Predici

În ritul nostru, a treia Duminică din Postul Mare e dedicată venerării Sfintei Cruci, a Crucii pe care Isus Cristos a-mbrăţişat-o din infinita Sa iubire pentru noi. Doamne, cât de dogoritoare în iubire a fost această pătimitoare îmbrăţişare…! Dar dedicaţia faţă de Sfânta Cruce pretinde să cunoaştem obiectul venerării; altfel, devine pur cult idolatric. Acceptă cineva să fie considerat ca idolatru ignorant?… De aceea, îngăduiţi-mi un minim comentariu asupra Sfintei Cruci.

Pentru a traduce-n faptă hotărârile instituţiei pe care societatea o numeşte Justiţia, omenirea s-a străduit să inventeze nenumărate pedepse şi torturi, din cele mai atroce, pentru a arăta modul în care se cere ispăşită greşeala comisă de către un călcător al Legii. Arunc în public o întrebare, desigur cu caracter retoric: a stat vreodată un judecător în ştreang? A stat vreunul îngheţat în lanţuri, bătut şi sfârtecat de foame şi de bice? Au stat pe cruce, atârnaţi în cuie, Caiafa sau Pilat, pentru a şti, pe viu, la ce L-au condamnat pe blândul Isus, pe Mielul cel nevinovat? Au stat în beciuri, în ger, în foame, în excremente şi-n urină veunul dintre judecătorii Bisericii Martire? N-au stat! Totuşi ne-au condamnat şi ne-au batjocorit. Însă, după modelul Crucificatului divin, Biserica îi iartă: “Iartă-i, Părinte, Doamne, căci n-au ştiut ce fac. Poate se vor căi…”. Mărire Ţie, Sfântă Cruce! Mărire Ţie, Sfântă Răstignire!

E necesar, în numele adevărului, să spunem că răstignirea n-a fost imaginată de evrei; îşi are originea pe undeva în Orient. Ea a fost practicată de fenicieni, de perşi, cartaginezi şi de romani. Între evrei, se face remarcat măruntul rege Alexandru Iannul, care, cam pe la anul 80 î.Hr., benchetuind, în rând cu concubinele, se delectau, privind de pe terasa palatului regal, cum peste 600 de farisei agonizau pe cruce, din cauza unei revolte ce li se imputa. De acest supliciu, nici chiar femeile nu erau cruţate. Este adevărat însă că, din pudoare, ele erau bătute-n cuie cu faţa înspre cruce. Cuvântul crux – de unde şi românescul “cruce” – putea să mai însemne şi spânzurătoare, ori chiar numai o bârnă verticală, de care era atârnat cu braţele legate la spate condamnatul şi spânzurat de mâini, tortură reluată şi de Securitatea comunistă. Ca şi în cazul răstignirii, cel spânzurat de mâini putea să moară în urma asfixiei.

Antichitatea folosea cruci de vreo patru feluri. Este probabil ca cea a lui Isus să fi avut forma a ceea ce numim noi astăzi “cruce”, e de părere sf. Irineu. Prin analize ştiinţifice efectuate asupra unor cruci rămase din acele timpuri, se ştie că, aproape întotdeauna, pentru cruce se folosea lemnul de pin. Piroanele erau confecţionate grosier de către potcovari. Dacă ar fi să ţinem seama de imaginile pe care ni le transmit iconografii, piroanele ar fi străpuns mâinile lui Isus prin palme, însă palmele nu ar fi rezistat şi s-ar fi sfâşiat curând, sub greutatea trupului. De aceea, uneori, sub fese se aşeza un punct de sprijin, ca să preia din greutate. În cazul lui Isus, e mai probabil ca piroanele să nu fi fost bătute-n palme, ci în încheietura de deasupra mâinii. Dar, întrucât trupul spiritualizat al Mântuitorului s-a înălţat la cer, nici nu se pune problema ca arheologii să caute vreun rest de os pentru verificarea ipotezei.

Crucea supliciului era culcată la pământ, pentru a face mai uşoară munca sinistră a călăilor. Ei începeau cu pironirea mâinilor pe bârna scurtă de deasupra, pe care osânditul era silit s-o ducă în spinare, până la locul răstignirii. Mulţi dintre răstigniţi, din cauza durerilor, leşinau. Dar, pentru ca spectatorii sadici să nu piardă deliciul torturii, călăii îi dădeau crucificatului să bea, ca anestezic şi ca să-l ameţească, o drojdie de vin puternică, amestecată cu fierturi de mac, licoare despre care Evanghelia ne spune că Isus a refuzat-o, Mântuitorul nedorind să-şi amorţească jertfa. Apoi, bârna orizontală, cu trupul spânzurând de ea, era purtată până la stâlpul vertical pe care I se pironeau picioarele. Înfipt în piatră, stâlpul va arăta drumul prin suferinţe către cer. Trupul era expus ruşinii publice, prin despuierea hainelor lipite de rănile cu sânge închegat. Din rănile străpunse de piroane continua să curgă sânge până către apusul soarelui, pentru a încheia exsangvinarea trupului ucis. Dar pentru o mai sigură verificare a morţii, s-a procedat şi la ceea ce medievalii numeau punctio cordis, adică străpungerea inimii, ca să se vadă curgând “sânge şi apă” – hematiile şi plasma – dovada clinică indubitabilă a instalării morţii. Longinus, care a executat această lovitură, văzând oroarea morţii, s-a convertit spontan.

Acesta a fost raportul medico-legal al asasinării lui Isus, prin răstignire. Dar Sfinţii Părinţi spuneau: dacă voiţi să înţelegeţi lucrările dumnezeieşti, răstigniţi-vă mintea; renunţaţi la satisfacţiile pământeşti trufaşe ale gândirii voastre, căci orice izbândă a minţii omeneşti de nu e răstignită pe jertfă şi smerenie, oricât ni s-ar părea de strălucită, este amăgitoare când nu e pusă alături de Isus pe cruce, când nu e oferită lui Dumnezeu ca jertfă de recunoştinţă, ca jertfă de preamărire a harului ce ne-a fost dat de a colabora cu Domnul la biruinţa adevărului, a binelui şi a iubirii.

Crucea – II

Cu prilejul ultimei reflecţii pe care am făcut-o împreună asupra Sfintei Cruci, am insistat cu precădere asupra aspectului fizic al altarului constituit de lemnul Sfintei Cruci pe care S-a jertfit Cristos; şi v-am făcut apoi un fel de raport medico-legal asupra asasinării lui Isus.

Dar tot atunci v-am amintit de cele cuprinse în scrierile Sfinţilor Părinţi, care spuneau că, pentru a înţelege lucrările dumnezeieşti, e necesar să facem şi noi o răstignire a minţii noastre, această răstignire reprezentând participarea noastră smerită şi conştientă la Jertfa lui Cristos. Actul de răstignire a minţii este – păstrând proporţiile – o formă de asemănare a noastră cu Cristos, în lepădarea de valorile lumeşti ce ne înstrăinează de Dumnezeire. Prin lepădare, ca act de jertfă, nu înţelegem o acceptare, de voie – de nevoie, neelucidată, neconştientizată a unei suferinţe morale sau trupeşti, aşa precum un câine, terorizat de un stăpân hain, îndură ciomăgeala fără opoziţie şi fără vreun merit moral. Oameni fiind, Cristos aşteaptă de la noi să implicăm gândirea în actul lepădării.

Tot analogic, să ne întrebăm: de ce schelălăie un câine atunci când e bătut? Nu oare fiindcă suferă, deşi el n-ar putea să scrie tratate despre suferinţă? Noi nu dorim, nu vrem să cunoaştem durerea animalului şi nu simţim vreo milă. Dar Dumnezeu o ştie şi o cunoaşte, la fel ca şi pe a noastră, El e milos cu noi, căci ne-a trăit durerea şi ne-o cunoaşte tragic. La El, Cel care a trăit durerea ca şi noi, la El să mergem cu credinţă. Ne va-nţelege, ne va ierta şi ne va mângâia, fiindcă ne iubeşte. E adevărat, mila lui Cristos ni se vădeşte-n răni, dar nu ni se împarte decât în Taina Spovedaniei. Numai acolo o găsim curgându-ne pe răni. Isus, cu lacrimi, înţelege, la modul absolut, ca nimeni altul, necesitatea jertfei şi rolul ei ispăşitor, reparator al unei imense nedreptăţi făcute împotriva iubirii Celui care ne-a dat viaţă.

Înţelegerea crucificării este un act cristic şi al minţii noastre. Ne lepădăm cu mintea, cu voinţa de vina cunoscută. Cu mintea, nu cu stomacul, cu setea sau cu nervii, vom face actul de opţiune între virtute şi păcat, între-nviere şi osândă – cu alte cuvinte, deci, răstignirea minţii. Fiindcă viaţa, precum ştim, ne este un nesfârşit prilej de opţiune între a face bine sau a face rău; căci binele sau răul sunt câmpuri de cunoaştere în care operează mintea, nu simţurile; ele au doar loc intermediar: cu simţul doar percepem, cu mintea înţelegem. Domeniul simţurilor este plăcerea sau neplăcerea, senzaţii ce pot să deruteze mintea – mintea ca facultate prin care putem cunoaşte binele – minte care, sub amăgirea simţurilor, nu rareori aderă la ceea ce e rău, însă înşelător, plăcut. În acest sens, a-ţi lua crucea şi a-L urma cu aceasta pe Cristos înseamnă a-ţi răstigni orice patimă şi întunecime impusă minţii de către simţurile rătăcite. Tânărul sfânt Aloisiu de Gonzaga, în legătură cu orice lucru se întreba: “Cât foloseşte acesta eternităţii mele? Câte din ele înseamnă a-L imita şi a-L urma pe Domnul? Sfântul Părinte Ioan Casian concepe viaţa ca o necontenită răstignire, deci o neîntreruptă luptă între opţiunea bună şi opţiunea rea. A-L imita pe Domnul înseamnă a deveni un fel de “crucifix viu”, deci un Cristos biruitor al morţii; e primul şi capitalul mod de a ne face asemenea lui Cristos, Cel care a biruit ispita.

Cât de dramatică poate să ajungă, uneori, această neîmpăcată luptă, o înţelegem din cumpăna în care a ajuns Cristos, când se ruga în Ghetsimani: “Părinte, dacă se poate să treacă acest pahar de la Mine!” – căci Domnul vedea prealimpede ce preţ de jertfă va trebui să dea întru suirea Sa pe Cruce. Nu clarviziunea pătimirii crunte pe care o va îndura L-a îngrozit pe Domnul, căci culmea suferinţei fizice, oricum, avea să fie depăşită, cu orele care treceau. Dar cea mai cumplită pătimire a fost, pentru Isus, vederea limpede a inutilităţii suferinţei Sale, pentru aceia care Îl resping; şi cât de greu va cântări, în judecarea lor finală, faptul că până la urmă vor lepăda iubirea lui Isus şi că aceasta îi va face să sufere, nu ore, nu ani, ci număr infint de veacuri în chinuri fără vreo speranţă… Cum?? Tocmai El, care a iubit până la sacrificiul ultim, El să le aducă un plus de osândire, un infinit de chinuri? Greu îndura Iubirea această teribilă durere! Cât de sfâşietor striga Isus din Răstignire: “Dumnezeule, Dumnezeule, de ce M-ai părăsit. De ce Îmi dai şi această peste minte ispăşire? Nu-i părăsi pe veşnicie!”. Acest din urmă strigăt de pe cruce a fost un semn al ultimei puteri trupeşti cu care Isus a pătimit pe cruce. Când şi noi, în lupta cu păcatul, vom fi ajuns la ultima resursă omenească, să ştim că e momentul în care intervine Tatăl. Până atunci, până când nu vom fi epuizat întreaga noastră înzestrare omenească, nici n-avem dreptul să nădăjduim ca însuşi Dumnezeu să-nlocuiască nevolnicia noastră.

Să ne amintim de sfintele Promisiuni ale Preasfintei Inimi a lui Isus Cristos, acelea printre care era cuprinsă şi salvatoarea asistenţă sacramentală acordată celor care în timpul vieţii se vor fi spovedit şi cuminecat, în nouă prime vineri succesive, cerând iertare şi sperând venirea lui Isus euharisticul în inima căită şi adoratoare a iubirii atotputernică-n milostivire. Şi să ne amintim, mereu, că “Dumnezeu este iubire”, că, prin iubire, Fiul ni L-a arătat pe Tatăl, căci Însuşi El a spus “Cine mă vede pe Mine Îl vede pe Tatăl”. Prin Crucea şi prin Pătimirea Sa Fiul a vrut să ni-L arate pe Tatăl primitor al acelor fii risipitori care suntem chiar noi.

În anul 1989, Eugen Ionesco, cel care a creat teatrul absurdului, făcea o ultimă-ncercare de a evada din viciul absurdului în care îşi încătuşase mintea: “Calea spre Dumnezeu, cu siguranţă, este simplă şi directă, cu o singură condiţie: să nu ajungem dezorientaţi în faţa Judecăţii. Şi totuşi, vedem atâta dezorientare-n lume”[1]. Să nu ne mulţumim în a ne compătimi viaţa de păcat în care am trăit ci, mai cu seamă, să dăm orientări pentru o viaţă trăită în unire cu Cristos. Or, cine să ne dea orientări şi harurile necesare, dacă nu Preasfântul Spirit, în sfântul scaun de Spovadă? Căiţi, întru smerenie şi bine pregătiţi, să ne apropiem de el.

[1] E. Ionesco: La ricerca intellettuale, Parma, 1989.

pr. Tertulian Langa Ritul bizantin