Predici

- comentariu exegetico spiritual la lecturi -

Lectura I (Ex 12,1-8.11-14)

Acest text are un caracter prescriptiv: evenimentul istoric al ultimei cine a Evreilor în Egipt, în aşteptarea trecerii Domnului pentru a-i libera din sclavie, este evocat aici în cheie liturgică pentru ca să devină “un ritual veşnic”: memoria devine memorial (zikkàrón, v. 14) unde valoarea salvifică a ceea ce Yahve a îndeplinit o dată pentru totdeauna e prezentă în fiecare generaţie în şi prin liturgie; de aici derivă îngrijorarea de a emana legi concrete şi detaliate pentru celebrare (v. 3-8.11). Ritualul evreiesc uneşte elementele care în origine erau distincte şi devin istorie. Sacrificiul ritual al mielului cu aspersiunea sângelui – paştele (pesah, sărbătoare de primăvară a ciobanilor nomazi) – devine pentru Israeliţi semnul protecţiei din partea lui Dumnezeu. (vv. 7. 12s). Oferirea primei recolte – azimile (sărbătoare agricolă, legată de ciclul anotimpurilor) – pusă în relaţie cu eliberarea israeliţilor din Egipt, aminteşte din generaţie în generaţie plecarea în grabă din acea ţară de sclavie.

Într-un moment determinat al istoriei unui popor asuprin, Dumnezeu intervine cu putere: acel moment, aşadar, nu aparţine doar trecerii timpurilor, ci dimensiunii lui Dumnezeu. De aceea e un “azi” mereu oferit să pătrundă în acea istorie a mântuirii prin celebrarea memorialului.

Lectura a II-a (1Cor 11,23-26)

Memorialul eliberării din sclavia Egiptului Isus îl înlocuieşte cu memorialul său, la Ultima Cină în această ţară de exil: el împlineşte în plinătate şi ritualul antic prin sacrificiul său de iubire.

“Pentru noi” s-a lăsat dus la moarte (la v. 23 termenul “a se preda” se referă la întregul mister pascal, nu doar la trădare). “Nouă” este, aşadar, unul din termenii care se utilizează în N.T. pentru a desemna alianţa cu Dumnezeu: făcută prin sângele adevăratului Miel, care prin jertfa sa ne eliberează de sclavia răului, şi consumată în comuniunea oferirii Pâinii, care frântă întru moartea lui Cristos, ne dă nouă viaţă. Nou trebuie să devină şi comportamentul creştinului: de fiecare dată când mănâncă din această pâine şi bea din acest potir el marchează în existenţa sa extraordinara bogăţie a Paştelui lui Cristos şi devine mărturisitor până în ziua venirii glorioase a Domnului (v. 26).

Evanghelia (In 13,1-15)

“I-a iubit până la sfârşit”: ca şi sinopticii şi Ioan, în fragmentul Ultimei Cine, vrea să scoată în evidenţă totala dăruire a iubirii din partea lui Isus, care prevesteşte pentru “ai săi” jertfa crucii; dar în loc să nareze instituirea euharistiei, care e deja prezentă în celelalte evanghelii şi în tradiţia orală (vezi 1Cor 11,23), Ioan exprimă semnificaţia evenimentului prin episodul spălării picioarelor. Textul evidenţiază lucida conştiinţă a lui Isus (v. 1-3: “ştiind”). El pătrunde în mod liber în planul lui Dumnezeu simţind aproape acea “oră” spre care se îndreptau toate zilele sale pământeşti: ora adevăratei treceri (Es. 12, 12s), a noului paşte, a iubirii care îşi îndeplineşte scopul ultim (v. 1).

Această iubire totuşi se manifestă în mod concret prin cea mai profundă umilire: dacă v. 3b face referinţă la întrupare, primul pas decisiv spre înkosirea (kenosi) Fiului veşnic, versetele următoare arată până la ce punct şi-a asumat condiţia de sclav (cfr. Fil 2,7 şi urm.), pentru că datoria spălării picioarelor era rezervată sclavilor şi oricum un rabin nu putea să ceară acest lucru de la un sclav evreu. Dar tocmai această umilinţă, acest spirit de slujire reciprocă căreia doar iubirea îi poate da o motivaţie, Isus ni-l cere nouă (v. 12-15): a primi scandalul umilinţei Fiului lui Dumnezeu şi a ne lăsa purificaţi de caritatea sa (v. 8) ne implică în oblativitatea divină, ne invită să urmăm exemplul lui Cristos: aceasta este condiţia indispensabilă pentru a participa la memorialul său, pentru a sărbători paştele cu el.

Reflexii

Discursul lui Isus la Ultima cină a fost o conversaţie făcută intr-o climă de prietenie, de confidenţă, fiind în acelaşi timp un rămas bun luat din toată inima. Cât a aşteptat Isus acea oră! Acea oră pentru care venise în lume, ora în care se dăruia ucenicilor, umanităţii, Bisericii. Cuvintele evangheliei sunt pline de o energia vitală care ne depăşeşte. Memorialul lui Isus – sau amintirea Cinei pascale – nu se repetă în timp, ci se reînnoieşte, devine actuală pentru noi. Ceea ce Isus a făcut în acea zi, în acea oră, este ceea ce el acum, aici prezent, împlineşte pentru noi. De aceea trebuie să ne simţim şi noi într-adevăr în acea unică oră în care Isus s-a dăruit pe sine însuşi pentru noi toţi, ca ofertă şi mărturie a iubirii Tatălui.

Noi, deci, trebuie să învăţăm de la Isus care ne zice: “V-am dat exemplul…”. Trebuie să învăţăm de la el să mulţumim, să celebrăm euharistia în viaţa noastră, penetrând în dinamica iubirii, care se sacrifică pe sine însuşi pentru a-l face să trăiască pe celălalt. Ritualul spălării picioarelor are tocmai acest scop de a ne aminti că porunca lui Dumnezeu trebuie să o punem în practică zi de zi; să ne slujim unii pe alţii cu umilinţă. Caritatea nu este un sentiment vag, nu este o experienţă de la care să ne aşteptăm satisfacţii psihologice, ci este voinţa noastră de a ne jertfi împreună cu Cristos pentru cei din jurul nostru, fără limite. Iubirea adevărată este întotdeauna gratuită, este întotdeauna disponibilă: se dăruieşte cu promptitudine şi în totalitate.

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin