o oarecare ezitare. Preotul l-a îndemnat: “Aproape ai terminat, strigă pentru ultima dată”. Dar tânărul, privind crucea, nu a mai putut scoate un cuvânt.

Continuă episcopul: “Acel tânăr eram eu.”

Iubiți credincioși, misterul crucii l-a schimbat pe acel tânăr, care a ajuns preot și apoi episcop. În această seară să spunem și noi: Cristos a murit pe cruce pentru mine și mie îmi pasă. Iubirea lui Isus trebuie să îmi schimbe viața. Isus și-a împlinit misiunea: a umplut rezervorul Calvarului cu viața dumnezeiască, dar noi trebuie să deschidem stăvilarele ca să curgă viața divină în noi. Cristos a pus temelia, noi trebuie să construim pe ea. El stă la ușă și bate, noi trebuie să îi deschidem. El a consacrat Euharistia, noi trebuie să ne împărtășim. El ne-a dat iubirea, noi trebuie să o primim.

Vă îndemn ca peste câteva momente când vom venera crucea să facem această rugăciune. “Isuse, tu ai murit pe cruce din iubire pentru mine. Fă ca iubirea ta să îmi schimbe viața pentru a fi mereu cu tine. Amin.”

Ritul latin