Start > Ritul latin > Duminica I din Postul Mare

Duminica I din Postul Mare

22 February 2007
906 afișări

Autor: pr. Eduard Patrașcu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica I-a din Post (Anul C)

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Dt 26,4-10)

Acest text, între cele mai importante din V.T., conține profesiunea de credință făcută de orice evreu atunci când se ducea la Templu pentru celebrarea anuală a recoltei și oferirea lui Dumnezeu a primelor roade ale câmpului. Trebuie observat însă că prezentarea acestor roade, la popoarele păgâne, era însoțită de recitarea unui mit al fecundității; evreul însă reamintea, actualizând, istoria intervențiilor mântuitoare ale Dumnezeului Părinților în favoarea poporului.

Acest crez al lui Israel s-a conturat pe baza evenimentelor istoriei, istorie marcată de suferințe și bucurii-mântuire: Arameul pribeag, adică abandonat și în pericol constant (pericol concretizat de pustiul subînțeles), a devenit prin intervenția lui Dumnezeu un popor numeros (v. 5), conform promisiunii făcute lui Avram. Acest popor mare și puternic a cunoscut asuprirea și umilirea, dar Domnul a văzut, a ascultat rugăciunea și a intervenit cu putere eliberându-l pe Israel din Egipt și conducându-l într-o țară rodnică și plăcută, “unde curge lapte și miere“, simbol al abundenței de pășuni (deci de turme – simbol al bunăstării) și de flori pentru albine.

Cuvântul-cheie în acest text conduce la rădăcina “a intra” sau a “a ajunge”. Frecvența utilizării termenului vrea să sublinieze că intrarea istorică în Țara Promisă este actualizată în fiecare an prin “intrarea” roadelor câmpului în hambare: prin intermediul recoltării, omul “intră” din nou în posesia țării. În liturgie se repetă, în mod sacral, evenimentul istoric: poporul a intrat cândva în Țara Promisă, acum intră în Templu. Omul răspunde lui Dumnezeu prin mărturisirea de credință, prin oferirea unei părți din ceea ce a primit de la El, prin aducerea de mulțumire, prin adorație, cult și ascultare – acestea din urmă exprimate de gestul închinării, al prostrării în fața Domnului.

Lectura a II-a (Rm 10,8-13)

Omul care îl caută cu sinceritate pe Dumnezeu simte întreaga greutate și limitele propriei condiții umane de păcătos. Legea dată prin Moise “ascute” conștiința și ajută să devenim mereu mai conformi cu planul lui Dumnezeu; însă împlinirea scrupuloasă a normelor și a poruncilor nu este suficientă pentru a-l face pe om drept, sfânt.

Există o dreptate conotată de tensiune (de la “a tinde”), autoforțare a omului care vrea să acumuleze merite în fața lui Dumnezeu riscând să “obțină” numai mândrie sau să ajungă la disperare. Există însă o dreptate care vine de la har, de la darul pe care Dumnezeu îl face oamenilor prin Cristos: acest har trebuie primit prin credință (v. 4), acea credință care se concretizează (nu rămâne teorie, idee) prin/în iubire (Gal 5,4-6). Acceptarea deschisă a predicii apostolice și mai ales acceptarea revelației comportă o adevărată schimbare a mentalității (metanoia), un nou mod de a vedea viața, persoanele, lucrurile, deci o profundă convertire; toate acestea pe baza certitudinii că “oricine crede în El nu va rămâne de rușine“: mântuirea este dată tuturor acelora care îl invocă pe Domnul, indiferent de națiunea din care provin.

Evanghelia (Lc 4,1-13)

Luca pune înaintea narațiunii ispitirii genealogia lui Isus care ajunge până la Adam: Isus deci este prezentat ca un “nou început al omenirii”. La fel ca și primul om, așa ca și orice om, Isus experimentează ispita. Cele 40 de zile petrecute în pustiu sunt un număr simbolic: amintesc de cele 40 de zile din pustiul Exodului; amintesc apoi de cele 40 de zile de post ale lui Moise pe muntele Sinai precum și de “călătoria” lui Ilie spre Horeb. În pustiu Isus este ispitit de diavol – “cel care divide” – să primească o înțelepciune alternativă la voința lui Dumnezeu, de a-și realiza misiunea conform așteptărilor lumii.

Ispitirea lui Isus intervine într-un moment de slăbiciune umană (v. 2b-3a): Isus este întărâtat să demonstreze adevărul vocii venite din cer pe care a auzit-o la botez (3,22) făcând o minune care să elimine, împreună cu foamea, slăbiciunea propriei condiții trupești și să fie, în același timp, preludiul unui mesianism care garantează bunăstarea în mod miraculos (v. 3). Isus refuză această logică citând Dt 8,3.

A doua ispită este aceea a puterii: Satana plagiază promisiunea pe care Dumnezeu o face Mescei în Ps 2, însă Isus nu încearcă să supună pe nimeni, ci să fie El supus lui Dumnezeu printr-o iubire exclusivă față de el (v. 6-8).

În fine, diavolul îl conduce pe Isus pe coama Templului din Ierusalim și-l invită să inaugureze împărăția mesianică printr-un semn ieșit din comun: este ispita succesului, pe care Satana o prezintă ca și convalidată – în aparență – de Cuvântul însuși al lui Dumnezeu. Însă Isus ripostează cu un alt citat din Sfânta Scriptură (Dt 6,16) prin care exprimă completa sa abandonare față de ceea ce Tatăl dispune (v. 9-12).

Aceste ispite sunt modelul oricărei ispite: de aceea diavolul, după ce a terminat toate încercările sale de a-l seduce pe Isus, se îndepărtează de Isus “până la timpul stabilit” (v. 13): va fi timpul fixat al pătimirii, al puterii întunericului, ceasul ultimei și decisivei încercări.

Ritul latin