Predici

“Eu sunt cel care sunt…”

Duminica trecută Dumnezeu se prezenta ca cel care “face să iasă”. De fapt spunea despre Sine lui Avram: “Eu sunt Domnul care te-a făcut să ieşi din Ur din Caldea”. Dumnezeu este acela care îl trage afară pe om din graniţele prea înguste, îi împiedică să se închidă în cercul obiceiurilor confortabile, din navigarea în apele de lângă ţărm; îl cheamă însă la aventură şi la riscul credinţei.

Astăzi avem sub ochi o altă afirmaţie. Lui Moise care îl întreabă cum se numeşte, Domnul răspunde: “Eu sunt cel care sunt.” Şi declară deschis: “Acesta este numele Meu pentru totdeauna; acesta este titlul cu care voi fi amintit din neam în neam”. În ciuda aparenţelor, nu este un nume dificil. Nu este nici măcar o definiţie filozofică. Şi ar fi bine, în această privinţă, să stăm departe de elucubraţiile de tip metafizic, care aici nu-şi au locul. De fapt – aşa cum notează J. Plastaras – expresia “sunt cel care sunt” nu sugerează o definiţie a Persoanei lui Dumnezeu în termeni de “esenţă”, aşa cum teologii din aria occidentală interpretează în general aceste cuvinte. Numele de Jahweh defineşte mai degrabă pe Dumnezeu în termeni de prezenţă operantă. Ca şi cum Dumnezeu ar afirma: “Sunt prezent şi gata să acţionez”. Deci Jahweh este cel care este aici. Este cel care este.

Numele nu spune ceea ce Dumnezeu este în sine însuşi, dar cea ce este pentru om, în favoarea omului. Dumnezeu este cel care este. Este cel care devine prezent pentru a salva, pentru a elibera. Este cel pe care se poate conta în orice împrejurare. Puţin mai înainte Jahweh s-a prezentat astfel: “Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Isac, Dumnezeul lui Iacob”. Adică, prezenţa activă a acestui Dumnezeu nu se manifestă într-un chip episodic, salutar, ocazional, ci este semnul continuităţii, al fidelităţii. Da, Dumnezeu este credincios omului. Evenimentele pământului îl interesează de aproape, strigătul fiilor săi îl rănesc, suferinţele omului îl răscolesc. Nu este un Dumnezeu absent, îndepărtat, străin, indiferent, (“am observat… am auzit… cunosc” sunt verbele care indică implicarea arătată de Dumnezeu în situaţia unui popor strivit, fără glas, fără drepturi, exploatat). Dumnezeu apare vulnerabil în iubirea sa. De aceea intervine. De aceea “este”.

Păcatul murmurării

Acum, marele păcat al israeliţilor – interpretat de Paul în a doua lectură – a fost acela de a “nu se încrede” în grija Dumnezeului lor “expert” în suferinţele umane. Şi subliniază, în această privinţă, o atitudine negativă: murmurarea. Incapabili să surprindă prezenţa ascunsă dar eficace a lui Dumnezeu, să citească semnele discrete ale intervenţiilor Sale, nu au făcut altceva decât să înalţe un rozariu de plângeri, proteste, vaiete, jeluiri, mai ales când Jahweh refuza să se manifeste, aşa cum pretindeau ei: un Dumnezeu “producător” de minuni în continuu.

În loc să parcurgă un itinerar de credinţă şi să descifreze cu atenţie urmele secrete ale trecerii lui Dumnezeu în nodurile cruciale ale drumului lor, au pretins un drum neted lipsit de orice dificultate prin intervenţii spectaculoase din partea lui Jahweh. Deşi au experimentat, în diferite ocazii, acţiunea sa providenţială, la cel mai mic obstacol, sau incident, sau neprevăzut, nu ezită să se îndoiască că lui Dumnezeu îi este la inimă soarta lor. Şi îşi dădeau drumul la o litanie obositoare de văicăreli şi revendicări insistente. În loc să-l laude din cauza “lucrurilor minunate” săvârşite de Domnul pentru ei, s-au specializat în murmurare, pentru că Domnul nu intervenea cum şi când pretindeau ei. Dumnezeu ar fi trebuit să fie furnizorul obligat al minunilor impuse de israeliţi. Evident că Eu sunt aici nu le era suficient, nu constituia o garanţie suficientă. Trebuia “să fie” în felul lor, după gusturile lor, pretextele lor, scadenţele lor.

Capitolul tânguirilor

Ei bine, trebuie să recunoaştem că păcatul murmurării relativ la Dumnezeu nu este unul exclusiv al poporului Exodului. Nu suntem nici noi imuni la acest capitol. Dimpotrivă. Capitolul plângerilor pentru întârzierile Sale, surditatea Sa, este mult mai vast în dosarul nostru zilnic, decât laudele, cuvintele de preţuire, de binecuvântare. Revendicările plângăreţe sunt destul de superioare faţă de atitudinile de încredinţare credincioasă. Mormăiturile întrec mulţumirile. Bombănelile depăşesc expresiile de jubilare.

Ne dăm seama de ceea ce ne lipseşte, dar nu ştim să vedem ceea ce ne este dăruit în permanenţă. Reclamaţiile sunt infinit superioare acelor mirări recunoscătoare. Murmurăm pentru că nu ne apropiem de Dumnezeu care “este aici”. Pretindem de la El răbdare în privinţa noastră (acea răbdare interminabilă care este ilustrată minunat în parabola lui Luca ce are în centrul atenţiei un smochin care mai degrabă nu vrea să ofere câteva fructe, dar care obţine un supliment de încredere – şi de griji asidue – pentru viitor, în speranţa că se va hotărî să se schimbe şi să nu mai continue să ocupe în mod abuziv pământul din vie).

Noi, însă, ne arătăm mai degrabă nerăbdători. Nu ştim să aşteptăm. Hotărâţi să o “tăiem” cu Dumnezeu, care pare că ne dezamăgeşte sau nu corespunde dorinţelor noastre (şi chiar capriciilor noastre). Noi presupunem că atunci când Dumnezeu este în întârziere, este pentru graba noastră, nu pentru promisiunile Sale. Mereu gata să denunţăm neîmplinirile Sale, decât să recunoaştem insuficientă credinţa noastră. Să presupunem că conducem singuri, când totul este liniştit şi uşor, neglijând lecţia lui Paul: “Cine crede că stă în picioare, să fie atent să nu cadă”. Dar abia că observăm o oarecare pierdere de teren de sub picioarele noastre, că şi învinuim pe Dumnezeu pentru neatenţia Sa (“unde eşti?”), uitând că tocmai credinţa noastră, adesea, lipseşte. În loc să ne agăţăm de Dumnezeu, în costisitoarea fidelitate zilnică, punem mâna pe semnalul de alarmă în momentele de urgenţă pentru a denunţa lipsa sa de protecţie.

Dumnezeu este “cel care este”. Dar să acceptăm că noi nu trebuie să fim absenţi de la apelul la coerenţă, la încredere, la atenţie la opera sa. În fond, şi Dumnezeu care îşi descoperă propriul nume lui Moise, invită la “a ieşi afară”. Este vorba de a lăsa în spate teritoriul sufocant al “murmurului”, şi să îndreptăm paşii spre “ţara frumoasă şi spaţioasă” a laudei şi a uimirii. Trebuie să ieşim din meschinătate şi să deschidem ochii în faţa “minunilor lui Dumnezeu” pentru a învăţa în sfârşit “să-l preamărim”. Desigur, Dumnezeu continuă să fie atent la rozariile vaietelor noastre. Dar, uneori, acceptă şi murmurele (acestea sunt unicele murmurări consimţite): “Poate nu îţi ofer, ca smochinului neroditor, atâtea motive pentru a fi satisfăcut de mine. În schimb pot să-ţi spun că sunt mulţumit de Tine?”

Turnul care din păcate nu se prăbuşeşte

Se întâmplă şi astăzi asemenea nenorociri ca acelea la care se referă Isus (violenţa sângeroasă de care s-a făcut responsabil Pilat în dauna unor compatrioţi ai lui Isus, şi prăbuşirea turnului din Siloe). Şi nu se poate spune că interpretarea noastră este mereu corectă în termeni creştini. M-a atins ascultarea unei predicator care, apropo de o dezastruoasă alunecare de teren care a lovit o vale care îmi este dragă, nu a găsit ceva mai bun decât să acuze că este dreapta pedeapsă a lui Dumnezeu din cauza păcatelor oamenilor. M-am limitat să-l fac atent că rechizitoriul său ar fi fost probabil diferit dacă, aşa cum i s-a întâmplat prietenului meu Carlo, ar fi văzut cufundându-se sub noroi şi stânci biserica sa şi casa sa.

Pentru a nu vorbi de anumite interpretări despre flagelul SIDA (interpretări de un gust dubios evanghelic şi lipsite, chiar şi în doze mici, de acel ingredient fundamental care este îndurarea). Ar fi de ajuns să ne amintim de lecţia lui Isus: “Credeţi că acei Galileeni au fost mai păcătoşi decât alţii, pentru că au avut această soartă? Nu, vă spun… Sau acei optsprezece… credeţi că au fost mai vinovaţi decât toţi locuitorii Ierusalimului?… Nu, vă spun.” Şi mai ales severa ameninţare: “Dacă nu vă convertiţi…” Convertirea devine posibilă numai dacă se caută vinovatul în apropiere, nu departe.

Şi nenorocirile cele mai înfricoşătoare pot să fie semn, avertisment, nu pedeapsă. Dar semn şi invitaţie la convertire pentru toţi, nu pentru presupuşii vinovaţi. Ar fi bine să amintim că convertire înseamnă, înainte de toate, schimbarea mentalităţii. Şi deci capacitatea de a citi faptele, chiar şi cele mai neliniştitoare din ziar, nu printr-o optică a neomeniei, ci a milei. Capacitatea de a gândi “diferit”. Diferit de persoanele cu bun simţ şi de moralişti care stabilesc o ecuaţie atroce între delict şi pedeapsă, fără să aibă fiori de suspiciunea că, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, al doilea termen al ecuaţiei ar putea fi “milostivirea”. Şi că cel vinovat ar putea fi găsit altundeva. Cel puţin în imediata apropiere. Şi ar ajunge să ne îndreptăm mâna în direcţia pieptului nostru pentru a-l descoperi.

Pentru a citi bine fragmentul evanghelic de astăzi, pentru Isus vinovaţii nu sunt nici Pilat, nici constructorii turnului, cu atât mai puţin victimele. Pe el îl interesează să pună pe banca imputaţilor pe “informatori”. În faţa tragicei şi misterioasei realităţi a răului, documentată şi de cronicile zilnice, Isus nu lansează “avertismente” (avertismentul aparţine stilului mafiot). Preferă să lanseze “invitaţii”. Şi acestea îi privesc pe toţi, cuprinzând pe cei care se adăpostesc sub turnul bunăstării lor, al siguranţei lor de “a fi la locul lor”. Acel turn este foarte periculos. O nenorocire ireparabilă. De fapt ameninţarea de… a nu cădea.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin