Predici

Partea I-a

Îl întrebam odată pe un cunoscut: “Tu ai postit vreodată?” – “Ce, vrei să-ţi baţi joc de mine? Nu sunt destule lipsuri? Nu vezi cât de săracă este piaţa? Vrei să mai şi postesc?”

Iată un mod greşit de a-nţelege postul, mod, din nefericire, destul de răspândit. Este adevărat că postul şi ajunul sunt acte de-nfrânare, acte de abstinenţă; dar postul sau ajunul nu sunt forme de inaniţie, de foame dăunătoare sănătăţii. Postul este un act de voinţă liberă, cu semnificative efecte pozitive, atât asupra sănătăţii, cât şi asupra vieţii spirituale, în timp ce inaniţia, adică lipsa de hrană prelungită, ne duce la epuizare, la secătuirea rezervelor din organism – secătuire impusă de un regim politic preabine cunoscut de noi, sau de preocuparea obsesivă de a ajunge la o siluetă conformă cu cerinţa modei. Dacă ar fi numai atât…

În zilele de azi, abţinerea de la mâncare se practică pe scară largă: regimuri medicale, dietele sportive, greva socială, sau din dorinţa de “imagine” şi, din nefericire, ca efect al “bunăstării omului”, cu atâta osârdie clamată de factorii politici. Acestea însă nu au nimic comun cu postul, căci postul, în înţelesul său corect, este un act religios. De altfel, religia, din punct de vedere etimologic, derivă din latinescul re-ligare, ceea ce înseamnă restabilirea legăturii dintre om şi Dumnezeu, dintre noi şi sursa din care am purces, cea înspre care ne conduce pelerinajul nostru de viaţă. Ca act religios, întreaga valoare a postului rezidă în credinţa şi iubirea pe care le exprimă. Fără aceste două elemente, – fără credinţă şi de iubire – înfrânarea, abţinerea de la mâncare nu este ceea ce doreşte Dumnezeu şi nici nu ne ajută să ne desăvârşim, căci numai Spiritul lui Dumnezeu conferă postului această însuşire de a ne apropia de Domnul, dacă dorim ca înfrânarea să îndeplinească această funcţiune. Fără această intenţie precisă şi puternică, prin care vrem ca postul să ne apropie de Dumnezeu, el va rămâne un simplu exerciţiu fizic, sau doar instrument al vanităţii. Sf. apostol Paul are, şi în problema postului, o conştiinţă extrem de viguroasă: “Toţi cei care se luptă în arene se supun la tot felul de înfrânări. Ei fac lucrul acesta pentru o cunună care se poate veşteji… Eu însă mă port aspru cu trupul meu, ca nu cumva, după ce am fost altora crainic, să nu devin eu însumi de neluat în seamă” (1 Cor 24,25). Pe toate acele lucruri ale lumii eu le privesc ca pe o pierdere faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Dumnezeu-Cristos… şi vreau să dobândesc neprihănirea pe care Dumnezeu o dă celor ce-L caută întru credinţă…” (Flp 3,10).

Însă nu Paul este întâiul care vorbeşte despre post. Cu circa 700 ani înaintea lui, Profetul Isaia dă glas cuvântului lui Dumnezeu: “Oare acesta este postul care îmi place Mie, ca omul să îşi plece capul precum un spic uscat, sau să se culce pe sac şi în cenuşă? Voi nu postiţi precum se cere. Iată postul care îmi place Mie: Ieşiţi din lanţurile răutăţii, daţi drumul celor asupriţi, să înceteze orice de asuprire. Împarte pâinea ta cu cel flămând, primeşte-n casă pe cei fără adăpost, îmbracă-i pe cel goi… Atunci, de-L vei chema pe Domnul, El va răspunde ‘Iată-Mă’. … Domnul te va călăuzi neîncetat, chiar şi în locuri fără apă, şi îţi va da din nou putere; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă niciodată. Ai tăi vor zidi iarăşi pe dărâmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune şi îţi vei face ţara din nou de locuit. Dacă te vei opri din mersul spre deşertăciune şi dacă vei slăvi pe Domnul în ziua de sabat… atunci, tu te vei desfăta în Domnul. Nu mâna Domnului este prea scurtă şi nici urechea Lui nu este-nvârtoşată, ci nelegiuirile voastre pun zid de despărţire între voi şi Dumnezeu, păcatele vă ascund faţa lui Dumnezeu… Buzele voastre spun minciuni… De aceea hotărârea de izbăvire este departe de noi şi izbăvirea nu mai vine. Toţi aşteptaţi lumina, dar toţi umblaţi în neguri şi întunecime… (Is 58. 59,1).

Din cele menţionate până aici, rezultă limpede că postul este o înfrânare bine-plăcută lui Dumnezeu, şi că se face numai în numele credinţei, al iubirii şi al încrederii pe care o avem în bunul Dumnezeu.

Dar oamenii sunt diferiţi, iar postul fiind o înfrânare personală, el trebuie să reprezinte, în mod specific, şi mortificarea unei deficienţe personale, nu doar un post la modul general. De aceea, asupra disciplinei postului, vom discuta la viitoarea noastră întâlnire.

Partea a II-a

Spuneam data trecută că, fără de credinţă şi fără de iubire, postul îşi pierde orice semnificaţie creştină. Cine nu conştientizează şi nu trăieşte aceste cerinţe ale postului şi cine nu se înfrânează având intenţia de a fi plăcut lui Dumnezeu şi de a se uni cu El, rămâne fără rod şi mincinos în faţa adevărului divin. Reţinem deci: credinţă, iubire, intenţie şi înfrânare, ca elemente definitorii ale oricărui fel de post.

Noi cerem legi şi norme pentru post, din vrerea de a ne simplifica participarea conştiinţei în actul de-nfrânare, ca, fără complicaţii, să putem răspunde că ne-am ţinut de post. Prima-ntrebare este: cine să ţină postul? Răspunsul simplu este: copiii de la şapte ani în sus şi toţi creştinii sub şaizeci de ani. A doua întrebare este: cum trebuie să postim? Dar nu schematizarea e cea mai importantă în viaţa creştinească, ci autenticitatea şi generozitatea celui care îşi vrea viaţa unită cu viaţa lui Cristos, Cel care a murit pe cruce, din dragoste fierbinte faţă de cei chemaţi la cer. Se-ntâmplă, uneori, ca întrebarea “cum trebuie să postesc” să poarte în ea o altă întrebare, poate neconştientizată, dar care se insinuează: “Care e postul minimal pe care pot să-l fac, pentru a împlini porunca?” Răspunsul este simplu şi e conform cu vechea disciplină a postului oriental, care constă din înfrânarea de la carne în zilele de miercuri şi de vineri din tot decursul anului, la fel şi-n cele patru perioade de post ce au durate variabile: Postul Sfintelor Paşti, de şase săptămâni; Postul Crăciunului, de patru săptămâni; Postul Sfintei Marii, de două săptămâni şi Postul sfântului Petru, cu o durată variabilă, dar despre care vom vorbi la vremea potrivită. Pe lângă zilele de post, avem şi zile de ajun, deci nemâncare timp de o zi întreagă, cum sunt: Ajunul Crăciunului, Ajunul Bobotezei, Tăierea capului sfântului Ioan, Ajunul de ziua Sfintei Cruci, precum şi Vinerea Mare.

Însă această disciplină a postului e de origine mănăstirească, pe care unii dintre laici o practică cu greutate. Chiar şi în Bisericile Ortodoxe este preconizată, pentru aceia care trăiesc în lume, o uşurare a postului mănăstiresc, căci nu toţi oamenii sunt făcuţi după acelaşi calapod. Nu toţi au aceeaşi fiziologie, aceeaşi sănătate, profesiune, vârstă şi nu trăiesc toţi în aceeaşi climă. Deci nu putem să facem din post un “pat al lui Procust”, în care, aşezându-i, pe unii să-i scurtăm, pe alţii să-i lungim, ca toţi să aibă aceeaşi unitate de măsură, precum făcea tâlharul cu acelaşi nume, din antichitate, sau cum a făcut Securitatea cu Episcopul Martir Vasile Aftenie care, fiind prea înalt, i-au retezat picioarele, ca să încapă în sicriul dat, conform umanismului socialist. Toate acestea nuanţează şi diferenţiază postul, făcându-l potrivit cu fiece împrejurare. Din vremuri vechi, conducătorii eparhiilor şi ai comunităţilor aveau capacitatea de a stabili, în aria lor de competenţă, norme specifice de post însă pornind de la principiul paulin că “litera ucide, iar spiritul dă viaţă”, Biserica este atentă ca regulile postului să nu se reducă la o interpretare rece, legalistă şi pedantă, pentru că “împărăţia lui Dumnezeu nu este un domeniu de mâncare şi de băutură, ci de dreptate, de pace şi de bucurie în Spiritul cel Sfânt” (Ro 14,17). Papa Paul al VI-lea a autorizat Conferinţele episcopale să adapteze regulile postului şi ale ajunului la condiţiile moderne de viaţă şi de loc, şi de a pune accentul principal pe rugăciune, pe dragoste, pe înfrânare, pe actele de caritate, de dezinteres în relaţia cu alţii, ca şi de bună înţelegere. Prin declaraţii pastorale, Episcopii din diferite locuri au dat instrucţiuni ca nicidecum abţinerea de la carne din zilele de vineri să nu fie abandonată, şi au recomandat trăirea mai aprofundată a spiritului pocăinţei şi renunţarea la alte preferinţe ale simţurilor, considerând că ziua de vineri e ziua în care a murit pe cruce Mântuitorul, pentru păcatul lumii. În fiecare săptămână, vinerea ar trebui să reprezinte, în conştiinţa noastră, ziua de pregătire a Paştelui duminical, deci zi de privaţiuni, de reculegeri şi de penitenţe voluntare alese liber, şi de ascultare faţă de Biserică, în amintirea Patimilor lui Cristos pe cruce. Biserica-i consideră maturi pe credincioşi şi nu înlocuieşte cu alte reguli nişte reguli vechi. Aşteaptă însă ca dragostea şi conştiinţa proprie a fiecăruia, în fiecare loc, să caute mereu formele potrivite de abstinenţă şi de înfrânare, fără de care postul, adică înfrânarea din dragoste, în unire cu intenţiile lui Cristos pe Cruce, ar fi lipsite de valoare supranaturală. Biserica aşteaptă ca rugăciunile şi înfrânările, liber alese de fiecare, să reprezinte o convertire penitenţială personală, prin care ne unim cu Domnul. Alte detalii practice, rămân pe data viitoare.

pr. Tertulian Langa Ritul bizantin