Predici

- comentariu exegetico spiritual la lecturi -

Lectura I (Is 52,13-53,12)

Despre Slujitorul suferind ne vorbesc profeţiile care introduc şi conclud fragmentul (52, 13 – 15; 53, 11s) arătând sfârşitul glorios al pătimirii sale umile care devine izvor de mântuire pentru mulţimi. Despre el ne vorbeşte comunitatea prin cuvintele profetului (“noi” v. 4), împărtăşind neînţelegerea totală în care s-a consumat durerea Servitorului: o neînţelegere care a trecut de la indiferenţă la dispreţ, de la judecată la nedreptatea legitimă (vv. 3 – 4. 8a). Dar el tace.

Nu atrage atenţia prin splendoarea aspectului ( semn al binecuvântării divine), nici prin strălucirea doctrinei: “Cunoaşte bine ce înseamnă a pătimi”, dar acestea nu sunt lucruri de învăţat. Tăcut când este umilit, înjosit, la condamnarea la moarte (v. 7), până la o înmormântare nedemnă (v. 9). Doar atunci când sacrificiul de ispăşire e consumat, comunitatea – prin el purificată – înţelege planul de neconceput al lui Dumnezeu. Pedeapsa, ca şi suferinţă purificatoare, presupune o vină; dar aici pentru prima dată se întâmplă în mod evident ceva diferit: misterul suferinţei :::. Păcatul este al nostru (ne recunoaştem cu uşurinţă în acel “noi” din text), dar nu suntem noi cei care suferim, ci Servitorul nevinovat.

Aceasta este voinţa lui Dumnezeu care se îndeplineşte prin în Servitorul său.

E dreptatea divină numită: “milostivire”. Este promisiunea – strălucitoare ca un fulger în Vechiul Testament – luminii şi glorificării, după întuneric şi umilinţă.

Lectura a II-a (Evr 4,14-16; 5,1-9)

Fragmentul, de o importanţă centrală în scrisoarea către Evrei, ne invită să considerăm valoarea infinită al sacrificiului pe care Cristos îl împlineşte ca mare preot, încât el este adevărata victimă, pură şi sfântă. Astfel emerge imaginea lui Cristos în toată maiestatea sa. Totuşi, aceasta nu-l îndepărtează într-o sferă inaccesibilă. Dimpotrivă, pentru faptul că a împărtăşit în totalitate încercările noastre (4, 15), el ştie să compătimească slăbiciunea noastră. Ni s-a făcut aproape pentru ca să ne apropiem cu încredere deplină faţă de Tatăl, Dumnezeul milostivirii şi al harului, care ne oferă ajutorul necesar în orice moment greu (4, 16), pentru ca fiecare încercare să devină locul unde străluceşte cu măreţie înţeleapta sa providenţă.

Adeziunea suferindă a lui Cristos la planul Tatălui obţine în acest fel o ascultare care depăşeşte de infinite ori orizonturile noastre: ascultarea sa filială, care l-a dus până la “a se da pe sine însuşi la moarte” (cfr. Is 53, 12), l-a făcut să devină “cauza mântuirii veşnice” pentru toţi aceia care ascultă de Cuvântul său (5, 7 – 9), devenind astfel acea descendenţa fără sfârşit a Servitorului lui Yahvé: noua descendenţă de fii ai lui Dumnezeu, re-născuţi din sângele lui Cristos.

Evanghelia (Ioan 18,1-19,42)

Biserica celebrează pasiunea Domnului cu siguranţa că crucea lui Cristos nu este victoria întunericului, ci moartea morţii. Această viziune a credinţei este subliniată in mod evident în nararea lui Ioan, si unde Cristos este prezentat ca Rege, care cunoaşte situaţia, este stăpân pe ea, şi se poate spune că ţine sub control toate detaliile. “Ora lui Isus – sosită deja – este descrisă prin fapte ca o oră de suferinţă şi în acelaşi timp de glorie: ura lumii îl condamnă pe Isus la moartea pe cruce, dar de la înălţimea crucii Dumnezeu îşi manifestează iubirea sa fără măsură. În această splendidă revelaţie, în această dăruire divină consistă gloria.

Nararea pasiunii începe şi se termină într-o grădină – evocă Edenul – , pentru a indica că Cristos a luat asupra sa păcatul primului Adam şi l-a ispăşit astfel încât omul şi-a redobândit frumuseţea sa originară. Naraţiunea nu se opreşte asupra suferinţei lui Cristos; Ioan face referire la agonia de pe Ghetsemani (18, 11; cfr. 12, 27s), în schimb subliniază în mod insistent identitatea divină a lui Cristos, “Eu sunt” care înspăimântă soldaţii (18, 5s). În acelaşi mod face referire doar la batjocurile şi biciuiri, în timp ce pune în evidenţă – mai ales înaintea lui Pilat şi în nararea crucificării – regalitatea lui Cristos. Termenul “rege” este repetat aici de doisprezece ori (relativ la cele 16 ori repetări din întreaga evanghelie). La interogatorii cuvântul lui Cristos, cel acuzat, domină pe cel al acuzatorilor săi. În momentul în care Isus este judeca are loc mai ales judecata.

Când este înălţat pe cruce se împlineşte nu o acţiune umană, ci mai ales Scriptura (19, 28. 30) şi , deci, se revelează, gloria lui Dumnezeu. Chiar în momentul morţii, se naşte noul popor ales, încredinţat Fecioarei Mame (19, 25 – 28). Din apa şi sângele izvorâte din coasta străpunsă, îşi are origine Biserica, care regenerată prin botez şi hrănită cu euharistia, va celebra în timp paştele adevăratului Miel (19, 33; cfr. Es 12, 46), până când şi timpul se va împlini (consummatum) în Eternitate (19, 30).

Reflecţii

Aşa cum Duhul Sfânt îl condusese pe Isus în pustiu la începutul vieţii sale publice, la fel îl incită să meargă spre Ierusalim, spre “ora sa”, ora impactului definitiv şi al manifestării definitive a iubirii lui Dumnezeu. Este Duhul Sfânt cel care îi dă forţă lui Isus de a susţine lupta de pe Ghetsemani, de a adera la voinţa Tatălui şi de a merge până la sfârşit, chiar dacă acest lucru cere vărsarea sângelui.

Pe Calvar scena devine aproape pustie: cerul “tăiat” de cele trei cruci şi jos – două braţe al unei singuri cruci – stau Maria şi Ioan. În înălţimea tăcerii a acestei nespuse suferinţe se aude: “Mi-e sete”. Această implorare ne aminteşte întâlnirea lui Isus cu Samariteanca. “Dă-mi să beau” îi ceruse, şi a urmat apoi revelaţia că setea de Isus era setea credinţei samaritencei, setea credinţei umanităţii, dorinţa de a oferi apa vieţii, de a-l sătura pe fiecare om cu harul său. Ora răstignirii şi a morţii lui Isus corespunde cu ora fecundităţii în Duh.

Când iubirea lui Isus atinge punctul central prin jertfire, dăruirea sa totală, ca dintr-un izvor adânc izvorăşte Biserica, care este noua comunitate de creştini, noul Israel, poporul noii alianţe. Şi Maria este acolo, colaboratoare la mântuire, şi, împreună cu Ioan care reprezintă toţi ucenicii Nazarinenului şi întreaga umanitate, constituie nucleul primitiv al Bisericii ce ia naştere.

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin