Start > Ritul latin > Fructele cresc în cenușă

Fructele cresc în cenușă

22 February 2007
911 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica I-a din Post (Anul C)

Ultima ispită nu mai este ultima

Trebuie să alegem între coșul care conține “trufandalele roadelor pământului” și cenușă? Între descrierea “țării unde curge lapte și miere” și deșertul uscat unde pietrele refuză să devină pâine? Între minunile săvârșite de Domnul pentru poporul său și postul apăsător, interminabil și insuportabil?

Eu nu aș ezita să pornesc de la “amintirea pulberei” (Adu-ți aminte, omule…”). Și, cu prețul de a scandaliza pe cineva, fac aluzie la un film care șochează: “Ultima ispitire a lui Cristos” (Luca ne avertizează: diavolul nu a dispărut definitiv de pe scenă. Se va întoarce “la timpul fixat”. Ultima ispitire nu mai este ultima). S-o facem liniștiți, lăsând să fie polemici, fanatisme din sensul opus, invective despre capodopera sau opera “nedemnă”, judecăți despre oportunitatea cu privire la anumite scene și anumite alegeri, dezlănțuite de pelicula semnată de Scorsese și inspirată de romanul lui Nikos Kazantzakis. Să urmărim, mai degrabă, motivul dominant și hotărâtor: “Dacă nu este sacrificiu nu este mântuire”. Este afirmația de fond: “nu este o altă cale” (clar diferită de cea care duce pe Calvar).

Este inutil să ne facem iluzii. Nu există o altă cale. Chiar dacă Satana (cu lovituri de citații punctuale biblice) “încearcă” să demonstreze contrariul, și propune unele mai degrabă fascinante (dintre care, cel puțin două nu sunt în mod necesar rele). Ispita, orice ispită, constă în înșelarea că poate să existe o altă cale în afara celei, extrem de dificile, trasată de proiectul lui Dumnezeu. Ispita, orice ispită, este seducția scurtăturii, a căii ușoare, a criteriului normalității (“toți fac așa”). Ispită sunt pietrele care se transformă direct în pâine fără a trece prin oboseala omului, exigența dreptății și practica împărțirii. Mijloacele care devin scopuri. Ispită este miraculosul ca “producător” automatic de credință.Ispită sunt sugestiile spectacolului sacru care dispensează de o confruntare zilnică și angajatoare cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Ispită este recurgerea la forță, la constrângere, la condiționări de orice fel pentru a aduce pe cât mai mulți la Dumnezeu. Recent am auzit un maestru al “gândirii demodate” – care are pretenția de a te conduce, a rebours (invers), în țara promisă unde curge mirosul de ceapă provenind din Egipt – justificând colonialismul cel mai crud, (acela care pretindea să unească într-o căsătorie ceea ce Cristos separase definitiv: cruce și spadă, afaceri și Împărăție), care element “providențial” pentru cucerirea, nu a unor drapele gălbejite, cum se întâmplă când se recurge la mijloace “slabe” indicate și adoptate de Isus, ci de mase impunătoare! Ispită este propunerea unei alte căi, care, să admitem că există, nu este practicabilă de creștinul care intenționează să meargă pe urmele Maestrului.

Vrem să vorbim despre pocăință?

Și atunci, să vorbim totuși, pe cât posibil fără rușine, despre pocăință și mortificație, din moment ce începe Postul. Sunt cuvinte, în vocabularul creștin, care apar uzate, devalorizate prin abuz. Altele, dimpotrivă, riscă să dispară, să fie considerate ca “voci ieșite din uz”, în afara cursului, pentru că nimeni nu le mai folosește, în timp ce, cel puțin în gramatica evangheliei, păstrează intactă valoarea lor pentru construirea unui limbaj și a unei vieți creștine. Mortificația, jertfa, penitența, renunțarea, aparțin de această a doua categorie.

Dacă cineva, astăzi, în anumite ambiente, se hazardează să le pronunțe, îndată este cineva care rămâne uimit (“Cum?! Dar Evul Mediu nu s-a terminat de mult?”), și aleargă la adăpost. Dispus la unele concesii, numai să nu fie vorba de privațiuni (sau la o oarecare privațiune, numai să nu implice renunțarea la ceva). În orice caz, vai dacă te atingi de portofel – cel mult, de borseta cu mărunțiș… -, pachetul de țigarete, televizorul, de alcoolul preferat, distracțiile obișnuite, discoteca, restaurantul… Nu trebuie atins nimic! Pentru restul, se poate vedea… Durerea este că, dacă totul pare de neatins, nu mai este “restul”.

Totuși, oricum s-ar prezenta, deși cu toate ajustările și adaptările necesare, mortificația rămâne mereu o operație dureroasă de pierdere. Fie că vrem sau nu, pentru a avea trebuie să dăm. Pentru “a fi” trebuie să sustragem. Pentru a lumina este necesar să ne ascundem. Pentru ca prezența noastră să fie utilă la creșterea altuia, este indispensabil să dispărem. Pentru a câștiga nu este altceva de făcut decât “să aruncăm”. Pentru a ne reduce la esențial trebuie să ne despuiem.

Cristos, în Predica de pe Munte, nu a declarat că postul și pomana trebuie să fie considerate lucruri depășite în perspectiva “noii dreptăți” a fiilor Împărăției. Simplu a recomandat să nu ne adunăm spectatori pentru acțiunile noastre virtuoase, să nu arătăm altora un chip melancolic ca semn al asprimilor noastre ascetice, să nu facem reclamă cu faptele noastre bune. Dacă practicile penitențiale se traduc printr-o dispoziție rea, irascibilitate, asprimi, nervozitate, lipsă de omenie, atunci înseamnă că aproapele trebuie să plătească prețul sacrificiilor noastre. În acest caz, nu este vorba de a renunța la vegheri și posturi, ci de a ne orienta spre… parfumul, adică spre un chip vesel, un surâs spontan, pace, răbdare, tandrețe. Da, pentru că este o penitență posomorâtă, tristă, apăsătoare. Dar este și o penitență bucuroasă, eliberatoare, luminoasă. Asta nu înseamnă că a doua este mai ușoară.

În primul caz, ni se impune să facem “lucruri penibile” (și de atâtea ori discutabile) pentru Dumnezeu. În al doilea caz, se pleacă de la minunile pe care iubirea lui Dumnezeu le-a făcut pentru noi (“Crezul istoric al lui Israel”, la care se referă prima lectură, nu este altceva decât relatarea minunilor săvârșite de Dumnezeu pentru poporul său). Și atunci penitența devine un act de “recunoștință”: se recunosc inițiativele, acțiunile, “invențiile” lui Dumnezeu și se răspunde oferind trufandalele, semnul plinătății, al eliberării, al unei vieți în bucurie, pentru că a fost sustrasă din toate sclaviile.

Nu suntem credincioși pentru că facem sacrificii, ci pentru că credem și experimentăm iubirea lui Dumnezeu. Penitența, înainte de a fi o privare, trebuie să exprime o preferință acordată Cuiva. Mai putem spune: nu sunt mortificațiile cele care produc și dovedesc iubirea. Ci iubirea sugerează și justifică mortificațiile. Bucuria lui Dumnezeu nu depinde de ceea ce facem noi pentru El. Ci de ceea ce îi permitem să împlinească în noi. Trufandalele nu sunt roade acre, dar coapte. Anumite penitențe, dimpotrivă, au un gust aspru, neplăcut, pentru că au suferit un proces de creștere forțată, impusă, în loc să se coacă spontan și liber în iubire.

Libertate de fantezie

Rămâne de precizat că sacrificiile nu sunt “fixe”, adaptate în același mod pentru toți. Și pentru penitență, ca și pentru iubire, trebuie să funcționeze fantezia. A inventa, a schimba, a ține cont de situații. De exemplu, să luăm indicația lui Paul (a doua lectură): “Cu inima se crede, și cu gura se face profesiunea de credință”. Pentru cineva, o practică penitențială ar fi aceea de a-și stăpâni puțin gura chiar și în relativ la propria credință. Mă refer la a-și impune un stil de credincios învăluit într-o mai mare modestie, discreție, respect al adversarilor, renunțând la unele atitudini de îngâmfare, aroganță, superioritate, pedanterie…

Pentru alții, în schimb, ar fi cazul să fie mai puțin timizi, nesiguri, fricoși, atunci când este vorba de “a da socoteală” de propria credință. Pentru unii, pocăința ar fi “să iasă afară” din confort și din cercul egoist al casei. Pentru alții, dimpotrivă, problema este de a dedica mai mult timp și atenție familiei. Pentru unele persoane prea pioase, o mortificare din Post ar putea să fie în renunțarea la un devoționalism superficial, zgomotos, emotiv, sentimental, și angajarea de a medita jumătate de oră din Biblie, sau dintr-o carte serioasă. Pentru anumiți intelectuali severi, în schimb, ar fi oportun să renunțe la o carte și să investească puțin timp în frecventarea unui azil de bătrâni.

Un activist frenetic ar face bine să se oprească pentru a medita, a contempla. Un personaj serios va putea cu folos să piardă un pic din solemnitatea sa, și să încerce să dobândească un minim de spontaneitate, umanitate, capacitate de a râde de sine însuși. Unui individ veșnic întunecat i se propune oportunitatea foarte simplă: să fie un pic mai vesel ca ieri. Un “binefăcător” va trebui să se convingă că este cazul de a renunța la pomană și să practice mai mult dreptatea. Pentru o persoană obișnuită să frecventeze misticisme pline de fumuri, ar fi o importantă (și salutară) pocăință de a încerca să facă câțiva pași cu picioarele pe pământ și cu ochii deschiși asupra persoanelor care trăiesc alături…

Ar putea fi de ajuns aceste sugestii. Așa cum se vede, formele de pocăință sunt foarte variate. Nu este vorba de a alege cea mai dificilă, dar cea mai “justă”, mai folositoare pentru a îmbunătăți propriul chip (“parfumați capul și ridicați-vă capul”, Mt 6,18) și mai avantajos pentru alții. Mai ales, va fi oportun să ne dăm seama că, și atunci când ne prezentăm la Dumnezeu cu coșul de trufandale, nu mergem să dăm ci să primim.

Ritul latin