Start > Ritul latin > Învierea Domnului

Învierea Domnului

4 April 2007
2,181 afișări

Autor: pr. Paul Butnaru
Copyright: Predici.cnet.ro
Învierea Domnului (Anul C)

Dacă se vestește că Cristos a înviat din morți, cum spun unii dintre voi că nu există înviere din morți? Dacă nu există înviere din morți, nici Cristos nu a înviat! Însă dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră, zadarnică este credința voastră.(…) Dacă Cristos nu a înviat, credința voastră este zadarnică și voi sunteți încă în păcatele voastre, iar cei care au adormit în Cristos au pierit. Și dacă ne-am pus speranța în Cristos numai în viața aceasta, suntem cei mai de plâns dintre toți oamenii. Dar acum, Cristos a înviat din morți, fiind începutul [învierii] celor adormiți.(1Cor 15,12-14.17-20)

Astăzi este Duminica Paștelui, duminica prin excelență, ziua dintâi a oricărui creștin. Misterul pe care îl celebrăm astăzi este cel mai mare mister al credinței noastre, este taina în care sunt ancorate toate adevărurile în care noi credem, taina care dă sens întregii noastre vieți. Cuvintele pe care tocmai le-am auzit sunt luate din cap. 15 al Scrisorii întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni. Aceste cuvinte dau mărturie tocmai despre locul central pe care îl ocupă în viața noastră adevărul despre învierea lui Cristos. Acest adevăr este piatra de temelie a întregii noastre vieți, piatră fără de care toată viața noastră s-ar prăbuși. De aceea, vă invit să ne dispunem inimile pentru a descoperi minunatul mister pe care îl cuprinde acest adevăr și marea bogăție pe care trebuie să o aducă în sufletele și în viața noastră. Reflectând împreună acum, să căutăm a înțelege cât mai bine această taină pentru ca apoi să o putem trăi cât mai intens.

Pentru a înțelege semnificația Paștelui să ne îndreptăm mai întâi atenția spre Paștele ebraic. Ce însemna pentru evrei comemorarea Paștelui? Conștienți de drama sclaviei trăită în Egipt, evreii celebrau în fiecare an măreața intervenție eliberatoare a lui Iahve. Mai mult decât amintirea unui fapt trecut, Paștele era pentru ei sărbătoarea unor fapte viitoare. Eliberarea săvârșită de Dumnezeu prin Moise, era garanția unei alte eliberări, o eliberare definitivă, pe care tot Dumnezeu o va săvârși, dar printr-un alt Moise, care este Mesia. Un evreu nu putea să ignore această sărbătoare. A nu celebra Paștele însemna a-și pierde orice speranță, a fi deja mort, a-și pierde identitatea și sensul vieții. Tot acest conținut al Paștelui ebraic nu este anulat, ci este confirmat și îmbogățit de înviere lui Cristos. La fel ca pentru evrei, și pentru noi creștinii, a nu mai celebra Paștele sau a nu-i descoperi adevărata semnificație înseamnă a ne pierde identitatea și orice sens al vieții, după cum spune și sf. Paul: zadarnică este credința noastră și noi suntem cei mai de plâns dintre toți oamenii.

Dar cum cunoaștem noi că Cristos a înviat din morți? Evanghelia de astăzi ne relatează modul cum au aflat acest lucru ucenicii săi. Ajungând la mormânt ei găsesc piatra dată la o parte, mormântul gol și pânzele părăsite. Acestea sunt primele semne istorice ale învierii lui Cristos. Ele nu pot fi contestate. Evanghelia de astăzi nu amintește întâmplător despre mormânt, ci repetă acest cuvânt de șapte ori, ca pentru a ne asigura de existența de netăgăduit a acestei dovezi. Deși foarte importante, aceste dovezi nu conduc în mod imediat la cunoașterea adevărului învierii. Primul gând este acela că ele sunt dovada unui furt: L-au luat pe Domnul din mormânt și nu știm unde l-au pus! Pentru a trece de la dovada istorică la cunoașterea faptului învierii este nevoie de încă ceva; este nevoie de credință.

Probele istorice nu nasc credința, ci doar o susțin. Credința provine din cuvintele lui Cristos care anunțase învierea sa de mai multe ori în timpul predicării sale. A făcut acest lucru fie în mod deschis, după schimbarea la față pe Tabor când le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimic până ce nu va fi înviat din morți, fie în mod ascuns, când vorbea despre faptul că va reclădi templul în trei zile. Toate aceste cuvinte rostite de Cristos, în momentul descoperirii mormântului gol, răsună în mintea și în inima ucenicilor făcându-le cunoscut adevărul învierii. Evanghelia de astăzi spune: a văzut și a crezut. Dar cine este acesta care a crezut primul, când toți ceilalți se gândeau la faptul că trupul lui Isus fusese furat? Este tocmai Ioan, ucenicul pe are îl iubea Isus, adică ucenicul care credea cel mai mult în Isus și care a rămas alături de el de-a lungul întregii pătimiri. Așadar credința primilor creștini provine din autoritatea cuvintelor lui Cristos înțelese în lumina dovezilor istorice: piatra înlăturată de pe mormânt, mormântul gol și pânzele părăsite.

Dar credința noastră pe ce se bazează? Pe același temei. Aceleași cuvinte ale lui Cristos pe care Biserica le proclamă și astăzi și dovada istorică a mormântului purtată până la noi de mărturia ucenicilor păstrată în scris în Noul Testament. Mai mult decât credința ucenicilor aflați în dimineața Paștelui la mormânt, credința noastră este susținută și de celelalte mărturii pe care ei ni le dau despre întâlnirea lor cu Cristos înviat în zilele dintre Paști și Înălțare: doi dintre ucenici îl întâlnesc în drum spre Emaus și apoi cu toții în Cenacol; Toma îi vede rănile; mănâncă împreună, îl întâlnesc pe malul Lacului Genezaret. Așadar, cu cât mai dovedită este învierea pentru noi astăzi, cu atât mai mare trebuie să fie credința noastră.

Am căutat până acum să înțelegem că Cristos a înviat din morți și cât de important este să credem acest adevăr. Vă invit ca în continuare să vedem care sunt consecințele credinței noastre în învierea lui Cristos, sau, altfel spus, unde trebuie să ne conducă pe noi adevărul în învierea lui Cristos.

În primul rând propria viața trebuie să capete o nouă dimensiune, trebuie să fie mereu raportată la această înviere și marcată de acest adevăr. Învierea lui Cristos este dovada propriei învieri, ne dă garanția că și viața noastră va fi transformată, prin moarte, asemenea vieții lui Cristos. De aceea, fiecare clipă pe care o trăim și tot ceea ce facem capătă un sens, o semnificație veșnică; în viața noastră nimic nu este nici întâmplător nici lipsit de importanță; cel mai mic gest al nostru trebuie să devină un gest de credință. Toate aspirațiile vieții noastre, fără a-și pierde importanța pentru existența pe care o trăim acum, trebuie să fie înțelese și trăite cu conștiința că vom învia. Acesta este îndemnul pe care ni-l dă și sfântul apostol Paul în lectura a doua de astăzi: râvniți la lucrurile de sus, năzuiți spre cele de sus, nu la cele de pe pământ, căci viața voastră este ascunsă de acum cu Cristos în Dumnezeu și când Cristos se va arăta, atunci și voi vă veți arăta împreună cu el plini de mărire.

Pentru a înțelege mai bine cât de importantă este învierea lui Cristos pentru viața noastră, vă invit să ascultăm o mărturie pe care ne-o dă Raoul Follereau care a lucrat într-o leprozerie dintr-o insulă situată în Pacific.

Era un loc al suferinței și al ororii: doar cadavre ambulante, disperare, furie, răni și desfigurări îngrozitoare. Și totuși, în mijlocul acelui dezastru, un bătrân bolnav păstra mereu ochii surprinzător de luminoși și surâzători. Suferea cumplit în trup, ca și nefericiții săi însoțitori, dar arăta o mare dorință de a trăi; nu disperare, ci multă gingășie în a se îngriji de ceilalți.

Uimit de acest lucru atât de neobișnuit în infernul unei leprozerii, Follereau căuta o explicație, căci se întreba: Ce anume îi dădea acelui bătrân atât de crunt lovit de boală o așa mare putere să trăiască?

De aceea îl urmări cu prudență. Observă că, totdeauna, înainte de răsăritul soarelui, bătrânelul străbătea curtea leprozeriei și, ajungând la gardul care o înconjura, se așeza într-un loc precis. Stând pe o piatră el aștepta. Nu aștepta nici răsăritul soarelui, nici spectacolul aurorei din Pacific. Aștepta până ce, de partea cealaltă a gardului, apărea o femeie, bătrână și ea, cu un chip plin de riduri, dar ochii plini de duioșie. Femeia nu vorbea. Singurul gest pe care îl făcea era acela de a oferi bolnavului un zâmbet discret. Însă chipul bărbatului se umplea de lumină și răspundea, la rândul său, cu un alt zâmbet.

Acea întâlnire mută dura doar câteva minute, apoi bătrânelul se ridica și se îndrepta cu pasul vesel spre locuințele din leprozerie. Acest lucru se întâmpla în fiecare dimineață. Leprosul, hrănit și întărit de acel surâs putea să suporte o nouă zi și să reziste până la noua întâlnire cu zâmbetul acelei femei.

Când Follereau îl întrebă despre acest fapt, leprosul îi răspunse: Este soția mea! Înainte de a veni aici m-a îngrijit în secret, cu tot ceea ce reușea să găsească. Un vraci îi dăduse o alifie. Ea, în fiecare zi îmi ungea întreg trupul, mai puțin o mică parte a feței, suficientă pentru a-și putea lipi buzele de ea și a-mi da un sărut… Dar totul a fost inutil. Atunci am fost luat și adus aici. Iar ea m-a urmat. Și când în fiecare zi o revăd, doar de la ea aflu că sunt încă viu și doar pentru ea mă bucur încă să trăiesc.

Asemeni acestui bolnav, și noi suferim deseori, și câteodată totul pare lipsit de speranță, astfel încât și cea mai mică dorință de a trăi pare să ne părăsească. La fel ca acest bătrân existența noastră pare uneori că nu mai are nici un sens. La fel ca acest om, și noi avem nevoie de un motiv pentru a trăi, un motiv pentru a ne trezi dimineața, pentru a parcurge drumul vieții noastre, pentru a-i ajuta pe ceilalți, un motiv chiar și numai pentru a zâmbi. Ei bine, Cristos înviat este cel care ne dă cel mai puternic motiv: la fel ca el, și noi vom învia! Acest gând trebuie să ne susțină mereu și să ne bucure mai mult decât orice ne-ar putea întrista.

O altă consecință a învierii lui Cristos este datoria de a da mărturie. Căci învierea lui Cristos nu trebuie să fie doar temeiul bucuriei noastre, ci temeiul bucuriei pentru întreaga lume. Așa cum bucuria învierii i-a făcut pe ucenici să vorbească lumii întregi, ea trebuie să ne îndemne și pe noi la mărturie. Despre datoria de a da mărturie ne vorbește prima lectura de astăzi. Ne este relatată mărturia lui Petru și suntem invitați la a ne angaja și noi să-l mărturisim pe Cristos înviat, căci el ne-a poruncit să dăm mărturie.

În curând pâine și vinul vor fi consacrate și Cristos ni se va oferi ca hrană pentru viață. Primindu-l pe Cristos în Sfânta Împărtășanie să-i cerem să sporească în noi credința în învierea sa și în învierea noastră, să-l rugăm să ne dea puterea de a trăi această credință în viața noastră de fiecare zi și să ne luăm hotărârea de a mărturisi și altora credința noastră pentru ca și ei să ajungă la a trăi cu adevărat Sărbătoarea Paștelui.

Ritul latin