Start > Ritul bizantin > Despre cruce

Despre cruce

7 March 2007
2,236 afișări

Autor: pr. Tertulian Langa
Copyright: Editura Galaxia Gutenberg
Duminica a III-a din Post (a Sfintei Cruci)

În ritul nostru, a treia Duminică din Postul Mare e dedicată venerării Sfintei Cruci, a Crucii pe care Isus Cristos a-mbrățișat-o din infinita Sa iubire pentru noi. Doamne, cât de dogoritoare în iubire a fost această pătimitoare îmbrățișare…! Dar dedicația față de Sfânta Cruce pretinde să cunoaștem obiectul venerării; altfel, devine pur cult idolatric. Acceptă cineva să fie considerat ca idolatru ignorant?… De aceea, îngăduiți-mi un minim comentariu asupra Sfintei Cruci.

Pentru a traduce-n faptă hotărârile instituției pe care societatea o numește Justiția, omenirea s-a străduit să inventeze nenumărate pedepse și torturi, din cele mai atroce, pentru a arăta modul în care se cere ispășită greșeala comisă de către un călcător al Legii. Arunc în public o întrebare, desigur cu caracter retoric: a stat vreodată un judecător în ștreang? A stat vreunul înghețat în lanțuri, bătut și sfârtecat de foame și de bice? Au stat pe cruce, atârnați în cuie, Caiafa sau Pilat, pentru a ști, pe viu, la ce L-au condamnat pe blândul Isus, pe Mielul cel nevinovat? Au stat în beciuri, în ger, în foame, în excremente și-n urină veunul dintre judecătorii Bisericii Martire? N-au stat! Totuși ne-au condamnat și ne-au batjocorit. Însă, după modelul Crucificatului divin, Biserica îi iartă: “Iartă-i, Părinte, Doamne, căci n-au știut ce fac. Poate se vor căi…”. Mărire Ție, Sfântă Cruce! Mărire Ție, Sfântă Răstignire!

E necesar, în numele adevărului, să spunem că răstignirea n-a fost imaginată de evrei; își are originea pe undeva în Orient. Ea a fost practicată de fenicieni, de perși, cartaginezi și de romani. Între evrei, se face remarcat măruntul rege Alexandru Iannul, care, cam pe la anul 80 î.Hr., benchetuind, în rând cu concubinele, se delectau, privind de pe terasa palatului regal, cum peste 600 de farisei agonizau pe cruce, din cauza unei revolte ce li se imputa. De acest supliciu, nici chiar femeile nu erau cruțate. Este adevărat însă că, din pudoare, ele erau bătute-n cuie cu fața înspre cruce. Cuvântul crux – de unde și românescul “cruce” – putea să mai însemne și spânzurătoare, ori chiar numai o bârnă verticală, de care era atârnat cu brațele legate la spate condamnatul și spânzurat de mâini, tortură reluată și de Securitatea comunistă. Ca și în cazul răstignirii, cel spânzurat de mâini putea să moară în urma asfixiei.

Antichitatea folosea cruci de vreo patru feluri. Este probabil ca cea a lui Isus să fi avut forma a ceea ce numim noi astăzi “cruce”, e de părere sf. Irineu. Prin analize științifice efectuate asupra unor cruci rămase din acele timpuri, se știe că, aproape întotdeauna, pentru cruce se folosea lemnul de pin. Piroanele erau confecționate grosier de către potcovari. Dacă ar fi să ținem seama de imaginile pe care ni le transmit iconografii, piroanele ar fi străpuns mâinile lui Isus prin palme, însă palmele nu ar fi rezistat și s-ar fi sfâșiat curând, sub greutatea trupului. De aceea, uneori, sub fese se așeza un punct de sprijin, ca să preia din greutate. În cazul lui Isus, e mai probabil ca piroanele să nu fi fost bătute-n palme, ci în încheietura de deasupra mâinii. Dar, întrucât trupul spiritualizat al Mântuitorului s-a înălțat la cer, nici nu se pune problema ca arheologii să caute vreun rest de os pentru verificarea ipotezei.

Crucea supliciului era culcată la pământ, pentru a face mai ușoară munca sinistră a călăilor. Ei începeau cu pironirea mâinilor pe bârna scurtă de deasupra, pe care osânditul era silit s-o ducă în spinare, până la locul răstignirii. Mulți dintre răstigniți, din cauza durerilor, leșinau. Dar, pentru ca spectatorii sadici să nu piardă deliciul torturii, călăii îi dădeau crucificatului să bea, ca anestezic și ca să-l amețească, o drojdie de vin puternică, amestecată cu fierturi de mac, licoare despre care Evanghelia ne spune că Isus a refuzat-o, Mântuitorul nedorind să-și amorțească jertfa. Apoi, bârna orizontală, cu trupul spânzurând de ea, era purtată până la stâlpul vertical pe care I se pironeau picioarele. Înfipt în piatră, stâlpul va arăta drumul prin suferințe către cer. Trupul era expus rușinii publice, prin despuierea hainelor lipite de rănile cu sânge închegat. Din rănile străpunse de piroane continua să curgă sânge până către apusul soarelui, pentru a încheia exsangvinarea trupului ucis. Dar pentru o mai sigură verificare a morții, s-a procedat și la ceea ce medievalii numeau punctio cordis, adică străpungerea inimii, ca să se vadă curgând “sânge și apă” – hematiile și plasma – dovada clinică indubitabilă a instalării morții. Longinus, care a executat această lovitură, văzând oroarea morții, s-a convertit spontan.

Acesta a fost raportul medico-legal al asasinării lui Isus, prin răstignire. Dar Sfinții Părinți spuneau: dacă voiți să înțelegeți lucrările dumnezeiești, răstigniți-vă mintea; renunțați la satisfacțiile pământești trufașe ale gândirii voastre, căci orice izbândă a minții omenești de nu e răstignită pe jertfă și smerenie, oricât ni s-ar părea de strălucită, este amăgitoare când nu e pusă alături de Isus pe cruce, când nu e oferită lui Dumnezeu ca jertfă de recunoștință, ca jertfă de preamărire a harului ce ne-a fost dat de a colabora cu Domnul la biruința adevărului, a binelui și a iubirii.

Crucea – II

Cu prilejul ultimei reflecții pe care am făcut-o împreună asupra Sfintei Cruci, am insistat cu precădere asupra aspectului fizic al altarului constituit de lemnul Sfintei Cruci pe care S-a jertfit Cristos; și v-am făcut apoi un fel de raport medico-legal asupra asasinării lui Isus.

Dar tot atunci v-am amintit de cele cuprinse în scrierile Sfinților Părinți, care spuneau că, pentru a înțelege lucrările dumnezeiești, e necesar să facem și noi o răstignire a minții noastre, această răstignire reprezentând participarea noastră smerită și conștientă la Jertfa lui Cristos. Actul de răstignire a minții este – păstrând proporțiile – o formă de asemănare a noastră cu Cristos, în lepădarea de valorile lumești ce ne înstrăinează de Dumnezeire. Prin lepădare, ca act de jertfă, nu înțelegem o acceptare, de voie – de nevoie, neelucidată, neconștientizată a unei suferințe morale sau trupești, așa precum un câine, terorizat de un stăpân hain, îndură ciomăgeala fără opoziție și fără vreun merit moral. Oameni fiind, Cristos așteaptă de la noi să implicăm gândirea în actul lepădării.

Tot analogic, să ne întrebăm: de ce schelălăie un câine atunci când e bătut? Nu oare fiindcă suferă, deși el n-ar putea să scrie tratate despre suferință? Noi nu dorim, nu vrem să cunoaștem durerea animalului și nu simțim vreo milă. Dar Dumnezeu o știe și o cunoaște, la fel ca și pe a noastră, El e milos cu noi, căci ne-a trăit durerea și ne-o cunoaște tragic. La El, Cel care a trăit durerea ca și noi, la El să mergem cu credință. Ne va-nțelege, ne va ierta și ne va mângâia, fiindcă ne iubește. E adevărat, mila lui Cristos ni se vădește-n răni, dar nu ni se împarte decât în Taina Spovedaniei. Numai acolo o găsim curgându-ne pe răni. Isus, cu lacrimi, înțelege, la modul absolut, ca nimeni altul, necesitatea jertfei și rolul ei ispășitor, reparator al unei imense nedreptăți făcute împotriva iubirii Celui care ne-a dat viață.

Înțelegerea crucificării este un act cristic și al minții noastre. Ne lepădăm cu mintea, cu voința de vina cunoscută. Cu mintea, nu cu stomacul, cu setea sau cu nervii, vom face actul de opțiune între virtute și păcat, între-nviere și osândă – cu alte cuvinte, deci, răstignirea minții. Fiindcă viața, precum știm, ne este un nesfârșit prilej de opțiune între a face bine sau a face rău; căci binele sau răul sunt câmpuri de cunoaștere în care operează mintea, nu simțurile; ele au doar loc intermediar: cu simțul doar percepem, cu mintea înțelegem. Domeniul simțurilor este plăcerea sau neplăcerea, senzații ce pot să deruteze mintea – mintea ca facultate prin care putem cunoaște binele – minte care, sub amăgirea simțurilor, nu rareori aderă la ceea ce e rău, însă înșelător, plăcut. În acest sens, a-ți lua crucea și a-L urma cu aceasta pe Cristos înseamnă a-ți răstigni orice patimă și întunecime impusă minții de către simțurile rătăcite. Tânărul sfânt Aloisiu de Gonzaga, în legătură cu orice lucru se întreba: “Cât folosește acesta eternității mele? Câte din ele înseamnă a-L imita și a-L urma pe Domnul? Sfântul Părinte Ioan Casian concepe viața ca o necontenită răstignire, deci o neîntreruptă luptă între opțiunea bună și opțiunea rea. A-L imita pe Domnul înseamnă a deveni un fel de “crucifix viu”, deci un Cristos biruitor al morții; e primul și capitalul mod de a ne face asemenea lui Cristos, Cel care a biruit ispita.

Cât de dramatică poate să ajungă, uneori, această neîmpăcată luptă, o înțelegem din cumpăna în care a ajuns Cristos, când se ruga în Ghetsimani: “Părinte, dacă se poate să treacă acest pahar de la Mine!” – căci Domnul vedea prealimpede ce preț de jertfă va trebui să dea întru suirea Sa pe Cruce. Nu clarviziunea pătimirii crunte pe care o va îndura L-a îngrozit pe Domnul, căci culmea suferinței fizice, oricum, avea să fie depășită, cu orele care treceau. Dar cea mai cumplită pătimire a fost, pentru Isus, vederea limpede a inutilității suferinței Sale, pentru aceia care Îl resping; și cât de greu va cântări, în judecarea lor finală, faptul că până la urmă vor lepăda iubirea lui Isus și că aceasta îi va face să sufere, nu ore, nu ani, ci număr infint de veacuri în chinuri fără vreo speranță… Cum?? Tocmai El, care a iubit până la sacrificiul ultim, El să le aducă un plus de osândire, un infinit de chinuri? Greu îndura Iubirea această teribilă durere! Cât de sfâșietor striga Isus din Răstignire: “Dumnezeule, Dumnezeule, de ce M-ai părăsit. De ce Îmi dai și această peste minte ispășire? Nu-i părăsi pe veșnicie!”. Acest din urmă strigăt de pe cruce a fost un semn al ultimei puteri trupești cu care Isus a pătimit pe cruce. Când și noi, în lupta cu păcatul, vom fi ajuns la ultima resursă omenească, să știm că e momentul în care intervine Tatăl. Până atunci, până când nu vom fi epuizat întreaga noastră înzestrare omenească, nici n-avem dreptul să nădăjduim ca însuși Dumnezeu să-nlocuiască nevolnicia noastră.

Să ne amintim de sfintele Promisiuni ale Preasfintei Inimi a lui Isus Cristos, acelea printre care era cuprinsă și salvatoarea asistență sacramentală acordată celor care în timpul vieții se vor fi spovedit și cuminecat, în nouă prime vineri succesive, cerând iertare și sperând venirea lui Isus euharisticul în inima căită și adoratoare a iubirii atotputernică-n milostivire. Și să ne amintim, mereu, că “Dumnezeu este iubire”, că, prin iubire, Fiul ni L-a arătat pe Tatăl, căci Însuși El a spus “Cine mă vede pe Mine Îl vede pe Tatăl”. Prin Crucea și prin Pătimirea Sa Fiul a vrut să ni-L arate pe Tatăl primitor al acelor fii risipitori care suntem chiar noi.

În anul 1989, Eugen Ionesco, cel care a creat teatrul absurdului, făcea o ultimă-ncercare de a evada din viciul absurdului în care își încătușase mintea: “Calea spre Dumnezeu, cu siguranță, este simplă și directă, cu o singură condiție: să nu ajungem dezorientați în fața Judecății. Și totuși, vedem atâta dezorientare-n lume”[1]. Să nu ne mulțumim în a ne compătimi viața de păcat în care am trăit ci, mai cu seamă, să dăm orientări pentru o viață trăită în unire cu Cristos. Or, cine să ne dea orientări și harurile necesare, dacă nu Preasfântul Spirit, în sfântul scaun de Spovadă? Căiți, întru smerenie și bine pregătiți, să ne apropiem de el.

[1] E. Ionesco: La ricerca intellettuale, Parma, 1989.

Ritul bizantin