Predici

- comentariu exegetico spiritual la lecturi -

Lectura I (Is 50,4-7)

Fidelitatea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni – faţă de misiunea primită în favoarea lor – îl face pe Slujitorul lui Yhwh tare în a suporta suferinţa, dispreţul, aparentul faliment. Ucenic atent al Cuvântului lui Dumnezeu, profet şi maestru de înţelepciune pentru popor, prin soarta sa el prefigurează soarta lui Cristos, cel blând care nu opune rezistenţă voinţei lui Dumnezeu şi su se “furişează” să scape de răutatea oamenilor, fiind sigur – până şi în ceasul suprem al crucii – că planul lui Dumnezeu este un dar de mântuire făcut tuturor (v. 7; cf. Mc 15,35 şi Lc 23,43.46).

Lectura a II-a (Fil 2,6-11)

Acest fragment constituie un minunat imn cristologic pre-paulin. Complex în expresiile care îl compun, poate fi înţeles plecând de la expresia “cu orice preţ” (în greacă: harpagmos care în mod normal însemnă “ceva care se prestează să fie răpit”, o comoară). Ce semnificaţie poate avea afirmaţia: Cristos care este de natură dumnezeiască nu a considerat egalitatea sa cu Dumnezeu un “ceva demn de răpit”?

Aici trebuie subînţeleasă asemănarea cu Adam, cel care nefiind de natură divină a voit să o “răpească”. Paul îl oferă ca şi exemplu comunităţii din Filipi pe Noul Adam, adică pe Cristos. Acesta acceptă să răscumpere prin intermediul umilinţei şi al ascultării până la moartea cea mai ruşinoasă, neascultarea orgolioasă a întâiului Adam datorită căreia întreg neamul omenesc a căzut în păcat şi în moarte (Cf. Rm 5,18 şi urm.)

Cristos “s-a golit de sine însuşi” şi a asumat condiţia de sclav, adică a noastră (v. 7), trăind-o până la capăt. Înjosirii sale voluntare, libere răspunde acţiunea lui Dumnezeu (v. 9-11) care nu doar “l-a înălţat”, ci “l-a preamărit”. Întregul univers este de acum chemat să vestească faptul că Isus Cristos este Domnul, adică Dumnezeu: această mărturisire se face spre slava Tatălui.

Evanghelia (Lc 22,14-23,56)

În naraţiunea pasiunii după sf. Luca, Isus demonstrează în sine realizarea a ceea ce a predicat. Astfel, la Ultima Cină, dăruirea totală de sine făcută în pâinea şi vinul transformate în Trupul şi Sângele său se concretizează în exemplul slujirii celei mai umile (22,26-28). Anunţului negării lui Petru este unită rugăciunea pentru ca să nu se piardă în urma încercării şi pentru ca, după ce se va fi întors, să poată să-i susţină pe fraţii săi în credinţă. Pasiunea este pre-văzută şi văzută ca şi lupta finală (escatologică) împotriva Satanei (22,53) care se întoarce la ceasul potrivit/fixat (4,13). Isus dă să se înţeleagă că în acest tip de luptă vor fi implicaţi şi ucenicii (22,31.36-38), victorioşi datorită faptului că au perseverat cu El în încercări (22,28-30) sau datorită căinţei (22,61 şi urm.) care obţine iertarea. Agonia din Ghetsemani (22,44) trebuie deci înţeleasă ca şi “lupta pentru victorie”, o luptă pregătită de rugăciunea intensă şi plină de suferinţă, însă sobră (“îngenunchind”) şi pe deplin abandonată voinţei Tatălui.

Isus este mărturisitorul (în greacă: martirul) autentic, decis în afirmaţiile sale pe care le face în faţa Sinedriului şi a celor puternici; blând în batjocuri, lovituri, în faţa creşterii urii faţă de El. Profet plin de milă faţă de “Fiicele Ierusalimului”, Isus este mijlocitorul îndurător care mijloceşte pentru duşmanii săi (23,34) şi Mântuitorul care îl poate duce chiar de acum în Împărăţia Tatălui pe cel care se încrede în El (23,42). “Acolo unde este Cristos, acolo este Împărăţia”, spunea S. Abroziu. Tocmai pe Cruce această coincidenţă se realizează pe deplin, deoarece acolo se împlineşte deplina abandonare a lui Isus în mâinile Tatălui (23,46) spre convertirea şi mântuirea lumii (23,47 şi urm.).

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin