Start > Ritul bizantin > Bucuria Floriilor

Bucuria Floriilor

29 March 2007
1,449 afișări

Autor: pr. Vasile Florea
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica Floriilor

Sărbătorim astăzi intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim. Ne amestecăm și noi printre cei care îl însoțesc pe Isus, avem și noi ramuri în mână cu care îl salutăm pe Isus, cântăm și noi “Osana!”, simțim cu toții bucuria acestei sărbători. Și cu toate acestea nu putem să facem ca gândurile noastre să nu anticipeze ceea ce va urma să se întâmple în Săptămâna Mare. Știm că în Săptămâna Patimilor, Isus nu va mai fi preamărit, ci dimpotrivă tratat cu ură, cu dispreț, cu răutate extremă. Iată așadar că această duminică a Floriilor este o sărbătoare, însă una în care suntem mai reținuți, tocmai pentru că știm că în săptămâna care vine Isus va fi crucificat pentru noi. Este potrivit, cred, să ne întrebăm astăzi: Cine este Isus și cum se face că într-un timp atât de scurt poate trezi în rândul mulțimii reacții total opuse? Pe de o parte urarea de bun venit, sintetizată în strigătele de “Osana!”, iar pe de altă parte vocea biciuitoare a poporului care-i strigă lui Pilat “Răstignește-l!” Nu putem ști precis dacă cei care au strigat “Osana!”, s-au numărat și printre cei care au strigat “Răstignește-l!” Dacă însă cei care-l preamăreau pe Isus au ajuns ca numai peste câteva zile să-l blesteme și să-l umilească, însemnă că aceste persoane erau lipsite de caracter, fără o personalitate proprie, care se amestecau în mulțime și care nu aveau identitate ci se aprindeau sau se emoționau în funcție de reacția întregii mase. În societatea în care trăim nu sunt străine de noi astfel de atitudini, în care persoane lipsite de identitate devin extrem de curajoase și de bătăioase atunci când se adaugă mulțimii și se lasă manipulați. Acesta este un act de lașitate, de egoism de lipsă de curaj. Omul este dator să-și asume responsabilitatea faptelor sale, să nu se lase manipulat, dar pentru aceasta este nevoie ca omul să-și asculte glasul propriei conștiințe. Dumnezeu nu l-a creat pe om pentru a forma o mulțime, ci fiecare om are identitate proprie și chiar dacă oamenii formează o comunitate de iubire, Biserica, fiecare răspunde personal pentru faptele sale, la fel cum fiecare poate fi util sau dăunător societății în care trăiește.

Să revenim însă la întrebarea: Cine a fost Isus, ce a reprezentat El, dacă astăzi este preamărit și peste câteva zile ucis? Este o întrebare la care nu trebuie să dăm un răspuns imediat, ci este o întrebare care trebuie să ne însoțească în Săptămâna Mare. Poate ne întrebăm în această Săptămână: Ce prețuim noi la Isus? Ce înseamnă El pentru noi? Care cuvinte, care fapte, care din minunile pe care El le-a făcut sunt importante pentru mine și pe care mi le amintesc spontan? Ce ecou este în inima mea atunci când mă gândesc la Isus? Sunt întrebări extrem de utile. Ca și creștini suntem strâns uniți cu Cristos, așa cum nu suntem uniți cu nici o persoană. Din momentul botezului noi suntem ai lui Dumnezeu care ne provoacă mereu. Ca și orice altă relație și relația noastră cu Dumnezeu trebuie cultivată și dezvoltată. Iar această perioadă specială în care ne aflăm și care culminează cu Învierea Domnului este un timp potrivit pentru a aprofunda legătura noastră cu Dumnezeu. În căutarea răspunsurilor la aceste întrebări, întrucât formăm Biserica, suntem călăuziți de Spiritul Sfânt. Un răspuns inspirat de Spiritul Sfânt la întrebarea noastră “Cine a fost Isus?”, ni-l dă Sfânta Scriptură: “Isus Cristos, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu” (Filipeni 2,6). El este Fiul lui Dumnezeu întrupat, promis nouă de Dumnezeu Tatăl. Dumnezeu fiind i se cuvine mărire: “Binecuvântat să fie cel ce vine întru numele Domnului”. Dar Fiul lui Dumnezeu “S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-se ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 7-8). Iată așadar ce ne învață Isus: a suferi din iubire pentru oameni și a merge pe drumul acesta până la moarte, nu este semn de slăbiciune ci de tărie. Dumnezeirea lui Isus se descoperă tocmai în acceptarea de bună voie a suferinței și a morții. Să-l rugăm pe Dumnezeu ca să ne facă vrednici de binecuvântarea Sa în zilele ce vin, atât pentru viața noastră cât și pentru întreaga lume. Amin.

Ritul bizantin