Predici

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Dt 26,4-10)

Acest text, între cele mai importante din V.T., conţine profesiunea de credinţă făcută de orice evreu atunci când se ducea la Templu pentru celebrarea anuală a recoltei şi oferirea lui Dumnezeu a primelor roade ale câmpului. Trebuie observat însă că prezentarea acestor roade, la popoarele păgâne, era însoţită de recitarea unui mit al fecundităţii; evreul însă reamintea, actualizând, istoria intervenţiilor mântuitoare ale Dumnezeului Părinţilor în favoarea poporului.

Acest crez al lui Israel s-a conturat pe baza evenimentelor istoriei, istorie marcată de suferinţe şi bucurii-mântuire: Arameul pribeag, adică abandonat şi în pericol constant (pericol concretizat de pustiul subînţeles), a devenit prin intervenţia lui Dumnezeu un popor numeros (v. 5), conform promisiunii făcute lui Avram. Acest popor mare şi puternic a cunoscut asuprirea şi umilirea, dar Domnul a văzut, a ascultat rugăciunea şi a intervenit cu putere eliberându-l pe Israel din Egipt şi conducându-l într-o ţară rodnică şi plăcută, “unde curge lapte şi miere“, simbol al abundenţei de păşuni (deci de turme – simbol al bunăstării) şi de flori pentru albine.

Cuvântul-cheie în acest text conduce la rădăcina “a intra” sau a “a ajunge”. Frecvenţa utilizării termenului vrea să sublinieze că intrarea istorică în Ţara Promisă este actualizată în fiecare an prin “intrarea” roadelor câmpului în hambare: prin intermediul recoltării, omul “intră” din nou în posesia ţării. În liturgie se repetă, în mod sacral, evenimentul istoric: poporul a intrat cândva în Ţara Promisă, acum intră în Templu. Omul răspunde lui Dumnezeu prin mărturisirea de credinţă, prin oferirea unei părţi din ceea ce a primit de la El, prin aducerea de mulţumire, prin adoraţie, cult şi ascultare – acestea din urmă exprimate de gestul închinării, al prostrării în faţa Domnului.

Lectura a II-a (Rm 10,8-13)

Omul care îl caută cu sinceritate pe Dumnezeu simte întreaga greutate şi limitele propriei condiţii umane de păcătos. Legea dată prin Moise “ascute” conştiinţa şi ajută să devenim mereu mai conformi cu planul lui Dumnezeu; însă împlinirea scrupuloasă a normelor şi a poruncilor nu este suficientă pentru a-l face pe om drept, sfânt.

Există o dreptate conotată de tensiune (de la “a tinde”), autoforţare a omului care vrea să acumuleze merite în faţa lui Dumnezeu riscând să “obţină” numai mândrie sau să ajungă la disperare. Există însă o dreptate care vine de la har, de la darul pe care Dumnezeu îl face oamenilor prin Cristos: acest har trebuie primit prin credinţă (v. 4), acea credinţă care se concretizează (nu rămâne teorie, idee) prin/în iubire (Gal 5,4-6). Acceptarea deschisă a predicii apostolice şi mai ales acceptarea revelaţiei comportă o adevărată schimbare a mentalităţii (metanoia), un nou mod de a vedea viaţa, persoanele, lucrurile, deci o profundă convertire; toate acestea pe baza certitudinii că “oricine crede în El nu va rămâne de ruşine“: mântuirea este dată tuturor acelora care îl invocă pe Domnul, indiferent de naţiunea din care provin.

Evanghelia (Lc 4,1-13)

Luca pune înaintea naraţiunii ispitirii genealogia lui Isus care ajunge până la Adam: Isus deci este prezentat ca un “nou început al omenirii”. La fel ca şi primul om, aşa ca şi orice om, Isus experimentează ispita. Cele 40 de zile petrecute în pustiu sunt un număr simbolic: amintesc de cele 40 de zile din pustiul Exodului; amintesc apoi de cele 40 de zile de post ale lui Moise pe muntele Sinai precum şi de “călătoria” lui Ilie spre Horeb. În pustiu Isus este ispitit de diavol – “cel care divide” – să primească o înţelepciune alternativă la voinţa lui Dumnezeu, de a-şi realiza misiunea conform aşteptărilor lumii.

Ispitirea lui Isus intervine într-un moment de slăbiciune umană (v. 2b-3a): Isus este întărâtat să demonstreze adevărul vocii venite din cer pe care a auzit-o la botez (3,22) făcând o minune care să elimine, împreună cu foamea, slăbiciunea propriei condiţii trupeşti şi să fie, în acelaşi timp, preludiul unui mesianism care garantează bunăstarea în mod miraculos (v. 3). Isus refuză această logică citând Dt 8,3.

A doua ispită este aceea a puterii: Satana plagiază promisiunea pe care Dumnezeu o face Mescei în Ps 2, însă Isus nu încearcă să supună pe nimeni, ci să fie El supus lui Dumnezeu printr-o iubire exclusivă faţă de el (v. 6-8).

În fine, diavolul îl conduce pe Isus pe coama Templului din Ierusalim şi-l invită să inaugureze împărăţia mesianică printr-un semn ieşit din comun: este ispita succesului, pe care Satana o prezintă ca şi convalidată – în aparenţă – de Cuvântul însuşi al lui Dumnezeu. Însă Isus ripostează cu un alt citat din Sfânta Scriptură (Dt 6,16) prin care exprimă completa sa abandonare faţă de ceea ce Tatăl dispune (v. 9-12).

Aceste ispite sunt modelul oricărei ispite: de aceea diavolul, după ce a terminat toate încercările sale de a-l seduce pe Isus, se îndepărtează de Isus “până la timpul stabilit” (v. 13): va fi timpul fixat al pătimirii, al puterii întunericului, ceasul ultimei şi decisivei încercări.

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin